Doina Butnaru din Franța, o poetă cu patria în suflet…

În articolul precedent din „Colocvii literare” despre volumul „Cu patria în suflet”, îmi asumasem o serie de reveniri cu scurte prezentări ale poeților care au ”pățit” botezul publicistic, așa cum îmi place să numesc debutul unor creatori timizi dar inimoși care, nu demult, nici nu sperau să apară într-o publicație de notorietatea revistei Națiunea și, care, aproape că nu îndrăzneau să viseze că vor fi tipăriți alături de scriitori de marcă, bucurându-se de ieșirea din anonimt, de propria prezentare, propriul grupaj de de poezii și propria foto-înfățișare pe coperta unei minunate cărți, așa cum o apreciază co-autoerii și cititorii. Reamintesc că la trecerea dintre mai și iunie din acest an, la celebrul târg internațional de carte BookFest, tânăra Editură Națiunea patronată de bătrânul ziar Națiunea, vechi din 1881, a lansat primul volum din colecția antologică de excepție, „Cu patria în suflet”, pe care o dorim fără de sfârșit în patrimonial cultural românesc. La eveniment au fost prezenți, alături de editori și invitați, și o parte dintre cei 35 de coautori ai cărții. Remarcam și la microfon,  pe scena evenimentului, așa cum anunțasem în invitațiile, comunicatele, afișele, comentariile pe paginile digitale și în interviurile despre această lansare excepțională, prezența unei îndrăgite prietene poete de pe listele noastre de  prieteni de pe rețeaua facebook, o ființă dragă nouă care a făcut efortul fizic și financiar de a se transla din planul virtual în cel real, călătorind special pentru acest eveniment din Paris la București și înapoi: am încă o dată prilejul să o nominalizez pe Doina Butnaru, o româncă model pentru masa celor trei milioane de români viețuitori departe de țară, o româncă-poet care nu se poate dezice, care nu se poate rupe de adevărata simțire românească.

Doina Butnaru știe dacă nu are câțiva români pe aproape, cărora să le împărtășească dragostea de țară și de limbă, riscă înstrăinarea și diminuarea lingvistică, știe că, ținând aproape de țară, chiar și doar prin partciparea la editarea și lansarea unor cărți cu mesaje naționaliste (fiind nelipsită în Franța la principalele evenimente culturale românești), nu face decât un act sublim de nerenunțare la ceea ce este românesc, de rezistență la deznaționalizare.

Nu mi-am propus să analizez și să scot la lumină veleitățile poetice, sensibilitatea policromă și nuanțele dulci, de doină (!) românească autentică, din generosul registru liric al poetei Doina Butnaru, așa cum nici acest prim volum antologic nu încearcă să remarce poeții de excelență, ci, doar am dorit cu recunoștință de coordonator al volumului recent lansat, să îi mulțumesc pentru implicare și să îi urez la acest botez publicistic, așa cum se urează la botezul creștinesc părinților, nașilor, prietenilor și invitaților: „Să ne trăiască pruncul”!

Reproduc bucuros în acest articol scurta auto-prezentare a poetei  Dioina Butnaru, așa cum a fost publicată în volumul „Cu patria în suflet”, însoțind-o de un scurt grupaj de poezii, între care primele două sunt inedite, recente, iar restul extrase din paginile antologiei dragi nouă.

M-am născut în orașul celor șapte coline, orașul melancoliei și al poeziei, dar am crescut într-o podgorie de la marginea Iașului, nu departe de Cotnari. Copil și adolescentă fiind, mi-am creat un univers al meu: trăiam prin personajele din cărți. Aveam, de asemenea, o mare pasiune pentru teatru și film. Dar adevărata dragoste pentru literatură am trăit-o în liceu, fiind încurajată de minunata mea profesoară Lira Grecu, un exemplu de pedagog și femeie. Activam cu drag în Copou 1.500, cenaclul literar al liceului. În acea perioadă adolescentină  cochetam cu Dadaismul…  Am fost fericită când mi-au apărut unele poezii și proze în revista locală, Flacăra Iașului. Sunt plecată în Franța din 1994. Lucrez la Paris în domeniul educației. Mă mândresc cu fiul meu care este un tânăr și ambițios arbitru și antrenor de fotbal. Nici eu nu mai știu cum am intrat în grupul de poeți de pe facebook, Rugă fără sfârșit, de unde am aflat și despre proiectul acestei antologii.  A fost nevoie de două luni ca să prind curaj și sa postez și eu versuri… Le mulțumesc minunaților ”rugiști” pentru încurajările lor fără de care nu aș fi continuat să scriu. Îi mulțumesc din adâncul sufletului omului  și poetului Romeo Tarhon care m-a invitat nu doar să scriu în limba noastră dragă, ci, iată, chiar să și public într-o carte de poezii românești, dăruind versuri duioase  din inima mea de… Doină. Numele îmi este predestinate: ”Doină, doină cântec dulce…”

 

Într-un trecut

O fi trecutul otrăvit de gânduri,
Sau, poate, eu pierdută printre rânduri?
Cu soarta mea și karma mea mă voi întoarce,
Căci totu-a fost sortit de dinainte de-a mă nșste.

Mă pierd în vremi trecute și nevrute
Și răscolesc prin amintiri văpăi pierdute,
Vreau să-mi găsesc un mic popas de fericire
Dar n-am găsit nimic, deși am vrut iubire…

Împrăștii zîmbete și bucurii spre-un orizont trecut
Și, cu efect de bumerang, iubire s-a facut…
Și doar prin fericire mai pot avea o împlinire,
Onor prezentului aduc și zbor spre nemurire.

Să cred în tine?

Pot eu să cred că ești colacul de salvare,
Dacă se –ntîmplă, poate, să eșuez pe mare?
Pot eu să-ți dirijez un vânt din depărtare
Și să te-ncânt dansând ca-ntr-o chemare?

Voiești să mă preschimb în fata sclipitoare
Și să-ți fiu Eu, a inimii-ți rază de soare,
Tu să-mi trimiți răvaș și să îmi iubire,
Să te accept ca suflet și-n suflet cu chirie…

Adun sclipiri de lacrimi din tristul meu trecut
Să le prefac în rouă la mine când te-aduc
Miracol de lumină ce-n viața-mi viețuiești,
Să-mi spui ”Luceafăr blând, cobori să mă iubești…”!

Suntem români

 

Suntem neamul sacru, mitic

De pe plaiul mioritic,

Mândri, aprigi sunt oltenii,

Drepți și harnici moldovenii.

 

Suntem neamul românesc

De pe plaiul strămoșesc,

Chibzuiți sunt ardelenii,

Sprinteni și isteți muntenii.

 

Suntem neamul neclintit
De pe plaiul cel sfințit
Pentru limba ce-o grăim,
Pentru glia ce-o iubim.

 

Lacrimi moștenire

 

Mamă, suflet minunat,
Ochii tăi tu mi i-ai dat,
Ochii tăi  mari și frumoși
Când senini, când dureroși,
Râu de lacrimi curg din ei
Pe altar prin anii grei.
Și-am plâns, mamă, pentru tine
Și am plâns și pentru mine,
Lacrimi de smarald curat
Care-n ani s-au transformat
În mici stele colorate
Revărsate într-o carte:
Ochii care-au plâns în noapte
Ridicând din vis cetate,
Să mă-nchid în dos de poartă
Numai eu cu a mea soartă…

 

Randez-vous…

 

În piramida sufletului meu este un El,

Un templu a-nălțat cu trepte fel de fel,

Și în iubire sanctuar de nuferi s-au ivit

Cu inimi de ghirlande, vlăstar de infinit.

 

Suntem planeta dragostei albastre

Ce mituiește noaptea gândurile noastre

Să fugă spre infinit de suflet de ocean

Cu dulci iubiri de-azur și sărutări de porțelan.

 

Eu fac cărări din flori de nopți astrale,

Mă las condusă-n dans de stelele de mare

Și mlădios plutesc pe valurile reci ale tristeții,

Un randez-vous avem, dar în amurgul vieții…

Un poco maestoso

 

Mă dor florile de colț răsărite

pe culmea sufletului

și caut antidotul pentru gândul

otrăvit de subconștient.

Fiori de valuri ademenitoare

vor să plătesc tribut viselor,

dar spintec veșnicia și o fac paradis

în cuib de lumină.

Sunt pribegită de suflet și cer azil

unei inimi ce mă poate găzdui

provizoriu, măcar o viață.

Lampa din lumina ochilor e stinsă

și perceptorii lacomi vor executa silit

și vor smulge frumusețea stelelor

Și leagă simfonia la final

într-un allegro ma non troppo         

cu un poco maestoso…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*