Când fiul Omului de Domn,
Trădat de crai și iude
Fu condamnat la veșnic somn
Și crucea să își ude
Cu sângele-I din răni adânci
Prins de-a durerii gheară
Și pe Golgota printre stânci
Urcând cu grea povară,
Mânat sub izbituri mușcând
Din trupu-I carne vie,
Abia suflând, abia gemând
Spre locul de urgie
Unde să fie răstignit
Spre–a lumii izbăvire
Pentru păcate ce-a greșit
Abjecta omenire,
Piciorul i s-a-mpiedicat
Pe-un dâmb numai cocoașe
De-un vrej de plantă ridicat
Pe pietrele golașe.
Ci semăna cu iedera,
Ori poate cu sulfina,
Întregul an verde era
Și-și apăra colina…
Iubind, cum știm, tot ce e viu
Și tot ce-nsuflețit e,
Al lumii Miel dus în pustiu
Cu sângele-n cuțite,
S-a aplecat din răsputeri
Văzând a florii floare
Și o feri cu mângâieri,
Să n-o ia în picioare
Și crucea ca de piatră iar
Pe umerii-i și-a pus-o,
Mai ușurat și El, măcar…
El știe cum a a dus-o!
Smuls mai apoi de pe pământ
Și azvârlit pe cruce,
Cu funii l-au legat în vânt,
În vânt să se usuce,
Și cuie i-au bătut în mâini
Și-n tălpi prin legătură
Precum în miezul unei pâini
Prin os și-ncheietură.
Când osul cuielor de fier
În lemnul cărnii crucii
Era înfip ca-ntr-un cuier,
Din fibrele ulucii
Se auzeau gemete lungi
Și lacrimi se văzură
Curgând din tainicile pungi
De lemn și de făptură…
Și-abia apoi L-au dezlegat
Din nodurile sforii
Și să atârne l-au lăsat
În zgârciul subsuroii.
De chinuri ars, de frig, de vânt,
De soare și de sete,
Prins între ceruri și pământ,
Pe frunte-avea și-n plete
Coroană din scaieți și spini,
Cununa umilinței,
Sporind în sânge și în chin
Veninul suferinței.
Când nu părea să mai fi scosVreun suflu sau sudoare Și îl jeleau toți cei de jos Cu lacrimi uscătoare, Al plantei vrej de El ferit În drumul spre pieire, S-a ridicat, s-a-ncolăcit Pe cruce și lungi fire Spre a lui gură a întins Mustoase frunze crude Și fiecare l-a atins Ca buzele să-i ude Și printre spini și-a strecurat Lăstarii și cârceii Și fruntea stoarsă i-a udat. Uimiți priveau iudeii… Și-n jurul spinilor a tors Din verde crud cunună. Ci doar când ochii i-a întors Iisus spre lumea-I bună Și floarea ochii și-a închis Ferindu-i de lumină Și-a lumii ură ce-a ucis Pe Fiul fără vină… Or, de atunci, doar într-o zi Și numai într-o seară, Avea pe veci a înflori Gingașa floare rară Spre amintire tuturor A patimilor crunte Ce trudnicul Mântuitor
Le-a dus pe trup și frunte. Și de aceea are-n foi Trei crestături de cuie Și cupa ei are un croi Cu vine roșii: nu e Decât corola ca de foc Când spini L-au pus să poarte. Și cinci stamine are-n loc De semn de răni de moarte, Iar frunza-n colțuri câteștrei E lancea ucigașă Ce a străpuns cu vârful ei Ttrupul mirific prin cămașă, Iar funia ce l-a legat E vrejul ei anume, Ci, Floarea Patimilor, dat Îi fu pe veci trist nume…
Lasă un răspuns