Într-un exerciţiu de minimă sinceritate, eliberaţi de false complexe și de un naţionalism ieftin, ar trebui să recunoaștem că aproape toți politicienii sunt lipsiți de vocaţia construcţiei durabile și de perspectivă. După ce, furibunzi, dar cu multe speranţe în ziua de mâine, am demolat comunismul, politicienii născuţi din spuma mării au reușit, în stilul lor original, o performanţă probabil unică în Europa. Au compromis capitalismul și noţiunea de democraţie.
În ultimii ani, România seamănă tot mai mult cu o democraţie latino-americană. Într-o ţară sufocată de interese economico-financiare externe și interne de foarte mare anvergură, clanurile interlope au ajuns să aibă legături periculoase cu politicieni de ieri și de azi și… probabil, de mâine.
Așa că, după 23 de ani de „democraţie livrată” nouă din afară, cu multă și suspectă generozitate, dar fără „instrucţiuni de folosire”, România a rămas o ţară neterminată, cu politicieni neinspiraţi și nesinceri. Profesorul american de psihologie Frank L.Schmidt spunea că: „Nenorocirea în democraţie nu este triumful cantităţii, ci triumful proastei calităţi. Proasta calitate e în jurul nostru, la tot pasul, dar mai ales în rândurile celor care ne conduc de peste două decenii. Competenţa profesională, seriozitatea în muncă, credinţa într-o idee generoasă sunt termeni ce ar putea foarte bine să fie trecuţi la index, pentru că, azi, oricum, nu mai contează. Cine mai are nevoie de oameni competenţi? E nevoie de oameni fideli partidului… adică partidului de guvernamânt. Cei care mai avem șansa să mai facem presă – încă liberă, însă atent monitorizată -, dar mai ales curajul nebun să criticăm, suntem percepuţi de cei de la Putere ca fiind drept „ameninţări la adresa siguranţei naţionale.”
Am râde, dacă n-ar fi cu adevărat tragic. În ultimul timp am din ce în ce mai mult o senzaţie de déjà vu, de întoarcere în timp la anii ’50, când la modă era lozinca: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră.” Președintele suspendat (de două ori) ne-a spus, nu demult, pe un ton ritos – și avem oare dreptul să ne îndoim de adevărul spuselor sale? -, că România este o ţară de mâna a doua.
În logica primului om din stat – parcă „băsescianism” propunea cineva să i se spună „sistemului politico-filosofic” prezidenţial -, și poporul pe care-l păstorește cu graţie e tot de mâna a doua. Dar nici președintele, și nici cei care se revendică ca „urmași ai lui Traian”, cum îi numea o frumoasă (și cam atât la capitolul calităţi) politiciană blondă, nu ne spun, ei de ce mână sunt?
De ce e ŢARA vinovată de incapacitatea lor de a guverna și de a găsi soluţii? De ce e vinovat POPORUL? De ce atâta dispreţ? Dacă somnul raţiunii naște monștri, atunci cu siguranţă că un popor de oi va naște, în toate timpurile, guverne de lupi. Și asta, pentru că, așa cum spunea scriitorul Paul Bourget: „O revoluţie e întotdeauna începută de naivi, continuată de intriganţi și exploatată de escroci.”
În acest moment, noi, românii, tot mai dezbinaţi de Putere, suntem, probabil, într-un final de istorie. Unul trist, dezolant și umilitor… Ce va urma?
Lasă un răspuns