Cu Ion Vlasiu, pe o Alee a Proverbelor…

– 105 ani de la naşterea lui Ion Vlasiu –

Am pornit, într-o frumoasă zi de primăvară târzie, împreună cu prof. dr. Vasile Netea, ca să-i facem o vizită maestrului Ion Vlasiu, la domiciliul său de vară din Bistra Mureşului. Maşina alerga întins pe panglica de asfalt a şoselei naţionale ce străbate frumosul defileu al Mureşului, dintre Topliţa şi Deda, iar noi, prinşi într-o discuţie aprinsă despre frumuseţea locurilor pe care le străbăteam, despre oamenii acestora şi despre evenimentele istorice petrecute pe aceste meleaguri, nici nu am ştiut când am ajuns la Bistra Mureşului, satul pitit sub cele dintâi culmi ale vestiţilor Călimani. Am cotit spre dreapta, pe o ulicioară îngustă, ce s-a oprit în faţa unei porţi  ţărăneşti, de lemn. Dincolo, în mijlocul unei grădini înecată de verdele crud, primăvăratic, se înălţa, albă, casa sculptorului, pictorului şi scriitorului Ion Vlasiu.

Am străbătut, de la poartă până la casă, o cărăruie ,,tapisată” cu iarbă crudă, mătăsoasă, mărginită de un şir de bolovani uriaşi, pe care maestrul a încrustat, într-o anumită ordine, unele dintre cele mai frumoase şi pline de tâlc proverbe româneşti, născute din înţelepciunea milenară a poporului nostru. Este o adevărată ,,Alee a Proverbelor”, în care se regăseşte o profundă filozofie populară.

Auzind lătratul unui căţel, ce abia se zărea printre ierburi, maestul Vlasiu a ieşit în pridvorul înalt al casei, cercetându-ne cu o privire nu prea prietenoasă, neştiind cine sunt intruşii care-i tulbură liniştea. Recunoscându-l însă pe profesorul Netea, ne-a primit bucuros, cu braţele larg deschise, şi ne-a poftit înăuntru.

Am intrat, mai întâi, într-un fel de hol ai cărui pereţi erau îmbrăcaţi cu o mulţime de vechi icoane, pe sticlă, precum şi câteva lucrări ale maestrului. Tot aici se afla şi masa de lucru a scriitorului Ion Vlasiu, la care s-au conceput şi s-au scris unele dintre cele mai cuoscute romane ale sale din ciclul autobiografic: ,,Am plecat din sat”, ,,Poveste cu năluci”, ,,Drum spre oameni” etc., sau însemnările sale reunite în volumele ,,Dialog asimetric”, ,,Cartea de toate zilele”, ,,În spaţiu şi timp”(patru volume). Ne-am continuat apoi drumul interior ajungând într-o încăpere spaţioasă, încărcată de lumina caldă a primăverii ce bătea la toate ferestrele. Este atelierul de sculptură a maestului Vlasiu. De jur-împrejur ne-am pomenit înconjuraţi de o lume a formelor, dominată de legende şi mituri, exprimate în trunchiuri contorsionate, ridicate însă la nivelul de trăire şi evocare ce încântă ochiul, prin simetria perfectă şi înalta realizare artistică pe care talentul sculptorului  Ion Vlasiu a putut s-o realizeze.

Prividu-le, mă gândeam la drumul creaţiei artistice a lui Ion Vlasiu, exprimată în toate cele trei ramuri ale artei: sculptura, pictura şi literatura. În toate se simte o pornire puternică a artistului spre lumea înconjurătoare, dorinţa sa neostoită şi mereu vie de a cunoaşte omul, pentru a distila frumuseţile sale fizice şi morale. Aceasta şi-a găsit expresia într-una din scrierile sale, pe care Ion Vlasiu a întitulat-o, atât de fericit ,,Drum spre oameni”.Iar oamenii lui Ion Vlasiu sunt acei dragi inimii sale, rămasă legată pentru totdeauna de meleagurile copiăriei sale, Ogra şi Lechinţa de Mureş, dar şi de pământul Ţării, de spiritualitatea specifică românească, în care se regăsesc toate calităţile morale şi sufleteşti, de la unduirea molcomă şi melodioasă a doinelor, la momentele înstelate ale eroismului popular.

Maestre Vlasiu, sunteţi unul dintre artiştii de frunte ai ţării, un mare creator de frumuseţi. Ca artist, cum aţi denumi arta?

– Cineva mi-a spus odată că nu înţelege arta abstractă. Nu i-am spus, dar sunt sigur că el nu o înţelege nici pe cea realistă. Fiindcă o operă mare se explică singură. Fără această virtute, privitorul îşi declară de la început mediocritatea. Revenind la întrebare, pentru unii arta este o scrutare în adânc, pentru alţii este o contemplaţie. E posibil şi într-un fel şi în altul. Simplificând lucrurile, am putea spune că arta solicitată, arta de succes, este arta ce trebuie făcută. Mulţi vorbesc despre artă şi, în general, spun cam acelaşi lucru. Arta nu mai e un secret pentru nimeni, toţi au aerul că ştiu ce este. Arta rămâne totuşi în turnul ei chiar şi când coboară în mulţime, surâsul sau încruntarea ei ne smulge din pasivitate. Această putere este magică şi ea are acţiune modificată de la un individ la altul, de la un popor la altul, de la o epocă la alta. Nu arta se învecheşte, ci omul se prosteşte, se oboseşte, pierde acuitatea percepţiei. Este ceea ce constat privind icoanele cu care ţăranii noştri au trăit veacuri de-a rândul, în frumuseţea lor pioasă. Iar acum icoanele nu le mai spun nimic, le aruncă prin poduri, împodobindu-şi pereţii cu te miri ce marfă stridentă. Te întrebi ce s-a întâmplat şi nu găseşti alt răspuns decât acela că au pierdut puntea de legătură magică. Aşadar, un secret etic, mai întâi, şi numai în al doilea rând are cuvântul sensul estetic.

Cât priveşte modul în care s-a născut şi perpetuat arta populară, transmisă nouă, când e vorba de pictură, prin vechile icoane, este vrba aici nu atât de talent, cât de o ştiinţă foarte înaltă, care s-a tot împlinit prin veacuri, până ce a ajuns la ţărani. Dar cum au făcut-o ei, cum au aplicat ştiinţa, arta, cât farmec nou au adăugat ei canoanelor, ne vom tot minuna alte veacuri la rând şi nu-i vom putea imita.

De-a lungul vieţii aţi fost mereu preocupat de problemele spaţiului şi timpului. Ce înseamnă ele pentru artistul Ion Vlasiu?

– Totul! Fiindcă toată viaţa noastră poate fi privită – şi explicată destul de bine – prin prisma luptei cu timpul. Trecerea ne chinuie inconştient, nu putem scăpa de ritmul său decât în momentele pasionale, când uităm, precum şi în somn. Dar nici în acest caz nu ieşim din timp, dimpotrivă, revenind, îi simţim mai intens vâjâitul. Teribilă e lupta omului cu timpul! Nu mai pot, spune omul, sunt obosit. Timpul, cu simetria lui calendaristică, e ucigător! El triumfă întotdeauna.. E foarte grav: întotdeauna! E adevărat, timpul e felurit. Deşi nu există în sine, existenţa e de neconceput în afara lui… Un om care nu-i simte trecerea vegetează, cel care o simte i se pare că fug clipele. Cum să le prinzi?. Începe atunci lupta mare şi grea a faptei, singura armă împotriva timpului. E complicat, totuşi. Când începi să-ţi numeri zilele, înţelegi cât este de greu ca să ţii pasul cu timpul. Îţi fuge printre degte…Eşti apăsat de sentimentul zădărniciei. Lupta e inegală şi totuşi nu poţi renunţa. Cei care renunţă, se prăbuşesc, ies din timp. Există timp pasiv? Există, însă se numeşte nefiinţă! Dar cea mai adâncă dramă, mai teribilă decât cea a timpului, a cărei finalitate este moartea, vine din sentimentul spaţiului. Unde te afli?.. Ce e mai departe?..Cât e de adânc?..Cât e de înalt?..Cât de larg?..Îngrozitor!… Începe neantul, cauţi un punct de sprijin, dar niciunul nu e sigur. I-au trebuit omului milioane de ani ca să cunoască Pământul şi abia atunci a început marea incertitudine. Pământul e un nimic. Un butoi plutitor pe o apă fără fund. Cum să poţi fi liniştită, biată fiinţă umană?!

Cineva v-a recomandat: Ion Vlasiu sculptor, pictor şi scriitor. Cum aţi reuşit să le faceţi pe toate?

– Le-am făcut pe toate fiindcă niciodată nu mi-am dorit nimic, nu m-am gândit la viitor. Am trăit mereu la timpul prezent, l-am trăit şi retrăit, căutându-l în trecut. Un fel de narcisim estetic, din care eu am făcut cărţi, care, de fapt, nu mă interesează prea mult. Le-am trăit scriidu-le. Pictura am făcut-o dintr-un prea plin temperamental: juisare frenetică momentană. Sculptura îmi dă sensul prezenţei în timp, cu ea mă bat, o trădez şi mă trădează. Sculptând, mă simt la plug, la coasă, în pădure, sub ploi şi trăznete: tărâm blestemat să asude. O las, sciu o carte, apoi mă întorc, neurastenizat, şi ea mă primeşte, mă face iarăşi sănătos. De aceea sunt sculptor fiindcă şi scrisul, şi pictura, mă îmbolnăvesc: spondiloză, ficat, inimă…Vai şi ce bine e să scrii! Ce meserie curată! Şi pictura e frumoasă. Parcă baţi din aripi când lucrezi. Unii cred că sunt un ,,tip de Renaştere”. Alţii zic că sunt un diletant. Dacă nu ar trebui să trăiesc şi eu cumva, i-aş lăsa să creadă ce vor. Adevărul este că e bine să faci ceva ,,ce ştii mai bine”. În orice caz, să faci ceva, un puţin, ca o lacrimă, ca un surâs…

Am ieşit împreună în pridvorul înalt al casei. Din vale străbatea până la noi rostogolirea vijelioasă a apelor Bistrei. În dreapta strălucea brâul de argint al Mureşului, scăpat din chingile stâncoase ale munţilor, îndretându-se, liniştit şi calm, ca un bătrân cuminte, spre Câmpia Transivană.

– Este aşa de limpede că îţi vine să te aşezi jos şi să-l sorbi, preum Setilă, zise maestrul, ca pentru sine, privind undeva departe. Şi apoi continuă, după un timp: Ce lucru mare că mi-am găsit un loc unde să mă simt bine: Bistra, cu linştea ei. Aici te poţi simţi ca răsăritul Soarelui, ca amurgul, simţi unitatea şi armonia lumii şi te poţi contopi cu ea fără să-ţi dai seama, calm, extaziat, fără emfază, trăind tensiunea adâncă a lumii spaţiale, fără să simţi trecerea… Bistra are o taină a ei anume. Eu o simt. E împrejur, peste tot. Dacă priveşti spre vârfurile munţilor, ale căror orizonturi se îmbucă, se pierd, dacă priveşti din luncă marginea Mureşului, dacă asculţi cum susură izvoarele, apele, peste tot simţi viaţa. E un vuiet, un glas veşnic…Deodată, frunzele pomilor din jur încep a se zbate, nelinştite.

– Ascultaţi, a început briza muntelui… Jos se aude frumos cântecul Bistrei. Cântă de parcă ar fi o orgă. Iar dacă privesc pe Mureş în jos, îmi pare că văd Ogra şi Lechinţa, satele care mi-au ocrotit copilăria. Ba chiar cred că văd de aici mult mai mult, văd tot pământul românesc al Transivaniei.

Ne-am luat rămas bun de la maestul Ion Vlasiu. Am cobrât pe aceeaşi ,,Alee a Proverbelor”, unică, cred, în ţară, dacă nu cumva şi în lume. Ea te îndeamnă la o meditaţie adâncă asupra vieţii, a spaţiului şi timpului, de care mi-a vorbit maestul. Pe cele treisprezece pietre colţuroase, rostogolite din munţi de apele învolburate ale Bistrei, sunt încrustate optsprezece proverbe populare româneşti, săpate cu daltă de oţel, spre a dăinui peste veacuri, aşa cum, nemuritoare, dăinuieşte înţelepciunea poporului nostru.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*