Ceahlăul Basarabiei…

Scriu o carte despre poetul academician Andrei Lupan. Mai bine zis, am scris-o. Trebuia să pun punct și s-o predau la editura lui Ion Șarban, care nu mă jupoaie de zece piei. Într-o seară l-am căutat pe Pavel Pelin. Aveam o vorbă aparte cu dumnealui. Și de la una la alta am ajuns să ne amintim de Lupan. Stai să-ți spun, zice Pelin. Și o ia pe departe, cum la vârsta de 15 ani a fugit din satul lui din preajma Dunării și a venit la Colegiul de Educație Fizică din Chișinău, pe care tocmai îl absolvise tânărul scriitor Nicolae Esinencu, iar în alt capăt de Românie, pe la Galați, la educație fizică era și Vasile Șeicaru, interpretul de muzică folck. Dar dânsul habar nu avea despre cei doi, unul venit din Chițcanii Teleneștilor și altul din Satul Nou al Cetății Albe.

Pelin era un adolescent ambițios. La baștină avusese noroc de un profesor de literatură școlit la Petersburg și Sorbona. Bătrânul evreu îl trecuse treptat și temeinic prin literatura interbelică și asta trezi în junele nostru o nesățioasă abatere de la normal. Iar normalul era literatura proletcultistă din Basarabia, îndulcită pe ici-colea cu câte o lecție din literatura universală,    printre care la sfârșit de an se dădea ca la desert niște pagini din Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu.

Pelin simțea că educația fizică nu-i pentru firea lui zbuciumată. Și cu zi ce trecea, deși era călit și avea note bune la înot și sărituri în înălțime, el visa în taină să devină un poet măcar de talia lui Nicolae Esinencu. Iar în forul său interior spera din tot sufletul să dea ochii cu Andrei Lupan, care devenise vestit și în satele moldovenești din Ucraina prin poeziile sale satirice, cum ar fi Tărăboi în sat la noi, Ipate Chiulangiul și altele, declamate cu mult patos la serbările școlare. Strategia lui Pelin era simplă: să nimerească cu orice preț în casa poetului și acesta să-l asculte și să-i aprecieze versurile dintr-un caiet albastru cu file în pătrățele, caiet scump, cu 98 de pagini și însăilat cu versuri pline cu uruitul tractoarelor de prin văile dunărene și, desigur, cu ofuri de dragoste neîmpărtășită. Prin felurite vicleșuguri a aflat adresa maestrului și, într-o zi cu ploaie mocănească, s-a pornit spre strada Lenin 164, unde locuia celebrul poet. A ales o zi ploioasă, gândindu-se că poeții stau la geam și admiră simfonia stropilor desculți. Dar mare îi fu dezamăgirea, când soața poetului, doamna Raisa, ce semăna leit cu Mira Abramovna de la Colegiul de Educație Fizică, îl înștiință că Andrei Pavlovici e la o ședință a Sovietului Suprem, al cărui președinte mai mult onorific era, pentru că nu era în leafă.

– Dar intră, a zis tovarășa de viață a poetului, și s-a interesat cum îl cheamă.

– Pavlușa, rosti cam fâstâcit Pelin.

– Bine-ai venit, Pavlușa. Mi-a spus Andrei Pavlovici să-l aștepți dacă vii… Până una  alta, am să te servesc cu un ceai. Îți place dulceața de petale de trandafir?

– Foarte mult, îngăimă el, de parcă Satul Nou încă de la întemeiere se scălda în dulceață   de trandafir.

Pe urmă discuția celor doi a pornit pe un făgaș cât se poate de firesc. Ai fi jurat că se cunoșteau de când lumea. Doamna Raisa îl întreba ce mai este nou prin sat, el opera cu  nume comune, care coincideau cu cele din Mihulenii poetului. Așa și tot așa, până a intrat Andrei Lupan în casă. Doamna Raisa îl anunță bucuroasă că a venit și Pavlușa. Poetul îl străpunse cu o privire și zise, zâmbind, cum o făcea rar de tot: Ai încurcat lucrurile, dragă.  Ai ajuns să nu-ți cunoști nepoții! Biata Raisa a rămas cu lingurița în dulceața de trandafir și a rostit ca pentru sine: „Dacă  ai uitat să mă mai duci prin sat. De, așa-i când te încurci cu treburile de stat”.

– Ce vânt te-a adus pe la noi, Pavlușa?

– Am venit să vă citesc niște poezii, prinse curaj Pelin.

– De ce nu le-ai citit învățătorului tău?

– Dacă eu învăț la educație fizică.

– A mai fost un poet pe acolo, Esinencu. A debutat cu o carte de poezii. Antene mi se pare  că se întitulează. Din cele 30 de pagini am descoperit și o poezie bunicică. Dar să le ascult    pe ale tale. De-ai avea și talent după îndrăzneala ce-o ai…

Bine și corect crescut, Pelin s-a ridicat de pe scaun, a luat poziția lui Evtușenko, pe care îl văzuse la televizor. Și citi fără de răgaz până Lupan îi făcu semn să tacă.

– Dar proze ai?

– Am și de-aestea, zise bucuros Pelin.

De data aceasta poetul de la Mihuleni își desfrunzi fruntea împovărată de cu totul alte gânduri, îl tipări pe umăr și-i spuse:

– Cu bucata asta mai vii de acasă. Ține-te de proză, aici ești tare. Și lasă educația fizică   pentru alții.

O chemă pe soție.

– Raisa, să ai grijă ca acest june să se înscrie la o școală normală și mai apoi să-l văd   student la Universitate.

– Bine, am să vorbesc cu verișoara mea, care e directoare la școala nr. 3 de lângă gara feroviară.

– Numai să nu uiți, cum ai uitat de nepotul din Mihuleni.

La despărțire, Andrei Lupan îl întrebă pe Pelin care ar fi visul lui cel mare. Fără a clipi, Pavlușa își spuse, cinstit și curat, păsul cel mai important al tinerei sale vieți. Visa să aibă o cămașă la modă, cubaneză, cu epoleți albi, plus un impermeabil de Bologna, un fâș din cele în vogă la începutul anilor ”60.

– Și cât ar costa toată comoara asta, – se interesă Andrei Lupan.

– Cămașa cinci, trenciul zece. În total – 15 ruble, – socoti, pe degete, Pavlușa.

– Am să-ți dau un bilețel. Te duci la Uniunea Scriitorilor din strada Kiev, ai să-l găsești pe Ion Constantin Ciobanu și să-i spui că eu te-am trimis.

S-a învârtit Pelin, cât s-a învârtit, prin jurul Teatrului Academic, apoi a ajuns la teatrul Luceafărul, fără a se dezmetici prin ce hățișuri de clădiri a colindat. Până se pomeni în fața u nui ins pletos, care mergea de parcă ar fi călcat pe piuneze, cu un fular roșu ce dădea peste palton ca un vin nou. Îndrăzneț cum era, îl întrebă de nu știe cumva pe unde se află   Uniunea Scriitorilor.

– La ce bun, măi țică, ai tu nevoie de Casa Scriitorilor?

– Am fost acasă la Andrei Lupan și el m-a trimis drept la Uniunea Scriitorilor. Da ce, nu  se poate?

– Nu mă înnebuni, eu sunt scriitor și nu mă încumet să-i trec pragul, iar tu deodată, ai năvălit ca un tătar.

– D-apoi eu de pe la Tatarbunar și mă trag.

– Ești tu tătar, cum îs eu Grigore Vieru.

– Dar cum te cheamă pe mata?

– Mă cheamă Titus Știrbu și te invit să treci și pe la redacția noastră, la „Tânărul leninist”.

– Am să mai văd eu, că acum vezi și singur că n-am când.

Și intră chiar în casa de alături, pe ușa arătată de Titus Știrbu. Ion Constantin Ciobanu, care între timp aflase prin telefon povestea lui Pavlușa, îl aștepta cu un plic, pe care i-l    înmână solemn în prezența lui Iosif Balțan, Ion Bolduma și Iacob Iachir Lăpușneanu.

– Nu-i numeri? îl întrebă Lăpușneanu.

– Dacă n-om avea încredere în scriitori, în cine să mai credem?

Și s-a dus, Pavlușa, drept la târg, să-și cumpere hainele mult râvnite, după care, ferchezuit, să lege educația fizică de gardul Colegiului și să vină mai apoi la Filologie cu specializare în ziaristică, astfel împlinindu-se voința președintelui Sovietului Suprem și a distinsei sale soții, ambii cu nepoți la Mihuleni.

După ani, când se maturizase și avea un serviciu la Ministerul Culturii, ce i-o fi venind  lui în gând, să-l încerce, împreună cu noul său prieten, actorul și pictorul Ion Puiu, pe  bătrânul poet dacă are suficiente cunoștințe de literatură occidentală modernă. Prinsese Pelin câte ceva de la marele cărturar și profesor universitar, un bătrân obez și cu  draci, Lev Cezza, care în acte era Lev Katz și cum vedea niște studente cu mintea în   unghiuri și slabe din cauza bursei modeste, le îndemna de la înalta catedră: „Învățați ca Katz, memorați ca Katz, mâncați ca Katz!”.

Într-o zi, cei doi prieteni s-au cerut în vizită în casa primitoare a bătrânului poet și, cum stăteau la un pașnic ceai, Ion Puiu trecu la atac:

– Ce părere ai mata despre „Străinul” lui Albert Camus?

– Stați un pic, zice Andrei Lupan și cu pași greoi merge spre raft, extrage „Străinul” de  Camus și le citește un fragment într-o franceză perfectă. După care îi întreabă, la rândul lui,  e părere au despre cele citite. Și cum cei doi prieteni au rămas cu limba-n gură, rosti în fața lor o scurtă dar veritabilă prelegere, în care numele scriitorilor francezi de ultimă generație  sunau la fel de firesc ca și cele ale scriitorilor români Marin Preda, Cezar Petrescu, Eugen  Barbu, Tudor Arghezi și alții, spre care academicianul, urmărind să nu scoată prea supărător în evidență ignoranța tinerilor conlocutori, făcu o voltă elegantă, vizând compatibilitatea dintre literaturi.

În drum spre casă, Puiu îl întreabă pe Pelin:

– Pavlușa, tu ai citit ceva de Camus?

– În original? De unde. Dar tu?

– Nici atâta. Dar am aflat de la Anatol Răzmeriță că face parte din făuritorii curentului existențialist.

După această întâmplare, Pavlușa Pelin deveni Pavel Pelin, iar Ion Puiu se făcu mai  prudent atunci când încerca să se impună prin cunoașterea literaturii moderne. Totodată,   ambii prieteni s-au trudit să citească, nu neapărat în speranța unei noi conversații cu academicianul Andrei Lupan, toate lucrările marelui scriitor francez.

În capătul discuției noastre, chiar așa și spuse:

– Prin erudiție și cultură, ca și prin faptele sale, Andrei Lupan a fost un Ceahlău al Basarabiei.

Ar fi căzut sau nu, marele cărturar, de acord cu această comparație nu se știe. La 24 august 1992, poetul, dramaturgul, eseistul, traducătorul, publicistul, savantul și eminentul om   de stat, Andrei Lupan, inițiatorul edificării Aleii Clasicilor din Chișinău și revenirii prin aceasta la valorile istorice firești ale literaturii și culturii naționale, nu mai era printre noi.

One Response to Ceahlăul Basarabiei…

  1. Pingback: Flacăra TV | Bravo AȘM că nu-l uită pe Omul bun Andrei Lupan, temerarul inițiator al Aleii Clasicilor din Chișinău

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*