Floarea patimilor – legendă despre planta Passiflora și răstignirea Mântuitorului

Când fiul Omului de Domn,
Trădat de crai și iude
Fu condamnat la veșnic somn
Și crucea să își ude
 
Cu sângele-I din răni adânci
Prins de-a durerii gheară
Și pe Golgota printre stânci 
Urcând cu grea povară,
 
Mânat sub izbituri mușcând
Din trupu-I carne vie,
Abia suflând, abia gemând
Spre locul de urgie
 
Unde să fie răstignit
Spre–a lumii izbăvire
Pentru păcate ce-a greșit
Abjecta omenire,
 
Piciorul i s-a-mpiedicat
Pe-un dâmb numai cocoașe
De-un vrej de plantă ridicat
Pe pietrele golașe.
 
Ci semăna cu iedera,
Ori poate cu sulfina,
Întregul an verde era
Și-și apăra colina…
 
Iubind, cum știm, tot ce e viu
Și tot ce-nsuflețit e,
Al lumii Miel dus în pustiu
Cu sângele-n cuțite,
 
S-a aplecat din răsputeri
Văzând a florii floare
Și o feri cu mângâieri,
Să n-o ia în picioare
 
Și crucea ca de piatră iar
Pe umerii-i și-a pus-o,
Mai ușurat și El, măcar… 
El știe cum a a dus-o!
 
Smuls mai apoi de pe pământ
Și azvârlit pe cruce,
Cu funii l-au legat în vânt,
În vânt să se usuce,
 
Și cuie i-au bătut în mâini
Și-n tălpi prin legătură
Precum în miezul unei pâini
Prin os și-ncheietură.
 
Când osul cuielor de fier
În lemnul cărnii crucii
Era înfip ca-ntr-un cuier,
Din fibrele ulucii
 
Se auzeau gemete lungi
Și lacrimi se văzură
Curgând din tainicile pungi
De lemn și de făptură…
 
Și-abia apoi L-au dezlegat
Din nodurile sforii
Și să atârne l-au lăsat
În zgârciul subsuroii.
 
De chinuri ars, de frig, de vânt,
De soare și  de sete,
Prins între ceruri și pământ,
Pe frunte-avea și-n plete
 
Coroană din scaieți și spini,
Cununa umilinței,
Sporind în sânge și în chin
Veninul suferinței.
 
Când nu părea să mai fi scos
Vreun suflu sau sudoare
Și îl jeleau toți cei de jos
Cu lacrimi uscătoare,
 
Al plantei vrej de El ferit
În drumul  spre pieire,
S-a ridicat, s-a-ncolăcit
Pe cruce și lungi fire 
 
Spre a lui gură a întins
Mustoase frunze crude
Și fiecare l-a atins
Ca buzele să-i ude
 
Și printre spini și-a strecurat
Lăstarii și cârceii
Și fruntea stoarsă i-a udat.
Uimiți priveau iudeii…
 
Și-n jurul spinilor  a tors
Din verde crud cunună.
Ci doar când ochii i-a întors  
Iisus spre lumea-I bună
 
Și floarea ochii și-a închis
Ferindu-i de lumină
Și-a lumii ură ce-a ucis
Pe Fiul fără vină…
 
Or, de atunci, doar într-o zi
Și numai într-o seară,
Avea pe veci a înflori
Gingașa floare rară
 
Spre amintire tuturor
A patimilor crunte
Ce trudnicul Mântuitor
Le-a dus pe trup și frunte.
 
Și de aceea are-n foi
Trei crestături de cuie
Și cupa ei are un croi   
Cu vine roșii: nu e
 
Decât corola ca de foc
Când spini L-au pus să poarte. 
Și cinci stamine are-n loc
De semn de răni de moarte,
 
Iar frunza-n colțuri câteștrei
E lancea ucigașă
Ce a străpuns cu vârful ei
Ttrupul mirific prin cămașă,
 
Iar funia ce l-a legat
E vrejul ei anume,
Ci, Floarea Patimilor, dat
Îi fu pe veci trist nume… 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*