Casă a inimilor, Instituție Națională a Cuvântului, Radio Moldova – Radio Iași a coagulat multe valori fiind un real conglomerat de filiale ale uniunilor de creație, atât în plan literar (Constantin Paiu, Constantin Coroiu, Nicolae Turtureanu, Iancu Șerban, Ana Mâșlea, Aurel Butnaru, Grigore Ilisei, Gheorghe Fărtăiș, Victor Leahu, Constantin Scripcă, Lucian Teodosiu, Gheorghe Drăgan), muzical (Viorel Munteanu, Constantin Dediu, Eugen Pătrașcu, Corneliu Slătinaru, Cristian Misievici) dar și în artele plastice unde excela Viorica Toporaș. Dar pentru mulți, foarte mulți dintre cei care acum sunt ninși de zăpezile de altă oară, o Voce rămâne definitorie: Doamna Radioului ieșean, Gloria Lăcătușu. Și mă bucur să spun că, pentru mine, a fost și marea șansă de a învăța tainele meseriei de la un profesionist real. ”Orizont cultural”.
– Citind amalgamat diferite reproiectări ale biografiei dumneavoastră am impresia că am găsit undeva o primă legătură cu domeniul sănătății.
– Nicidecum. Nu. Eu am fost un om cu un noroc aparte în viață fiindcă am considerat că este un mare noroc să știi de la o vârstă relativ tânără care este drumul pe care trebuie să apuci. Și pe la doisprezece ani eu am spus că mă fac profesoară de limba și literatura română dar voi face și jurnalism și, intim, gând fraged, să ating și valoarea artistică scriind atât cât este îngăduit de Cel de Sus. Și așa a și fost. Am terminat facultatea, am prins post în orașul Brăila, la o școală unde, în șase săptămâni am pus perdele, am avut cuvântul introductiv de deschidere, am făcut o serbare memorabilă și, în final, am primit de la copiii cărora le-am fost dirigintă un premiu de excepție al iubirii lor: Momente și schițe de I.L.Caragiale. Da, cred că a fost cel mai de succes moment din viață după sistemul de măsurare al inimii. Dădeam notele împreună iar copiii, puși în situația de a măsura valoarea, erau de o cinste copleșitoare. Un joc, aparent un joc, unde apărea și nota maximă, făcea parte din convenție. Și-mi aduc aminte de o mamă care a venit să mă cunoască. Avea o fetiță într-a șasea. Venise să cunoască omul care îi dăduse fetiței sale primul zece din viața de școlăriță. Primul. Și își ascundea parcă mâinile chinuite. Era spălătoreasă. Din asta trăia. Și este unul dintre momentele mici dar importante pentru cea care sunt, cea care consideră că la o anumită vârstă prea multe lucruri noi e greu să se adauge.
-E aici o parabolă.
– Nu cred dar nu vă pot împiedeca s-o faceți. Și revin. Plecam spre Iași unde soțul era student la medicină. Am prins un post de bibliotecar cu studii medii la Uricani. Directorul era un om cumsecade. Dar când era să iau în primire biblioteca, cât eram eu de naivă și de încrezătoare în ceilalți (stare care nu mi-a trecut niciodată) mi-am dat seama că nu sunt cărțile care trebuia să fie. Că erau la cine erau, că se va și o să se; toate acestea mă puneau în imposibilitatea de a accepta situația, postul ca atare, chiar dacă exista perspectiva ca într-un an, doi să primesc și niște ore la școală. Or dorința mea era legată de învățământ. Și tocmai atunci o doamnă foarte amabilă, aflând că soțul este student la stomatologie, m-a îndrumat către Clinica de chirugie maxilo-facială de unde tocmai pleca o prietenă de-a sa, logoped. Or acelei doamne nu i se aproba transferul la o Bibliotecă Universitară ( post care era, în acel timp, un vis greu de atins, o maximă realizare) dacă nu găsește om în loc, unul care să știe și limbi străine. Ca suceveancă știam puțină germană de la părinți, de la alții, făcusem din obligație rusa încă dintr-a patra, ceva franceză prin liceu dar nu, hai să învăț puțină engleză. Și m-am înscris la cursurile de engleză ale doamnei Dobrovici, unul dintre așii disciplinei cu recunoașteri în plan național. Am terminat cu notă bună și chiar am meritat-o dar din toate cunoștințele am rămas doar cu o spumă de engleză, regret pe care îl am și astăzi. Ca logoped l-am cunoscut pe domnul profesor Gheorghe Timoșca, un om căruia și acum, la aproape doi ani de la trecerea sa, îi păstrez amintirea. Avea nevoie de cineva care să pună în ordine biblioteca, cărțile, revistele din varii surse, multe, foarte multe în limba germană. Și așa am ajuns să adâncesc tainele limbii germane pentru stomatologi, un domeniu concret al limbii pe care, din acest motiv nu pot spune nici acum că o cunosc, cea literară, uzuală. Dar eram utilă, asta era important. Ca logoped, în cei cinci ani, am fost în contact direct cu suferința și moartea. Două realități care existau dincolo de profesionalismul de excepție al marilor chirurgi de acolo.
– Și uite că tot desenez geometrii și nu găsesc forma în care s-o așez pe Gloria Lăcătușu. Așezarea mâinii pe inima celuilalt. Spovada. Mărturisirea. Un bulgăre rostogolit, amplificat mai apoi în spovada publică, cea spre care și-a îndrumat personajele reporterul, redactorul, scriitoarea. Și am în memorie pagini copleșitoare din volumul ”Pentru mama, pentru tata”.
– Nu toți au privit asemeni dumneavoastră aceste alcătuiri, aceste desene. Dar important pentru cea care sunt acum, pentru cea care a trecut și trece prin experiențe relaționare destul de triste, ajung la concluzia că dacă nu ești tu cât de cât un grăunte, unul care adună din ce ai făcut, din ce ar fi de valoare, din ce însemni pe scara aceasta, dacă nu ești cât de cât mulțumit… Și spun și îmi spun: asta sunt. Știu că nu am greșit foarte rău cu voia mea, fiindcă îmi spun, iarăși, cu cât ți-a dat Cel de Sus mai mult într-o parte cu atât de mult ți-a luat din cealaltă parte, îți dă o greutate pe măsură. Și cred că, dincolo de situarea între greșeală și negreșeală, sunt multe, foarte multe momente în care eu am fost eu. În care am fost cea bună fiindcă cea rea, cei răi suntem în fiecare zi.
– Mi-aduc aminte de prima întâlnire în Radio. Mi s-a spus: mergi la doamna Gloria Lăcătușu. Să-ți dea de lucru. Și mi-ați spus: avem emisiune-spectacol la Tg. Neamț. Ia legătura cu Dionisie Vitcu, cu profesorul Constantin Ciopraga. Să fie pregătiți pentru data de nu știu cât. Și am rămas încremenit. Cum să dau de ei, ce să le spun? Cum să le spun? Domnul Ciopraga îmi fusese profesor și avusesem nepotriviri. Pe Dionisie Vitcu îl văzusem pe scenă, alături de Miluță Gheorghiu. Era distanța cam mare. Nume mari. Ce caut eu alături de aceștia? Și-mi venea să scriu pe o foaie de demisie A4. Noroc de secretară care mi-a dat telefoanele, mi-a zis de una, de alta. Restul s-a desfășurat de la sine iar abia acolo, în sala de spectacole am înțeles că intrând în Radio sunt absorbit de o Commedie Umană care adună personaje diferite, contrastante uneori, armonizate de valoare sau non-valoare, depinde, de la cel care modelează un boț de lut până la un membru al Academiei Române. Și să nu te sperii?Mai ales că toate aceste personaje pot să îți consume propria biografie, liberatatea de a fi propriul rege și propriul tău nebun.
– Și fără să vrei intri într-o relație de viață, de suflet cu oamenii aceștia. Și începi selecțiile necesare: asta este pentru emisiune, asta este pentru tine, pentru inima ta, asta este o sămânță pentru un chapeau, pentru propria scriitură. Și mă mândresc că am avut șansa asta, că, parafrazându-l pe maestrul Costache Sava, nu am dus lipsă de astfel de momente plăcute.
– M-a intrigat plăcut, (nu, nu asta este cea mai fericită exprimare) faptul că încă mulți ani, după ce ați plecat din Radio, după pensionare, mergând fie în Vrancea, pe malul Prutului sau al Moldovei, prin diverse sate, orașe sau cătune, mulți, foarte mulți oameni întrebau de draga lor Gloria Lăcătușu. Și m-a cutremurat adevărul că, după modelul Gloria Lăcătușu, în Radio nu faci o meserie ci ești un sanitar al sufletelor fiindcă altmintrelea cum să te iubească lumea? Ați parcurs kilometri de timp măsurat cu unitatea de măsură a sufletului.
– Apropo de aceste întâlniri… Vine un bătrân de lângă Pașcani, de la Valea Seacă. Era veteran – dar nu de asta venise. Bătea spre 80 de ani. Avea costum tradițional. Și m-a extras din apelativele de tovarăș ca doamna Gloria Lăcătușu. Și, zice acela, am venit să vă las ceva, să las o amintire. Ce amintire? Păi vreau să spun și eu niște lucruri. Și cum să nu asculți un astfel de om care a făcut pe jos șapte kilometri până să ajungă la gara din Pașcani, drumul la Iași, necunoscutul. Știu că am oprit din toate cele spuse câteva amintiri din război, am vorbit despre anotimpuri, despre iarba timpului, filosofiile lui, versuri…
– Cândva Tudor Gheorghe a spus un lucru minunat despre radiofoniști, acești muncitori din umbră. Și poate că vă cutremură ideea că, dacă ați avea imprimările, cele care poate că mai sunt, cele la care, pe momentul respectiv le-ați șters procustian, ați fi cu mult mai bogată.
– Mi-aduc aminte că uneori făcusem și emisiuni mai așa, de serviciu, dar îmi plăcea extraordinar modul în care se exprimau acei oameni. Și insistam ca unele să fie introduse în Fonotecă în ideea că vor fi mărturii ale limbii române la un anumit moment. Și am auzit că multe dintre acestea s-au pierdut, dizolvate de timp, de oameni…
– Poate că încă există. Sunt și cărți de învățătură pentru profesiune. Spre exemplu am ascultat, reascultat și iar ascultat câte o bandă, un interviu sau altul al Gloriei Lăcătușu. Să-i descopăr secretele. Mai întâi blocajul de față în față, cel inerent. Că zice acela din bătaia microfonului: ce vrea ăsta/asta de la mine? Ce mă ispitește? Cu ce gând? Și dacă îți întâlnește ochii, ușorul abur al surâsului vine spre el o lumină, se deschide, se ridică din genunchi cum floarea din boboc. Gloria Lăcătușu, cred eu, știa să pună mâna pe inima oamenilor. Lumina, nu?
– Experiența este a mea dar mă exclud din ideea de a fi un exemplu. Eram la Iorgu Iordan (și mă bucur că Institutul de lingvistică al Academiei se numește Iordan-Rosetti, cum este și firesc). Să nu uităm că Iorgu Iordan a fost membru al Academiei din Roma din 1929. Altă dată, nu știu încă dacă a fost în favoarea sau defavoarea mea, când l-am întâlnit pe Petru Brânzei și am început dialogul cu referire la tablourile pe care le avea în cabinet. La care el a replicat: Aveți un spirit de observație periculos. Cred că era pe o altă relație, lega de altceva, că tablourile acelea erau destul de mari.
– Un om al radioului, un profesionist adevărat, dacă nu are capacitate creativă coboară, se încenușează în grupul funcționarilor radiofonici, un coterist cu mânecuțe de satin la tejgheaua radioului. Intotdeauna trebuie să găsești ceva care îl tușează, îl emoționează, dizolvă pragul, zidul, refuzul de a comunica.
– Și uite că astfel mi-aduc aminte de un alt ieșean de-al nostru, profesorul Petre Botezatu. Stăteam în cerdacul casei sale, tot pentru imprimare, și era toamnă, cădere de frunze, soare obosit de toamnă, câțiva pruni, nuci. Și am intrat pe cărarea poeziei. Iar profesorul mi-a destăinuit că scrie versuri. Și am imprimat câteva poezii care, mai târziu, au apărut într-o carte. Ioan Slavici spunea că este o mare bucurie să poți comunica cu cineva.
– Și mai este, o așez aici, între noi, acea construcție care prinde trup cu migală, în ani. Cum poți să discuți tu cu o personalitate, un academician, spre exemplu, care se trage din Vrancea – dacă tu nu cunoști Vrancea. Or dacă tu ai atins pământul de deasupra rădăcinilor de neam ale partenerului de dialog, drumul comunicării se scurtează. Deci simbolul, metafora, locul și pământul sau piatra parentală cum pământul, cenușa din punga aceea care se zbătea pe pieptul lui Till Eulenspiegel.
– Iar Till aparținea secolului al XVI-lea, pe când totemul țărânii vine de la vechii greci care, plecând în lungi călătorii pe mare aveau punguța cu pământ de acasă pentru ca, în cazul că se vor pierde să aibă alături pământul de acasă.
– Totemul iubirii.
– Am cunoscut pe cineva la Bălțătești. Un veteran. Eram pe o aniversare de la Războiul de Independență sau de la Marea Unire. Și acela a dat o definiție a patriei extraordinară în versuri. Iar poezia era dintr-o scrisoare trimisă soției sale de pe front. Iar așa ceva, o astfel de comunicare sub amenințarea morții atinge sublimul.
– Și uite cum un profesionist al radiofoniei este și un anticar special fiindcă, sunt convins, omul care se destăinuie, pentru a convinge, pentru a adeveri, arăta scrisori, documente, cărți liturgice vechi, că adică, dragă doamnă, noi nu suntem oarecine. Un orgoliu frumos în culturalitate.
– Da. Și am fost în modeste muzee de țară, vitrine tezaurizând valori locale. Dar erau mesaje comunitare, valori transmise de la generație la generație. Vorbeau de plecările bărbaților la oaste, de așteptările durute ale femeilor. Or acestea nu trebuie pierdute mai ales acum, sub presiunea unui elan artificial al parcursului spre un viitor încă incert. Fără memorie nu poate exista viitorul ca stare de sănătate. Spiritualitatea unui popor trebuie păstrată, protejată, nu trebuie impozitată, redusă de interesele economice sau de altă natură și care au cea mai densă modificare de desen. Și să fie clar că nu poți să te raportezi la alte valori dincolo de adânca, atenta și asumata cunoaștere a valorilor naționale. Și simt disperare când cunosc cărturari a căror operă este dedicată în totalitate unor alte valori, străine, obțin recunoaștere, dar ei înșiși nu-și mai recunosc țara căreia îi datorează existența. Pentru a fi în pace cu ceilalți trebuie să fim în pace cu noi înșine mai întâi.
– Râul, pârâul, scrisorile vechi, mai noi, scrierile mai vechi, mai noi, cei ce-au fost și sunt și multe altele fac de-senul papilar al duhului românesc. Dacă îi ștergi desenul acesta el cine mai este?
– Și nu mai are loc în lume.
– Mă uitam în propriile amintiri ca într-o istorie a radioului ieșean. Ana Mâșlea, o poetă de o delicatețe deosebită, apoi Ada Teodorescu Fărtăiș…
– Pe Ada am cunoscut-o mai bine, mai ales ca redactor de carte la Editura Junimea unde coordona colecția Reporter 20 și unde mi-a apărut Zăpezile calde. Au urmat Visuri prin poarta de corn și Tu ești Maria. Zăpezile calde a fost o mică victorie în epocă fiindcă pentru unii intervievați de acolo însemna primul interviu publicat undeva, cum a fost cazul lui Ovidiu Papadima. Și mă întorc la Ana noastră. Mereu i-am amintit pe cei care nu mai sunt. În fiecare februarie o pomeneam pe Ana, în luna nașterii sale. Mi se pare că Grigore Ilisei a îngrijit postul volumul ei de versuri. A fost o poetă care, continuând oarecum valoric drumul Otiliei Cazimir, va rămâne, sper, și o prezență căutată de viitorii cititori.
– Într-o instituție aparent a zădărniciei prin cuvântul care zboară, creativitatea asigură istoricitate prin fonotecă, prin adăugirea scriiturii, asigură durată. Aceasta depinde și de spiritul selectiv, de reducția de orgoliu.
– George Călinescu spunea că un ziarist bun face cât o catedră universitară. Dar, între timp, eu am avut vreme să constat că spre deosebire de omul de la catedră, un ziarist se trece cu propria viață pe când un profesor rămâne în actualitate cel puțin tot atâta timp cât îi trăiesc elevii din ultima promoție.
– Să nu uităm șansa viețuirii prin carte. O altă durată. Ați scris mai multe cărți, câteva dedicate radiofoniei.
– Prima carte de acest fel, Casa glasurilor noastre, a fructificat dorința mea de a stabili locul generației mele profesionale, de a decela între răul făcut și mult mai binele făcut, fapt demonstrat de câtă iubire ni s-a dăruit iar cu iubirea nu se joacă nimeni. Sigur că nu putem să ne așezăm într-o istorie închipuită sau trucată. Fiecare aparține istoriei timpului său. Și m-am bucurat că și în noul context de vreme, de presă, oamenii de valoare ne află locul. Așa se cuvine. La Casa glasurilor am avut emoții până la apariție, emoție transmisă și colaboratoarei mele, Olga Sandu, cea care se ocupa de transcrierea scrisorilor, mesajelor trimise de diverse catedre, instituții cu ocazia împlinirii a 55 de ani de radio la Iași (1996). În această alergare nu am mai avut timp să scriu în detaliu ce gândeam eu despre radio așa că am scris un fel de legendă pornind de la faptul că se împlineau 100 de ani de la nașterea părintelui radioului, Giuglielmo Marconi. Mai târziu am ajuns și în Italia. În Florența nu am avut cum să intru la Galeria Uffizi. Nu s-a putut. Am văzut multe alte lucruri minunate și am ajuns la Biserica Santa Croce. Aici sunt morminte ale marilor personalități ale culturii italiene, apoi marcaje de memorie în marmură, inscripții dedicate celor care se cer pomeniți ca obligație morală, culturală. Între aceste inscripții-dedicații se află numele lui Boccaccio, Rossini, Michelangelo, Rafaello și, să-ți explodeze inima de fericire, Guglielmo Marconi.
– Spuneați, spuneți că ”Eu iubesc radioul”. Dar după cum Biserica înseamnă suma credincioșilor, Radioul înseamnă suma unui mare public, reformulez ideea: ”Iubind Radioul am iubit, iubesc oamenii”.
Lasă un răspuns