– se destăinuie scriitorul Pavel Pelin –
– Dragă Pavele Pelin, te-aş ruga să fii oaspete de onoare la rubrica „Testamente pentru mai apoi”, rubrică ce o îngrijesc de ani buni şi la care invit oameni deosebiţi. Te consider deosebit, pentru că vii dint-o lume miraculoasă, de basm, deşi Basarabia asta de sud e bântuită de vânturi nemiloase, de veri aride şi ciurlani mai dihai ca ai Bărăganului. Ai avut norocul să sorbi din fântâna nepărăsită a limbii vechi, cronicăreşti şi văd că o stăpânești bine, atât tu cât şi feciorul tău Gheorghe, autorul cărţii „O vacanţă în munţii Carpaţi”. Am cam întins vorba şi, ca să nu uit, aş dori să te întreb: care este soarta limbii române la baştina ta?
– Nu este cea mai bună, dar se încadrează în realitățile diasporilor din mai multe țări. Țările gazde sunt prudente cu vorbitorii de alte limbi, mereu se alertează când depășești niște limite care le plac numai lor. Sper că e un fenomen provizoriu la ucraineni, care pentru prima dată în istorie și-au cucerit independența și se tem, și ei, să nu le-o afecteze cineva. Limba se dezvoltă atunci când are un areal suficient de aplicare practică. Odată cu desființarea URSS, acest areal s-a îngustat considerabil pentru satele moldovenești din sudul Basarabiei. Înainte vreme veneam la Chișinău ca la noi acasă. Instituțiile de învățământ de aici, întreprinderile industriale cu locuri de muncă bine remunerate ne-au fost casă și masă. Acuma e o problemă să vii chiar și la rude. Vămi peste vămi, criză de timp, controale după controale pe ambele părți ale frontierei. A dispărut schimbul de turnee al teatrelor și formațiilor concertistice, foarte agreate anterior, care alimentau dragostea pentru limba maternă, pentru cultura națională. În această situație, soarta limbii române rămâne tot mai mult doar pe seama învățătorilor de limbă și literatură, care sunt niște eroi ai neamului. Cândva, pe o corabie legănată de valuri la mijlocul Dunării, s-au întâlnit trei șefi de state – Emil Constantinescu, Leonid Cucima și Petru Lucinschi. A fost o încurajare pentru toată lumea. Au trecut mulți ani de atunci. N-ar strica să se repete asemenea întâlniri. Să fie abordată în modul corespunzător și problema relațiilor culturale dintre statele învecinate.
– Nu mai ţin minte cum ai ajuns în surghiun în Maramureşul istoric: înainte de apariţia articolului „Cercul de cretă” din Tinerimea Moldovei sau după? În general, te rog s-o spui, pentru acei care nu cunosc subiectul acelui articol, care te-a plasat printre disidenţii secolului trecut.
– Nu-mi plac amintirile. Mai ales cele legate de niște evenimente ieșite din comun prin tragismul lor. Și mai ales în situația când subiectul în cauză, legat de moartea nefirească a unui om, a fost disecat pe bucăți sângerânde, cu interpretări uneori fanteziste în folosul unor profitori de autoritate publică. Într-un timp, mă telefona cineva chiar din New York, care îmi adresa aproximativ aceleași întrebări. I-am spus-o clar și răspicat să mă lase în pace. Ceea ce trebuia de spus pe această temă, a fost spus.
– Înaintaşii tăi o fi fost oameni cu cerul gurii amar. De unde vine acest nume de familie?
– Satul nostru, o așezare umană de la sfârșitul secolului XVII (date din studiul istoric al satului învecinat, Kamcik, populat de bulgari) pe brațul răsăritean al râului Kogâlnik, nu departe de revărsarea sa în apele lacului salin (pe vremuri) Sasîk, este format din mai multe cuiburi cu nume de familii sonore – Secară, Goga, Stamati, Chirău, Hămuraru, Boiștean, Mohorean, Strat, Tomac, Dănuță, Râșniță, Buzgan, Muntean, Bejan, Mămăligă, Palade, Teșcu, Onescu și altele (date mai depline în cartea „Satul Nou. File de istorie”, autori Mihail Bejan și Nicolae Florea. Editura Pontos, Chișinău 2000). Neamul „amărât” al Pelinenilor reprezintă un arbore genealogic ramificat pe aproximativ zece brațe, toate provenind, așa cum mărturisesc strămoșii noștri, din carul cu 12 copii, toți băieți, ai Gheorghiesei, văduva de război a lui Gheorghe Pelin, membru al batalionului de luptători moldoveni în componența armatei conduse de generalul Rumeanțev în bătălia istorică de la Cahul (21 iulie 1770) în anii războiului ruso-turc din 1768-1774. Nu garantez autenticitatea documentară a acestui fapt. Toată copilăria, însă, mi-a fost populată de istorii incitante legate de acest car, de chipul copiilor și al mamei lor, al strămoșului tăiat de turci, al carului înaintând tăcut spre apele Mării Negre. Mai mult, unul dintre unchii mei, bădița Chiușa (Agapii), ori de câte ori avea de făcut vre-un drum spre târgurile cu pești și rogojini de la Prut și Dunăre, ajungând în dreptul obeliscului Victoriei de la Vulcănești, instalat în anul 1849, cobora din căruță, vărsa o sută de grame de vin peste osemintele celor căzuți și plângea de sărea cămașa pe el întru pomenirea oșteanului Gheorghe Pelin, al cărui descendent, alături de alți pelineni răspândiți pe mai toate continentele, sunt și eu. Cu toată amărăciunea din cerul gurii.
– Îmi povesteai mai deunăzi că marele regizor român, Lucian Pintilie, e din părţile voastre, de la Tarutino. Cum l-ai cunoscut?
– Nu am avut onoarea să-l cunosc personal pe Lucian Pintilie, personalitate remarcabilă a cinematografiei est-europene. Odată, însă, a ajuns la urechile mele vestea unui rătăcitor prin șesurile dezolante din preajma localității Tarutino (cazul a avut loc după Podurile de Flori), care cobora din mașină și întreba de țăranii ruși cum să ajungă la Tarutino. În cele din urmă a dat peste un moldovean din Satul Nou, căruia i s-a destăinuit cine este și care, pentru că îi plăceau filmele indiene, n-a uitat cum îl cheamă. Nu-mi venea a crede, dar m-am documentat și am aflat că eminentul cineast s-a născut pe 9 noiembrie 1933 la Tarutino, centru raional din Ucraina de azi, învecinat cu Basarabeasca. Acest fapt m-a umplut de mândrie pentru locurile natale. Este clar că Lucian Pintilie era urmărit de amintirile primilor ani de viață, pe care îi porți cu tine până mori.
– Ai muncit mulţi ani la Ministerul Culturii, pe lângă preşedintele Lucinschi la preşedinţie. Ce-ai învăţat din acest martiraj de a fi serv la împărat?
-N-a fost nici un fel de martiraj, tot așa cum președintele Lucinschi niciodată n-a pretins nici unuia dintre lucrători să-i fie serv. Dimpotrivă, ne îndemna și chiar ne ajuta să gândim liber, să nu ne umilim în fața nimănui. Uneori mă gândesc că poate de la asta i s-au tras mai multe necazuri. În unele privințe semăna cu artistul și ministrul Ion Ungureanu, era marcat de aceeași noblețe interioară care le permite multora să ți se cațere în cap. La Ministerul Culturii am muncit cea mai mare parte a vieții mele. A fost o activitate dificilă, dar mă ținea la suprafață dragostea pe care o purtam teatrului și artiștilor. Dincolo de admirație, îmi era milă de ei. Artiștii, chiar și atunci când li se pare că s-au ridicat la luptă sfântă cu miniștrii și politicienii, chiar și atunci aleargă pe catalige de lemn. Este foarte ușor să distrugi un artist. Unii funcționari publici resimt pe această dimensiune ingrată o pasiune de vânător bune înarmat. Am observat acest lucru din primii ani de muncă la minister și mi-a plăcut să încurc ițele celor care își vedeau menirea în a nimici tot ce este gingaș și frumos.
–A avea patru copii într-un oraş cu ceapă şi mărar mai scump decât în marile metropole nu este ușor. Cum te-ai descurcat în anii cei grei?
– Anii cei grei pentru mine nu s-au terminat niciodată. Soția vinde niști copturi de producție proprie la piața centrală, umblând printre rânduri până îi înlemnesc picioarele. Eu redactez câte ceva sau traduc din rusă unele articole, atunci când cineva își aduce aminte de mine. Întindem banul cum putem, ajutându-ne unul pe altul. Ca și majoritatea absolută a cetățenilor țării în care trăim. Mai trist în lunile de iarnă, când achitarea căldurii și plata pentru energia electrică ne lipește pământului. Pe urmă ne revenim, pentru că, așa cum a spus-o actrița Dina Cocea, răsare urzica. Minunate efecte ale integrării europene.
– Într-un moment de slăbiciune sau de lehamite, ai aderat la Uniunea Scriitorilor Nistru, condusă de controversaţii scriitori Nikolai Savostin şi Constantin Munteanu. De ce? E o întrebare cam indiscretă, dar nu aş vrea să te superi.
– Asemenea lucruri nu se fac din slăbiciune și nici de lehamite. La un moment dat, mi s-a părut, dracu știe de ce, că acolo iarba e mai verde. Și m-am dus. Pentru a înțelege niște adevăruri, trebuie să treci prin greșeli. Eu am trecut și am înțeles un lucru foarte important – oricât de greu ți-ar fi, niciodată să nu te lepezi de sărăcia ta. Mai bine mori. Am plecat de-acolo tot așa de repede, cum și venisem, fără să-mi iau rămas bun. Totodată, aș vrea să le-o spun în față celor neprihăniți, că greșeala te învață mai bine decât adevărul. Mi-am asumat toate consecințele faptei mele și mă simt liber.
– Toţi copiii tăi au îndrăgit culorile. Sunt artişti plastici. Unii încearcă să scrie. I-ai avertizat cât e de greu să trăieşti din scris?
– Bună întrebare. Nu i-am avertizat, pentru că nu leg scrisul cu regimul alimentar. Scrisul e o pedeapsă de care nu poți scăpa. Bine spunea Tolstoi: scrie numai atunci, când simți că nu poți să nu scrii. Dacă simți că poți să nu scrii, nu scrie. Este adevărat, toți copii mei – Vasile, Gheorghe și Maria sunt pictori cu studii în regulă. Chiar și Mihai, care e lemnar, e pictor și el, pentru că nu poate fără asta. A fost o problemă pentru soția mea, care își rodea mâinile spălând pantaloni și cămăși pline de vopsele.
– Apropo de soție. Se zvonea cândva prin urbe că te-ai căsătorit cu o româncă din Carpați, încă pe timpurile când Vasile Stati, apologetul moldovenismului, lucrând la CC al PCM, intenționa să te izgonească pentru asta de la Ministerul Culturii.
– Soția mea, pe care o cheamă Cuța, ca și pe nevasta lui Vasile Alecsandri, este o simplă țărancă din Carpați, româncă din Maramureșul istoric, apșancă cu nasul pe sus din Apșa de Jos, localitate întemeiată încă de voievodul Dragoș. Are opt clase de școală medie, dar e cu mult mai înțeleaptă decât Vasile Stati cu toate cărțile lui, încare încearcă să argumenteze că n-am dreptul să fac copii naționali cu Cuța. I-am făcut. Sunt frumoși ca niște îngeri și înțelepți ca și mama lor. Referitor la faptul ce sunt ei din punct de vedere etnic – moldoveni ca mine sau români ca și Cuța, îi sugerez lui Vasile Stati, precum și domniilor voastre să citiți, dacă aveți puțin timp liber, scrierea mea de proză scurtă, întitulată „Haremul”. Am răspuns, colo, la această întrebare spinoasă. Cândva, a fost republicată în revista „Cronica” din Iași, alături de-o poezie de Emil Galaicu-Păun și o nuveletă de Vasile Vasilache. Reușita acestei accederi în atenția cititorilor din România o datorez minunatului scriitor, Nichita Danilov, cu care ne înțelegeam armonios în anii săi de muncă la Ambasada României la Chișinău. După ce s-a pensionat, a scris ceva foarte interesant despre consilierul lui Petru Lucinschi, care, fiind întrebat ce mai face, întotdeauna răspundea în același fel – scriu. Consilierul, nu Lucinschi. Mi-e dor de el, de Nichita Danilov. Poate-l inspir să mai scrie ceva.
– Ai publicat nişte povestiri în revista Clipa Magazin din Los Angeles. De ce nu publici şi la noi?
– Pentru că e mai ușor să te publici în SUA, decât la noi. Mai ales după ce a-i dat, dracu știe de ce, cu piciorul pe la „Nistru” și toți se uită la tine ca la o capră neagră. Cu așa ceva nu poți lupta. De asta am trecut oceanul. Principalul e să poți înota și să nu te temi de rechini.
Lasă un răspuns