Volum omagial „Academicianul Alexandru Surdu la 75 de ani”

Am avut în mână pentru câteva zile volumul omagial „Alexandru Surdu la 75 de ani”, tipărit de Editura Kron-Art din  Brașov la începutul acestui an în condiții grafice absolut remarcabile și am citit pe apucate din el, dar suficient cât să mă alătur celor care au închinat acest volum cunoscutului filosof și omului de aleasă cultură Al. Surdu. Cu un sumar de sărbătoare (vârsta de 75 de ani, împlinită la Dragobetele lui 2013, deschide spre senectutea patriarhilor literelor și gândirii filosofice românești), volumul nu putea fi decât consistent (490 de pagini cu numeroase fotografii color), judecând după opera academicianului, dar și după generozitatea cu care acesta se implică în actele serioase de cultură. Omagiul realizat de Victor Emanuel Gica și Dragoș Popescu, după cuvântul editorilor(I), aduce necesare completări bibliografice (II), prilejuiește un spațiu mereu insuficient pentru aprecieri în petrecerea timpului (III), apoi alege relevante discuții ale unor oameni de cultură și artă cu Alexandru Surdu (IV), iar în final de pentadă, personalitatea academicianului este conturată, fie și fragmentar, din  evenimente memorabile (V), chestiuni asupra cărora vom insista prin câteva spicuiri.

După primele două volume omagiale, editate de aceiași foști studenți cu ocazia împlinirii vârstei de 65 și, respectiv, de 70 de ani, acest al treilea volum, ne-o spun editorii lui, se selectează pentru capitolul al III-lea „scrieri reprezentative despre cele mai importante lucrări din activitatea de cercetător în domeniul filosofiei, de peste 45 de ani a sărbătoritului.” Omagierile pentadice, în sensul de cincinale (cele cinci capitole se deschid sub acest generic; pentas super omnia, cu trimitere evidentă la cele două volume închinate de filosof pentadei aristotelice), nu scapă din vedere nici patriotismul devastator al lui Alexandru Surdu, nici spiritul lui neiertător faţă de nemernici, fără a fi totuşi capabil de ură. Volumul prilejuit de cea de a şaptezeci şi cincea aniversare punctează, mai mult decât precedentele, predilecţii ale memorării şi ale co-memorării centrate pe momente axiale ale istoriei şi culturii noastre, pe nume şi locuri demne de memoria colectivă; Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul, canonizarea lui Andrei Şaguna, imaginea liceului braşovean care poartă numele marelui paşoptist şi care a dat, în timp, 49 de academicieni dintre foştii profesori şi elevi, între care se numără şi Al. Surdu, apoi Constantin Noica la o suta de ani de la naştere, bicentenarul George Bariţiu, Centenarul  N. Steinhardt, ASTRA la 150 de ani, festivalurile L. Blaga şi nu în ultimul rând povestea sinuoasă a Codicelui de la Ieud, dar şi a unor controverse legate de acesta, pornind de la pretextul vechii legende a Duminicii. Un capitol care poate fi încă adăugit  este cel de al IV-lea, De vorbă cu Alexandru Surdu, deşi discuţiile cu Ovidiu Grădinar, Grigore Buşoi, Aureliu Goci, George Corbu, Elena Soluca Moise etc. punctează destule prilejuri pentru ilustrarea personalităţii academicianului Surdu: despre conştiinţa naţională, educaţia şi credinţa creştină, farmecul cărţilor etc. De reţinut discuţia lui Teodor Vidam cu Al. Surdu despre un sistem dialectico-speculativ supercategorial, cu trimitere la aceeaşi problemă a transcendenţei din perspectiva teoriei subsistenţei în cele două volume ale filosofiei pentadice; cele cinci categorii superioare care se conţin (îşi subsistă), respectiv Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea, Absolutul ‒ cu evidentă ascendență în filosofia aristotelică a Primului mişcător sau Mişcătorul nemişcat, Principiul, Gândirea în sine, Divinitatea, Substanţa eternă într-o hypokeimeno, ceea ce se va regăsi, după scolastici, în coincidentia oppositorum. Previzibil şi răspunsul academicianului legat de (im-)posibilitatea unor contradicţii dialectice în structura Transcendenţei.

La fel de interesante şi discuţiile cu profesorul Aurel Mailat despre Faust, mărturisite lui Ovidiu Grădinar, dar şi despre raportul filosofic gândire/limbaj: „Limbajul și gândirea par a fi rămas singurele resurse umane de neatins de coroziunea vremilor tulburi (…), posibilități nesperate uneori de a ieși din suita descurajărilor și prăbușirilor repetate care ne pot duce în pragul unor căderi de natură apocaliptică”(p.170). Și, nu în cele din urmă, se subliniază legătura academicianului cu Brașovul, într-un interviu realizat de Aureliu Goci: „Pe de altă parte, spune Alexandru Surdu, Brașovul înseamnă mult pentru mine și prin aceea că, nefiind doar un loc de refugiu sau de retragere, m-am simțit mereu implicat în istoria lui, mai ales în cea românească”(p. 224). Apoi ne spune că „ referindu-se și la un alt brașovean șagunist, Sextil Pușcariu, Noica zicea uneori că noi, ardelenii, nu ne lăsăm până nu scriem o carte despre satul nostru, pe care îl părăsim însă cu prima ocazie și fugim la oraș(…). Da, i-am răspuns, numai că noi trăim aici, cum zicea Blaga, cu nostalgia locului natal, la care și revenim, tot cu prima ocazie, și, de regulă, pentru totdeauna” (ibidem). Așadar, volumul omagial, o reușită care-i onorează și pe editori, ne determină să încheiem solemn: Vivat Academia, vivant profesores!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*