„Răni nevindecate ale neamului românesc din mijloc de ţară”

Recent a ieşit de sub tipar, la Editura Nico din Târgu-Mureş, cartea-document Răni nevindecate ale neamului românesc din mijloc de ţară, a părintelui protopop Dumitru Gherman şi a fiului său, preot iconom stavrofor Dimitrie Gherman, din Reghin, judeţul Mureş. Cartea a fost lansată, în Dumineca Floriilor (28 aprilie a.c.), în Biserica „Sfânta Treime” din Reghin, în faţa credincioşilor, prezenţi în număr foarte mare la oficierea Sfintei Liturghii. Am avut onoarea de a fi invitaţi să vorbim despre ea subsemnatul şi dr. Nicolae Băciuţ, directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu a judeţului Mureş.

Părintele Dumitru Gherman s-a aflat vreme de şapte ani (1983-1990) în calitate de protopop ortodox al judeţului Harghita, perioadă în care a străbătut judeţul, în lung şi în lat, a cercetat toate bisericile ortodoxe, pe cele existente, dar şi pe cele despre care au mai rămas doar semne şi documente privitoare la existenţa lor. Pe baza acestora, completate cu informaţii directe primite de la credincioşii ortodocşi şi greco-catolici – dintre care unii abia mai leagă doar câteva cuvinte în limba română, cu toate că sunt români! -, s-a putut naşte cartea-document la care facem referire.

Cartea vorbeşte despre „răni nevindecate ale neamului românesc din mijloc de ţară”, adică din acea „insulă a şerpilor din inima României” în care Înaltpreasfinţitul Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, a venit, în urmă cu aproape două decenii, să păstorească, aici, „unde izvorăsc Tigrul şi Eufratul românilor, adică Mureşul şi Oltul, râuri care, în trecute vremuri, au purtat în undele lor lacrimile şi nu o dată, sângele românilor…”! În acest interval de timp, IPS Ioan a reuşit să reaprindă candela credinţei strămoşeşti a românilor din Carpaţi, ce abia mai pâlpâia, gata, gata să se stingă.

Cartea celor doi preoţi din Reghin cuprinde pagini care vorbesc despre trecutul dureros al românilor harghiteni, se referă la o istorie tristă a bisericilor româneşti din acest judeţ, unele martirizate, care, de-a lungul vremii, au fost supuse la profanări din partea celor care, cu toate că se declarau creştini, au fost în stare de asemenea nelegiuiri, demne de indivizi care nu au nimic cu creştinismul. Nu întâmplător, Eminescu scria că acestora li s-a creştinat doar pielea, nu şi sufletul!

Aceasta a fost soarta bisericilor româneşti din Harghita, devenite adevărate „paratrăsnete în care s-au oprit toate nelegiuirile”, cum afirmă autorii. Faptul că istoria acestor biserici este scrisă de doi preoţi este, cred, un fapt cât se poate de normal, fiindcă întotdeauna Biserica Neamului şi slujitorii ei s-au aflat în fruntea credincioşilor. Ca un popor născut creştin, românii au avut mereu „preoţi, cu crucea-n frunte…!”, care au fost „suflet în sufletul neamului lor”, trăind, alături de el, bucuriile şi amarul.

Aşa au procedat şi cei doi autori ai cărţii, tată şi fiu, care ne îndeamnă să iertăm toate necazurile şi durerile trecute, dar să nu le uităm niciodată. Este una dintre lecţiile istoriei, pe care avem datoria să ne-o însuşim, pentru că „istoria este folositoare nu numai pentru că citim în ea trecutul, ci şi fiindcă putem citi într-însa viitorul” (J.B. Say). De altfel, acesta a fost şi scopul urmărit de cei doi preoţi, autori ai cărţii, ca să ne convingă pe noi, cititorii, că asemenea drame şi asemenea fărădelegi nu mai trebuie să se întâmple, nu mai trebuie să vedem, nici noi cei de acum, nici cei ce vor veni după noi, ca bisericile româneşti din Ardeal să fie spulberate de tunuri, precum cele ale generalului Bukow; să nu mai vedem biserici româneşti martirizate, precum cele din Borsec, Ditrău, Tulgheş – Poiana Veche etc.; să nu mai fie niciodată preoţi ortodocşi alungaţi din parohiile lor, precum preoţii Eugen Micu, Nicolae Călugăru, Dumitru Mierluşcă, Traian Pânzaru, Dumitru Apostol ş.a., numai pentru că erau români.

Cu alte cuvinte, istoria pe care o găsim în această carte este, pe cât de adevărată, pe atât de dureroasă, fiindcă aparţine unei epoci pe care o putem numi ca fiind „vremea răutăţilor”, vorba lui Marin Preda. A fost acea vreme în care, alături de biserica lor străbună, au trebuit să îndure suferinţe de neimaginat şi credincioşii, supuşi fiind unui crunt şi permanent proces de deznaţionalizare. Numai aşa se poate explica de ce în „Nagy olah falu” (marele sat românesc), adică Vlăhiţa de astăzi, nu mai sunt români, sau de ce Sândominicul de acum era numit cândva „leagănul românismului” din Giurgeu, având biserică românească încă de pe la 1788. Dezastrul spiritual al românilor harghiteni s-a prelungit, din păcate, până în zilele noastre, ba a chiar răbufnit cu putere odată cu evenimentele anului 1989, „când împotriva românilor din această zonă s-au retrezit sentimentele şovine ale conlocuitorilor noştri, care s-au transformat în tensiuni interetnice, ce au avut un ecou tragic pentru tot pământul transilvănean şi nu numai”.

Autorii cărţii au ţinut să precizeze că ei nu sunt nici istorici, nici scriitori, motiv pentru care „lucrarea de faţă este doar o monografie în care am adunat, după puterea şi priceperea noastră, aceste date şi fapte spre neuitare”. Motiv pentru care „gândurile noastre se îndreaptă nu cu ură împotriva cuiva, ci cu durere, dorind să nu se mai repete niciodată între oameni asemenea tragedii, încheind cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel, adresate romanilor: „Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi (Romani 12, 14)”.

2 răspunsuri la “„Răni nevindecate ale neamului românesc din mijloc de ţară””

  1. Neamul nostru a dăinuit datorită perseverenței multora dintre noi, așa că devierile acestor venetici nu mai contează, totul e să nu ne hazardăm prin propria existență …

  2. Un semnal important ne-a lăsat Patriarhul Miron Cristea pentru ținuturile Topliței, fiind elev și pe la Monor, locul unde a existat și Mănăstirea Ruga

Dă-i un răspuns lui Țâra Grigore Leon Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*