Dimineață stăpânul casei din strada Cojocarilor, din ograda unde a fost cândva un grajd de cai, ne-a scos pe tusșapte și ne-a pus pe o bucată de carton. Mama s-a zgribulit lângă noi și ne alăpta. Din când în când scheuna și trăgea cartonul sub streașină, mai la dos și mai departe de ochii trecătorilor. Era în ziua de 14 februarie, ziua Sf.Valentin. Ziua aceasta nu prevestea nimic bun pentru noi. Pe la amiază, așa cum eram covrigiți, s-a apropiat de noi un licean. Mai târziu am aflat că îl chema Nelu și era în clasa a zecea la Liceul Pedagogic ”Alexe Mateevici”.
Și-a făcut privirea roată și nu știu de ce m-a ales anume pe mine. Poate că eram cel mai rotofei dintre toți frații mei. Și-a scos puloverul și m-a învelit. El locuia în satul Colonița și atunci pentru prima și ultima dată am călătorit cu autobuzul de rută nr.24. Mama lui Nelu nu era acasă. Tocmai murise nașa ei de cununie și era la trebi.
Nelu m-a dus în cazangerie și mi-a dat să mănânc pâine înmuiată în lapte. În scurt timp a venit de la școală și soră-sa Cristina. M-au alintat ca pe un cățeluș de soi, pentru că eu nu eram un cotei oarecare , ci câine lup de rasă canadiană. Oricine ar fi avut cât de puține cunoștințe în identificarea unui câine, ar fi foarte lesne constatat după lăboaiele mele că sunt un câine de mare viitor.
În primii ani viața mea a decurs normal. Nelu mi-a făcut o cușcă sub un șopron și nu aveam probleme. Atât că uneori se făcea curent și mi se înfundau urechile și în acele momente puteam să scap pașii vreunui hoț, dar mă salva mirosul. La cimotia noastră câinească mirosul e cu mult mai dezvoltat decât văzul. Multă lume crede că noi avem o vedere ireproșabilă, dar zărim orice lucru la o distanță de doar cinci metri, mai departe trebuie să ne încordăm și tot atunci ni se pune pe ochi o ceață.
Când am împlinit patru ani viața mea s-a schimbat radical. Victor, un unchi de al lui Nelu a pus ochiul pe statura mea de câine bine făcut și a zis că mi-ar sta bine să păzesc prisaca de lângă pădurea lui Fănuță. La început Nelu s-a împotrivit, dar la insistența unchiului a cedat și eu am nimerit într-un colț paradiziac. Era a doua lună de primăvară, cântau păsări, la prisacă se făceau zaiafeturi cu frigărui și alte bucate de campanie. Îmi pica și mie câte un ciolan pe care nu puteau să-l molfăie petrecăreții mai în etate.
Prisaca era privatizată și avea patru stăpâni: Victor, Visarion, Pavel și Gheorghe. Îi ajungea rândul să mă adape și să mă hrănească cam o dată pe lună. Fiecare mă avea în grija sa câte o săptămână. Când se încheia săptămână mă lua altul în primire. Vreun an m-au hrănit și m-au adăpat la timp. Pe urmă au început să mă cam uite. Pavel îmi făcea niște terciuri din tărâțe și alte rămășițe că mi se lăsase ca de hrean. Cel mai bine mă hrănea Visarion, că avea un bufet și se întâmpla să nu-i funcționeze frigiderul și cârnațul alterat îmi pica bine, nu mă intoxica, dimpotrivă, mă strângea la intestine. Ceilalți doi aveau un nărav spurcat. Aduceau o pâine și o înfigeau într-un arac. Cât stăteam de veghe nu mi-o furau vulpile, dar cum ațipeam un pic, uite că făceau niște salturi acrobatice ca la circ și pâinea mea se ducea pe gura vulpii, Așa am stat eu în pustietatea ceea vreo șapte ani. Am îndurat foame, frig și sete. Am fost încolțit de alte potăi. Îmi era frică să nu mă muște vreo vulpe turbată.
În anul 2011, pe la Bobotează, când erau niște geruri de trosneau stejarii din jur, timp de zece zile nu m-a mai vizitat nimeni. Aveam febră și o sete nebună. Ca să mi-o sting înhățam câte o gură de omăt de pe acoperișul cuștii și mă covrigeam cum puteam ca să amăgesc foamea. La a unsprezecea zi au trecut pe acolo niște vânători. Văzându-mă sfrijit și aproape mort de foame, li s-a făcut jale și m-au eliberat din captivitate. M-am târât aproape pe brânci până la casa lui Nelu. Am ajuns mai mult intuitiv, pentru că între timp orbisem și nu mai eram bun de păzit prisaca. Eram osândit la moarte. Când m-a văzut mama lui Nelu, și-a făcut cruce, m-a îmbodolit ca pe un copil în niște haine vechi și mi-a făcut culcuș la cald. După atâtea zile de osândă am mâncat și eu pe săturate și am băut o oală de apă caldă până mi s-au dezmorțit mădularele. Acum puteam și să mor. Eram la casa mea și printre ai mei.
În primăvară a venit medicul veterinar. M-a consultat. Le-a spus la ai mei că voi trăi până la adânci bătrânețe, dar în privința vederii a zis că nu are ce-mi face. Și eu m-am împăcat cu gândul că nu voi mai fi slugă la patru stăpâni.
Mi-a șoptit un câine din vecini că dacă am să urlu la lună se poate întâmpla să văd ca și mai înainte. Nu vreau să urlu. Nu vreau să-i supăr pe ai casei. Latru când trebuie. Nu are nici un rost să hămăi fără nicio trebuință.
Lasă un răspuns