Nu este îndepărtată vremea când fiecare individ va plăti pentru faptele lui (1)

Prezenţa evreilor pe teritoriul locuit de români datează nu de multă vreme, cu migrări masive doar în ultima sută de ani. Ei au fost primiţi cu toleranţă, au prosperat şi au început să domine financiar, dar reprezentînd, prin tradiţia şi religia proprie, un corp neasimilabil, străin de Interesele Naţionale ale României. Cu toată toleranţa şi înţelegerea Poporului Român, în vremuri de restrişte evreii au avut o purtare neloială, ba chiar ostilă.

În timpul Primului Război Mondial, în luna decembrie 1916, cînd armatele duşmane conduse de generalul Mackensen au ocupat o mare parte din teritoriul ţării, inclusiv Bucureştii, evreii s-au pus la dispozitia ocupantului, în calitate de ghizi, de fapt, de „cozi de topor“. Erau colaboratorii Poliţiei Secrete germane în cercetările şi arestările care se operau, dirijau trupele de ocupaţie către familiile înstărite, incitîndu-i pe inamici la devastări şi fapte reprobabile. Ca urmare a denunţurilor jidanilor au fost arestaţi fruntaşii vieţii politice care au rămas în Bucureşti şi au refuzat să colaboreze cu inamicul. Unii dintre ei erau bolnavi, alţii erau în vîrstă şi nu au putut să plece cu Guvernul, cu Regele, cu Parlamentul şi autorităţile, care s-au retras şi s-au stabilit în Moldova, pe micul teritoriu rămas încă liber al Regatului României. Este dureros şi regretabil faptul că unii membri ai guvernului şi autorităţilor centrale, germanofilii din timpul neutralităţii, ascunzîndu-şi cu greutate satisfacţia catastrofei naţionale, se pregăteau să nu urmeze guvernul ţării şi pe rege în refugiul de la Iaşi.

Ei rămăseseră, totuşi, în Bucureşti pentru a înscrie în Epopeea Neamului paginile de ruşine pe care le-au cunoscut doar puţine alte popoare – francezii, de exemplu –, cu colaboraţioniştii Germaniei în Al Doilea Război Mondial! În cartea Impresii, păreri personale din timpul razboiului – jurnal zilnic, 13 august 1916-31 decembrie 1918, a lui Vasile Th. Cancicov, fost deputat în Vechiul Regat, la paginile 217-240, sunt scrise următoarele: «Printre primii arestaţi de nemţi în Bucureşti au fost prof. Constantin Rădulescu-Motru, „omul Parlamentului şi takist“, deputatul Vasile Th. Canciov, „omul lui Take Ionescu“, deputatul Iancu Procopiu, directorul ziarului L’Independence Roumaine, „omul lui Brătianu“, chimistul Ştefan Minovici, Ionică Pilat (cumnatul primului-ministru), dr. Grigore Cantacuzino, Constantin Băicoianu, Paul Rădulescu, Ionel Protopopescu-Pache; Dem. Burileanu, profesor universitar, Ion Berindei, arhitect, dr. Constantin Cantacuzino, profesor universitar ş.a. Iniţial, komandatura germană hotărâse deportarea celor arestaţi în Anatolia. Ulterior, s-a revenit asupra acestei măsuri şi au fost deportaţi de către trupele germane în Bulgaria, în localitatea Trojan, dar numai o parte dintre cei arestaţi, printre care a fost şi profesorul Constantin Rădulescu-Motru» (vezi paginile 336, 337, 329, 290).

Ura evreilor împotriva Poporului Român este mai veche. De ce atîta ură? Explicaţia este una singură. Evreii din toată Europa hotărîseră, încă din 1829, înfiinţarea Israelului european pe teritoriul Moldovei, de la Nistru pînă în Munţii Carpaţi: de aceea s-au opus cu înverşunare revenirii Basarabiei la Patria-mamă. Numai că ruşii, care sunt un popor creştin-ortodox, ca şi românii, nu au admis aşa ceva. De fapt, aceşti evrei din Europa sunt, în cvasitotalitatea lor, jidanii (ashkenazii), care nu sunt „evrei“ de neam din Palestina (sefarzii), ci urmaşi ai khazarilor – neamul turcic care a adoptat cultul mozaic, după anul 940 –, dar vor să fie consideraţi „evrei“ şi să se substituie evreilor autentici din Palestina; de aceea, între sefarzi şi ashkenazi există un război surd, ocult, iar, de la o vreme, făţiş, chiar ostentativ şi, uneori, spectaculos, prin arderea drapelului Israelului .

Evreii s-au dovedit atît de duşmănoşi încît Petre Carp, care rămăsese în Bucureşti pe timpul ocupaţiei germane, văzând cu ochii lui acest comportament antiromânesc, el, care apărase instalarea evreilor în ţară şi care susţinea împămîntenirea în bloc a lor, a declarat: „În ceea ce priveşte populaţia evreiască, trebuie să-mi revizuiesc total concepţiile“. Evreii erau intermediari în relaţiile de exploatare a poporului român (vezi Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru Întregirea României 1916-1918, Editura Casa Şcoalelor, 1921, vol. 3). În luna iunie 1940, cînd Armata Roşie a ocupat Basarabia, Nordul Bucovinei şi Nord-Vestul judeţului Dorohoi, evreii au trecut de partea ruşilor, avînd, la fel, un comportament profund antiromânesc, de-a dreptul criminal. Evreii aclamau intrarea sovieticilor în ţară, barau calea ostaşilor români în retragere, care aveau ordine să nu răspundă la nici un fel de provocări. Evreii îi provocau pe soldaţii şi ofiţerii români, supunându-i la tot felul de umilinţe: îi scuipau, îi dezbrăcau, îi dezarmau, îi stropeau cu apă fiartă şi excremente, le smulgeau epoleţii de pe umerii ofiţerilor, batjocorind, astfel, Armata Ţării în care trăiau şi duceau viaţa cea mai bună. (Le-o fi plăcînd, acum, să trăiască în Israel, în Fâşia Gaza, în Teritoriile Ocupate abuziv, unde se aruncă în ei cu pietre, se trage în ei cu gloanţe şi, uneori, chiar cu rachete sovietice la mîna a doua?!  De-aia se grăbesc să vină, buluc, în România, ca să facă, acum, Israelul de rezervă?!

În acei ani, evreii au ucis soldaţi români, preoţi, învăţători, profesori, funcţionari şi chiar populaţie civilă. La intrarea în localităţi şi oraşe, ostaşii sovietici priveau nedumeriţi aceste scene de groază şi nu le venea să creadă că populaţia evreiască, ce trăise pînă atunci în bune relaţii cu românii, este capabilă de asemenea atrocităţi. În foarte multe cazuri au intervenit ostaşii sovietici şi i-au salvat – din solidaritate ostăşească, în primul rând –, pe militarii români. După încheierea ultimatumului dat de U.R.S.S. şi instaurarea regimului de teroare, jidanii, în timpul ocupaţiei sovietice, persecutînd populaţia românească, deveniseră „mai ruşi decât ruşii“. Comportamentul evreilor din aceste teritorii răpite i-a îngrozit pe militarii Armatei Roşii şi chiar pe conducătorii Uniunii Sovietice, avînd, ulterior, consecinte grave asupra jidanilor din U.R.S.S. şi chiar din ţările care au căzut în sfera de influenţă sovietică. Evacuarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei a fost pentru Armată o adevarată ruşine că s-a lasat insultată şi atacată de evreii comunişti, fără a reacţiona (vezi arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond Marele Cartier General, dosar 3828). Fostul prim-ministru Argetoianu spunea: „Nu toţi evreii sunt comunişti, dar toţi comuniştii sunt evrei“. De aceea a fost omorât la Penitenciarul de la Sighet, la 26 Ianuarie 1955 (în ziua lui de naştere), de faimosul gardian jidan poreclit „Pithecantropul“, după care i-au ţinut cadavrul vreo săptămînă în ghena de gunoi!

Crezând că sovieticii vor trece Prutul şi în România, mii de tineri evrei, diriguiţi de comunişti, s-au constituit în „soviete locale“ în oraşele din Moldova, pentru primirea invadatorilor, ca „eliberatori“. Au ocupat primăriile, prefecturile şi au atacat regimentele militare româneşti. În acest scop, la Dorohoi, jidanii puseseră stăpînire pe prefectură, primărie şi pe cazarma regimentului de infanterie, alungînd ofiţerii şi sustrăgînd armament. A trebuit să intervină Divizia a 7-a de la Roman, de care aparţinea regimentul: curajosul ei comandant, colonelul Iliescu, a rechiziţionat în grabă maşini şi căruţe şi s-a deplasat la Dorohoi, cu o formaţiune militară puternică, să restabilească ordinea şi securitatea. Evreii din cazarma regimentului, văzînd această forţă militară, s-au refugiat cu armamentul sustras în cimitirul evreiesc şi, din spatele monumentelor funerare, trageau în militarii care-i urmăreau, iar militarii trăgeau în ei, rezultînd morţi şi răniţi – ceea ce jidanii aveau să denumească „Pogromul din Moldova“, dar uită că ei au provocat o rebeliune care ar fi fost reprimată în orice ţară. În timpul terorii jidano-staliniste de după 1945, colonelul Iliescu a fost torturat şi a murit în închisoarea de la Aiud.

Nu se spune un cuvânt despre REPUBLICA SOVIETICĂ SOCIALISTĂ BOTOŞANI, înfiinţată de evrei în Aprilie 1944. De altfel, în toate oraşele din Moldova se împuiseră jidanii. De exemplu, farsorul Teşu Solomovici se laudă, cu nostalgie, că s-a născut în „Focşaniul evreiesc“! De aceea, după ce a scris tot felul de mizerii ideologice comuniste în presa din România, sub nume exclusiv româneşti, a „aliat“ în Israel, a făcut acolo serviciul militar şi alte servicii, apoi s-a întors în România să facă iarăşi „presă“, să scrie şi să rescrie cărţi şi să facă alte afaceri necurate. (Conform opiniei unor coreligionari de-ai lui, Teşu Solomovici a comis unele escrocherii şi în Israel, păcălindu-i inclusiv pe jidanii lui. De aceea, unii chiar i-au tras o bătută zdravănă, ca pe maidan, încît nu mai are curajul să meargă pe „pămîntul făgăduinţei“! Căci Talmudul impune ca evreii să îi escrocheze numai pe goimi, deci interzice categoric înşelarea unui evreu de către alt evreu, sub pedepsele cele mai severe. Vezi, în acest sens, cazul judecătorului jidan Goldstein, în cartea d-lui Ion Coja, MARELE MANIPULATOR şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga, Editura Naţiunea, 2012, pag. 143). În acest context, facem şi presupunerea că acest judecător Goldstein o fi fost rudă cu anarhistul terorist Max Goldstein, care, în 1920, a pus o bombă în clădirea Parlamentului României, ucigîndu-i pe ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu, pe senatorii Demetriu Radu şi Spirea Gheorghiu şi rănindu-i pe alţi 12 parlamentari, printre care pe preşedintele Senatului, generalul Constantin Coandă!

Crimele, atrocităţile, excesele evreilor i-au determinat pe mulţi intelectuali, oameni politici şi oameni de stat din România şi din alte state să protesteze împotriva acţiunilor lor. Chiar istoricul Nicolae Iorga nu a mai rezistat, văzînd adevăratele dimensiuni ale tragediei, şi a publicat, în numărul din 6 iulie 1940 al ziarului Neamul Românesc, fulminantul articol intitulat „De ce atîta ură?“, din care menţionez un pasaj: „Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră. Am acceptat acapararea şi stăpînirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor de ucigaşi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins tîrguri, şi oraşe, şi sate. Fraţii noştri îşi părăseau copii bolnavi, părinţii bătrîni, averile agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvînt bun, măcar de o fărîmă de milă. Li s-au servit numai gloanţe, au fost sfîrtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-au furat ce aveau cu dânşii, ca, apoi, să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic“ (cf. Gabriel Constantinescu, Evreii în România, Editura Fronde, Alba Iulia – Paris, 2000, pag. 184).

Pentru faptele lor antiromâneşti deosebit de grave, unii evrei au fost pedepsiţi, iar alţii, consideraţi elemente duşmănoase Statului Roman, au fost duşi peste Nistru, ceea ce ar fi făcut oricare alt stat. În privinţa vieţii evreilor autohtoni în timpul războiului, grăitoare sunt mărturiile refugiaţilor evrei din Polonia. Printre evreii refugiaţi s-au remarcat rabinii din Polonia: Roja Corteac şi, în special, Aba Cubner. Cubner şi-a exprimat uimirea văzînd o comunitate evreiască atît de numeroasă, care se ocupa cu comerţ şi afaceri în economia de stat, trăindu-şi în linişte viaţa de zi cu zi. Cubner a fost surprins de faptul că, după atîţia ani de război sîngeros, evreimea din Bucureşti şi din întreaga Românie are familii şi continuă să trăiască de parcă tragedia războiului nu ar fi existat: „Am întîlnit nu numai oameni de-ai noştri, umbre ale dezastrului, ci, pentru prima oară după ani buni, am văzut o o comunitate evreiască încă în viaţă, cea din România. Aveam în faţă un aer proaspat, asemănător celui dinaintea Potopului, de parcă furtuna încă nu se abătuse asupra lor şi nici nu urma să vină vreodată. Băcanul îşi deschide prăvălia în centrul Bucureştiului fără griji. Evreimea de aici îşi continuă viaţa, dă viaţă unor familii, se bucură de orice. Înainte să trecem graniţa spre România nu ştiam că aici au supravieţuit 350.000 de evrei. Şi, cu toate că primul instinct a fost acela de bucurie că întîlnim atîţia fraţi de sînge, inima noastră plîngea de dor şi durere, căci, nu departe de acest loc, unde trăieşte o prosperă comunitate evreiască, o alta, cea de la Treblinka şi Maidanek, a fost înghiţită cu milioanele. Mi-a fost greu să mă deprind cu minunea păcii şi cu blestemul îngheţului“. (Extras din cartea Rezistenţa spirituală a evreilor români, în timpul Holocaustului 1940-1944, de Iacov Geller, pag. 392, 393). Ion Antonescu n-a închis şcolile evreieşti, le-a lăsat să funcţioneze într-o semiclandestinitate discretă. A redeschis toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente, şi au fost înfiinţate multe altele; a fost creată pentru prima dată în România o Universitate Tehnică Evreiască, cu 13 facultăţi: construcţii civile, arhitectură, electromecanică, chimie industrială etc. Au fost create pentru tinerii evrei un Conservator şi o Şcoală de Artă (muzică, teatru, arte plastice, coregrafie). Au fost înfiinţate o Facultate de Medicină particulară evreiască cu mai multe specializări şi un institut pedagogic. Au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti (la Bucureşti şi Iaşi), desfiinţate de legionari. A fost înfiinţată o (bună) gazetă evreiască, după ce presa fusese suprimată de guvernul Goga-Cuza. Autorii evrei şi-au putut publica lucrările fără nici un fel de cenzură etc. Incredibil, în ce ţară din lume s-a întamplat aşa ceva? Nu poţi să crezi!

Cîţi români nu ar fi preferat să stea închişi în lagărele de la Târgu Jiu, Caracal, Craiova, Turnu Severin sau să traiască în cantonamentele din Transnistria, în loc să moară pe front, sau, în cel mai fericit caz, să se întoarcă mutilaţi de acolo. O mică parte dintre ostaşii români, care au căzut prizonieri la ruşi, au reuşit să se întoarcă în ţară. În timp ce ostaşii români mureau zilnic cu miile pe front, evreii tineri erau mobilizaţi pe loc, avînd singura obligaţie să cureţe o oră zilnic zăpada de pe străzi. Şi nici aceasta muncă nu o faceau, îi plăteau pe proştii de români să lucreze în locul lor. Aceasta măsură a luat-o Ion Antonescu, ca să-l păcălească pe Hitler şi a reuşit. Ostaşii români mureau pe front să apere ţara şi viaţa şi averile evreilor din România. După 1944, averile care au aparţinut evreilor au fost restituite şi evreii care au emigrat au fost despăgubiţi de statul român.

Toate acestea se întîmplau în timp ce pe front mureau zilnic mii de ostaşi români, iar tinerii evrei se distrau, studiau, duceau o viaţă îmbelşugată, fără muncă. Pentru a păcăli Poporul Român şi pe aliaţii germani, Ion Antonescu i-a mobilizat şi pe tinerii evrei la locurile de muncă, plătindu-i cu solda de soldat de pe front, conform decretului nr. 3964, din 6 decembrie 1940, al generalului Ion Antonescu, iar celor mai săraci li se dădeau, în plus, cîte 25 de lei pe zi, conform regulamentului de aplicare din 14 iulie 1941. În schimb, Ion Antonescu a trimis pe front 15.000 de universitari (profesori şi studenţi) şi 5.000 de elevi aparţinînd Frăţiilor de Cruce în batalioanele 990-994, care au murit aproape toţi, iar cei foarte puţini care au mai rămas în viaţă au fost luaţi prizonieri de sovietici. Şi vin, acum, evreii şi spun că au fost asupriţi, prigoniţi, persecutaţi, lichidaţi fizic şi mai cer şi despăgubiri de „Holocaust“!

Edificatoare este mărturia arhitectului Camil Roguski, care a intrat la Facultatea de Arhitectură în anul 1942, fiind înscrişi 40 de studenţi (facultatea de stat). La Facultatea particulară evreiască, înfiinţată în acel an, au intrat 200 de studenţi. După 1948, facultăţile particulare s-au desfiinţat şi evreii au devenit studenţi de drept la facultăţile de stat. Camil Roguski scrie următoarele: „Am început facultatea 40 de studenţi şi am terminat 240“ (în cartea Ceauşescu – adevăruri din umbră (Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2001, la pagina 72). Dramatică a fost situaţia la Facultatea de Medicină din Bucureşti, cînd, la începutul anului de învăţămînt 1945-1946, s-au prezentat mulţi tineri evrei, cerînd să fie înscrişi în anul 5 (cinci!) de studiu, fără, însă, a prezenta vreo dovadă că absolviseră anii anteriori. Ei motivau că din cauza legilor rasiale nu putuseră să urmeze cursurile oficiale ale învaţămîntului de stat, dar că se pregătiseră la facultatea particulară evreiască. Au protestat atît studenţii români, cît şi cadrele didactice de la Facultatea de Medicină din Bucureşti. A rămas celebru, în analele medicinii, discursul-protest al prof. dr. Iacob Iacobovici, preşedintele Societăţii de Chirurgie, care a declarat: „Aceasta nu e democraţie, aceasta este demonocraţie“ (vezi Neagu Cosma, Dominaţia comunistă 1944-1949, Editura Bravo Press, Bucureşti, 1996, pag. 32-35). Mai puţin cunoscut este cazul lui Nicolae Cajal: în toamna anului 1944, cînd începuse dominaţia iudeo-comunistă şi devenise un factotum în România, Nicoale Cajal, la fel, a cerut – invocînd aceleaşi motive enunţate mai sus – să fie înscris direct în ultimul an, al şaselea!, al Facultăţii de Medicină. Fireşte, a fost refuzat de către decanul Facultăţii de Medicină, dar, la presiunile Anei Pauker et comp., Nicoale Cajal a fost înscris, iar decanul, prof. univ. dr.  Gr. T. Popa, demis şi trimis la Canal (cf. Ion Coja, op. cit., pag. 149-150; 176-178; 189)! Ulterior, cum se ştie, medicul-făcut-pe-scurtătură Nicolae Cajal – chiar preşedintele Academiei Române – şi, pentru meritele sale, preşedintele Federaţiei comunităţilor evreieşti din România!

Ordinele şi dispoziţiile Mareşalului Ion Antonescu au determinat supravieţuirea evreilor din România şi este regretabil – ba chiar pe deplin condamnabil – că, astăzi, se găsesc unii evrei care dau dovadă de ingratitudine sau de reacredinţă şi îl acuză de fapte pe care nu le-a săvîrşit.

După evenimentele sîngeroase din decembrie 1989 (care, acum, se ştie cine le-a provocat, cine le-a întreţinut şi cine a profitat de pe urma lor), au apărut unii aşa-zişi istorici, foşti propagandişti comunişti – „lucrători cu gura“, cum erau numiţi, în batjocură –,  specializaţi în ideologia marxistă, care pretind că statul roman ar fi omorît 400.000 de evrei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Este curios că, înainte de 1989, aceşti istorici, denumiţi azi – în mod greşit – „holocaustologi“, deşi corect trebuie numiţi holocaustişti – nu au spus nici un cuvînt despre această problemă, deşi unii dintre ei trăiau în străinatate şi nu-i împiedica nimeni să scrie, conform propagandei jidăneşti occidentale, dirijată de escroci ca Elie Wiesel.

Holocaustiştii pretind că în teritoriile aflate sub guvernarea lui Antonescu au fost exterminaţi peste un milion de evrei, pentru singura lor vină că s-au născut evrei. Nu se spune un cuvînt despre ostilitatea populaţiei jidăneşti şi despre crimele săvîrşite de unii evrei în anii 1940-1941 în Basarabia şi Bucovina împotriva românilor. La un proces, judecătorul întreabă: „Cine a ridicat primul mîna?“ Aşa şi noi trebuie să întrebăm: „De ce în restul teritoriului României nici un evreu n-a avut nimic de suferit?“ Se insistă asupra represaliilor de la Odesa, unde autorii acestei maculaturi pretind că au fost ucişi cel puţin 25.000 evrei localnici. Din partea satului român, ca urmare a provocărilor, atrocităţilor şi crimelor săvîrşite de o parte a populaţiei jidăneşti, au fost nişte represalii izolate, avînd un caracter mai mult simbolic, de descurajare a repetării lor. Nu trebuie uitat că Statul Român, în timpul războiului de pe frontul de Est, a pierdut peste 500.000 de ostaşi, în timp ce evreii au stat la odihnă, în ţară sau în Transnistria. De aceea, în timpul războiului, femeile spuneau: „De asta ne mor nouă bărbaţii şi copiii pe front, ca Antonescu să le facă ţară evreilor în Transnistria?!“ Multor evrei din Transnistria le-a părut rău cînd s-a întors frontul şi cea mai mare parte dintre ei au emigrat în ţările de peste ocean, iar, acum, ei sunt prezentaţi drept victimele ale „Holocaustului“.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*