Firimturi hrânind dăruita iubire…

Fiecare firimitură de iubire mi te caută parcurgând întregul corp, din vârful degetelor de la picioare și până sus, în cealaltă inimă ce te iubește în imagini și sentimente articulate. Și pentru ca darul să se poată dărui, picăturile de mine adunate în palma dreaptă își dau viața într-o singură firimitură de pâine. Alte și alte păsări hămesite încarnează deodată restul cerului rămas de jur împrejurul meu, repezindu-se gălăgioase să-și ia dreptul la supraviețuire: o singură firimitură de pâine rătăcită în palma mea, bine adâncită în linia vieţii ce îmi pare mai scurtă decât la ultima analiză, pierzându-se undeva la acelaşi nivel de la care a început. Dacă acea firimitură de pâine le asigură supravieţuirea, nu le pot alunga.

Şi cum fac atâta zarvă de iubire în jocul lor copilăresc, le las să se hrănească, sperând să ajungă repede la sursa lor de hrană, căci nu aş vrea să-mi perforeze palma cu câţiva milimetri de viaţă, în plus. Poate că eu ar trebui să declar una dintre păsări învingătoare, să ne putem mişca, şi eu… şi ele, din acest punct de ac.

Dar nu am decât o singură firimitură, pe care lama cuţitului degeaba se chinuie să o zdrobească. Și nu pot hotărî care din aceste păsări înfometate are mai multă nevoie de ea, nevrând să condamn la suferinţă niciun bob de suflet. Așa că, aştept… Cu palma amorţită, încât nici nu mai simt împunsăturile repetate ale gingăşiei, iar ţipetele aripilor lor, mi le-am însuşit deja ca zâmbete melodioase de compasiune.

Le observ micul război fără să le cert, doar întrebându-mă: „Nu ar fi fost mai simplu pentru fiecare, să desfacă pumni spre a găsi alte şi alte asemenea comori, identice şi suficiente pentru a-și potoli foamea în mod egal?”. Să obosească degetele înţepenite care se împotrivesc încruntate, spre a dezgoli miezul palmei în care odihneşte o singură firimitură, cu aceste unelte în care, eu privesc doar amintirea trilurilor dulci…

Aştept, şi privirea mi se opreşte asupra uneia dintre păsări în mod special… Ea nu pare că duce o luptă aidoma celorlalte, ci doar încearcă să stea în palma mea neclintită, neobservând ameţeala înspre care o poartă celelalte aripi bătăioase. Rând pe rând, păsările cad obosite pe podul palmei mele, acolo unde viaţa mea, oricum nu se sfârşeşte. Parcă neştiind de toată zarva ce avusese loc până atunci, acea singură pasăre aruncată într-o luptă în care ea nici nu a luptat, se apropie de firimitura de pâine şi o prinde cu ciocul uşor, să nu o spulbere.

O privesc surprinsă de grija cu care poartă micuţa firimitură de iubire concentrată, fără să se grăbească să se îndestuleze cu ea. Pasărea îşi mişcă aripile în formă de inimă şi se înalţă fredonând câteva triluri de recunoştinţă la nivelul buzelor mele, pe care îşi aşează cuminte ciocul, deschizându-le numai atât cât să strecoare firimitura aceea… şi o face, hrănindu-mă pe mine cu ea.

Cât de tare lovesc cu ciocurile lor răzbunătoare, celelalte înaripate, cu două puncte de ac mai jos de linia vieţii mele… nici nu mai contează. Pentru că linia vieţii mele s-a topit în sărutul hrănitor al iubirii dăruite.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*