La Bilbor a înflorit liliacul

Este ultima decadă a lunii mai, ultima lună a primăverii calendaristice. Spre deosebire de alţi ani, primăvara timpurie a venit şi la Bilbor. De multă vreme n-a mai fost aici o primăvară atât de grăbită. Când ultimele peticele albe, de zăpadă, de pe spinarea Obcinei Călimanilor dispăreau, sub suliţele tot mai fierbinţi ale soarelui, bilborenii ştiau că e semn de primăvară. Asta se întâmpla cam pe la mijlocului lunii mai. Deşi foarte scurtă, primăvara, coborâtă din masivele muntoase ce înconjoară satul, cu tot alaiul său de frumuseţi, trezea la viaţă întreaga natură, dar şi satul aflat într-un fel de hibernare de-a lungul unei ierni ce părea uneori că nu se termină.

Primăvara asta i-a găsit pe oamenii de aici nepregătiţi. Nu se aşteptau să le sosească atât de devreme în pragul caselor. S-au pomenit dintr-odată că, pe la începutul lui prier, îmbrăcămintea de iarnă le era prea grea. Nimeni nu-şi aminteşte ca acolo, în creierul munţilor, la peste o mie de metri altitudine, în prima decadă din aprilie mercurul termomentrelor să se apropie de +25 de grade Celsius! Şi aşa s-au scurs zile de-a rândul. În schimb, nopţile au devenit arginti, cu brume de toamnă târzâie.

Pentru oamenii muntelui acestea nu erau chiar o noutate. Diferenţele uraişe dintre temperaturile nocturne şi cele diurne fac parte din climatul aspru al muntelui, iar localnicii sunt obişnuiţi cu ele. Ceea ce a adus nou această primăvară, aici în plin relief montan, a fost seceta prelungită şi dogoritoare. Pâraie cu izvoare puternice înfipte în rădăcina muntelui, au început să devină anemice. Până şi Bistricioara parcă abia se mai târăşte printre cele două maluri, devenite mai înalte. Altădată, primăvara mai ales, apele sale tumultoase, cu greu mai încăpeau între ele. Se topeau zăpezile din văgăunile adânci ale munţilor din jur. Acum s-au topit aproape neobservate. Au dispărut, pur şi simplu. Aşa cum au dispărut, încă de pe la începutul lunii aprilie, ultimele petice de zăpadă de pe Obcina Călimanilor. Arşiţa soarelui de cuptor nu le-a iertat.

Dar nu numai pe Obcină au dispărut atât de timpuriu zăpezile. Aşa s-a întâmplat şi pe Harlagia, şi pe Vămanu, şi pe Alunişul Mare şi pe Alunişel. Pe toţi munţii care înconjoară satul. Fiindcă şi Obcina Căimanilor, ca şi ceilalţi munţi a rămas fără pădurile lor falnice, ocrotitoare, dar şi aducătoare de ploaia aştepată de oameni şi de natură. Din păcate, Bilborul nu este un caz izolat. Aşa s-a întâmplat în toţi munţii României, iar acestă situaţie nu a putut provoca decât gravele dezechilibre ale naturii de care avem parte în utimele decenii.

Ca urmare, păşunile montane din jurul satului au rămas şi ele arse de secetă. Unde să iasă pentru păşunatul de vară cele peste trei mii de cornute mari şi cam tot atâtea oi? Grea problemă pentru locuitorii satului, pentru care unica sursă de câştigare a existenţei a rămas doar creşterea animalelor, fiindcă pădurărirtul, fără păduri, a rămas o amintire a celor mai în vârstă. Este şi motivul pentru care, ca niciodată, în acest an, urcarea cirezilor de vite şi a turmelor de oi în păşunile montane a întârzâiat cu aproape două săptămâni.

Şi totuşi la Bilbor este frumos. În urma celor câtorva ploi, scurte şi trecătoare, verdele crud, primăvăratic, a început să prindă viaţă şi să pună stăpânire peste toată natura înconjurătoare. Frumuseţilor peisajului montan li se adugă florile albe ale mălinilor şi mulţimea liliecilor aflaţi în plină floare. E o simfone de culori! Iar oamenii au început să spere că va fi totuşi un an bun.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*