Ați văzut vreodată cum se sărută privighetorile?! Îşi aruncă trupurile mici de pe crengile înfrunzite ale copacilor, îşi întind aripile şi se lansează în zbor jucându-se parcă într-un vals, condus de bătăile aripilor… Se apropie una de cealaltă fără sfială, fără teamă, fără gânduri. Doar cu iubire.
Căci, ea, iubirea, nu poate aduce prăbuşirea. De aceea, privighetorile se îmbrățișează continuând zborul ajutate fiecare de bătăile unei singure aripi. Și rămân îmbrățișate. Își apropie ciocurile, aducând împreună trilurile necuvântate ale Iubirii. Mai înalte decât orice zbor.
Un zbor ce ajunge la desăvârşire, pentru că privighetorile zboară acum având în locul celeilalte aripi, sărutul, încrederea, contopirea, desăvârșirea…
Așa aș vrea să te sărut și eu. Acolo în cer, acolo unde, și astăzi, o pasăre a brăzdat cerul, în aceeași clipă de ieri și de mâine, în care rugăciunea se rostește pe sine prin îmbrățișarea dintre privirea mea și albastrul mângâiat de două fâlfâiri de aripi gingașe, deloc grăbite. O pasăre care înota printre nori în aceeași clipă de acum, dar și de ieri dare pe care nu am prins-o. Și de fiecare dată mă voi întreba: să fi fost oare gândul tău, la care renunți… observându-l?
Dacă da, înseamnă cu nu viața aceasta este viața în care îți oferi cunoașterea că în mintea ta, eu sunt singurul negând, sentiment, emoție, parte din lumina luminii ce ești.
Poate că Iubirea mi s-a urcat în cap, ca sângele atunci când folosești brațele pentru a zbura. Sau poate că brațele mele care îmi promiteau cândva zborul, mimând în oglindă bătăile aripilor, sunt cele care au prins rădăcini.
Nu știu… Nu mai știu…
Căci mintea mea simte, inima fiindu-mi prea strâmtă pentru a te iubi doar așa. Și doar atât. Acolo nu mai era loc pentru păsări, și pentru iubire, așa că am eliberat iubirea, revârsând-o în tot corpul.
Lasă un răspuns