Bogați în sărăcia noastră, uităm de noi

– dialog de suflet cu Vasile Ilucă, scriitor, artist al culorii, cercetaș pe frontul încă în mișcare al documentelor –

Se-adună neam cu neam din ce în ce mai rar, notarul mai ales îi adună și le spune: uite, aceasta este masa succesorală, atâtea odăi de casă, mormintele, malurile de râpă, de pârâu, trupuri de pădure, bucățile de pământ și ce mai este de moștenit,mai puțin Cerul de deasupra. Impărțiți-le sau le vindeți cu hurta dacă așa vi-i voia. Și mă-ntorc spre voi și zic eu, acesta, notarul de conștiință: Oameni buni priviți, aceasta este masa succesorală a culturii de până acum și care se scrie în patru litere, cum patru părți ale crucii, Iași. Și dacă vă considerați moștenitori îndrituiți, hotărâți voi înșivă ce a mai rămas de moștenit din vechi, într-un oraș hăituit și desertificat prin interese imediate, mofturi, afaceri de foc de paie și câte și mai câte. Și mă-ncurcă în stinghia mesei prezența prietenului Vasile Ilucă, scriitor, artist al culorii, cercetaș pe frontul încă în mișcare al documentelor, cu alte cuvinte un individ deranjant pentru samsarii de imagine, pentru cei care, recompunând mișcarea de coșmar a excavatoarele ce dărâmau Academia Mihăileană, repetă gestica, nenorocirea, dar într-un alt registru, aparent legal, legalitatea târnului de bancnote împărțit cerșetorilor oficializați ca paznici de patrimoniu, proprietari de ștampile oficiale, înnălbitori de înscrisuri.

– Cum a fost întâmplarea de la Hală?

– Sunt un om care are grijă de sine cum și de  așezarea fiecărei călcături acolo unde se cuvine. Și tot uitându-mă în pământ am văzut adâncul săpăturii de acolo, la Hală, că se dorea un pasaj subteran pentru fluidizarea circulației. Un lucru bun, de folos, cum de folos mi-au fost și notele privind existența de odinioară acolo, în zona actualelor clădiri ale SRI-ului și Băncii Agricole, a Vamei Domnești. Iar așa ceva însemna mișcare de oameni, magazii, zidărie peste zidărie, opritori și odăi, poate chiar din cele în care, în așteptarea primirii la vodă, boierii să aibă de ce să-și rezeme capul pe mai multe nopți. Și am devenit paznic voluntar de săpături de la zi la zi până când, cum știam că are să se întâmple, au apărut sub malul săpăturii niște arcade din piatră, portaluri. Și am coborât în totală ilegalitate printre screpere, cupe de escavator. Iar în capăt de capăt am dat peste o doamnă care, pe un caiet, ridica niște releveuri exact de pe acele arcade. M-am prezentat și s-a prezentat. Era doamna Stela Cheptea, din partea Institutului de Arheologie. (Vizualizez clișeul: meșterului de măști mortuare. Incearcă să fure ceva din ultima imagine, încă nedescompusă, pentru a face pariuri cu eternitatea, o filosofie a valorilor. Releveurile, masca…)    Și atunci, alături de domnia sa, m-a luminat ideea păstrării acelor portaluri, menținerea lor ca intrări și ieșiri din pasajul pietonal de sub cota zero. Cu sprijin și bunăvoință din partea masmediei ieșene, cu oarece tulburări de ape prin Consiliul Local, minunea s-a produs. Iar meșterii care au lucrat la restituirea comorii, meșteri mari și buni, că avem încă mulți și necunoscuți, au făcut o lucrare de durată, după măsura celor de dinainte.

– Da, s-a lucrat bine iar pasajul are multiple funcționalități și stă încruntat spre bizareria aia din apropierea Mitropoliei, cubul metalic bine păzit, mult mai mult decât busturile de bronz din Grădina Copoului.

– Acolo au fost ivite ziduri de biserică, locul altarului, abside. Cubul? Forma perfectă a perfectei lipse de interes, de voință.

– Pe o parte a pătratului recompun propriul act de proprietate, ca unul dintre cei 300.000 de locuitori proprietari ai Iașului. Poftim schița cadastrală, actul de danie pentru locul cu pricina. Ce poți face, domnule Vasile Ilucă?

– Întâi și întâi, taci și ascultă. Ascultă ce mărturisește locul și ceilalți mărturisitori ai timpului. Apoi, bucată de bucată, trebuie scanată fiecare parte de zidărie și gândit cum să se incastreze în utilitatea unei săli de carte, a unei galerii de artă, o arhivă video. Eu am scris în ”Ce nu știm despre Iași” povestea și poveștile din maldărele de hrisoave. Acolo, în apropiere,  a fost și temniță domnească, a fost spițeria și tot în zonă Biserica Albă, premergătoare Mitropoliei prin Sf. Gheorghe. Mai în sus, unde este Institutul Teologic, a fost Gimnaziul Vasilian, cu trimitere clară la domnitorul Vasile Lupu. În jos, apăsată de uitare și  nevoință administrativă, zace de boală lungă Baia Turcească, Feredeul care a fost dat de același Vasile Lupu Mănăstirii Trei Ierarhi pentru oarece venit din exploatarea lui.

– Au murit, domnule, arhitecții din târgul ăsta? Că n-am auzit vreunul să intre în greva foamei pentru condamnarea nedreaptă a istoriei prin…Feredeu. Și uite că aici, în Moldova, un teritoriu eroic al existenței sub atâtea și atâtea năvăliri, trădări și ocupații vremelnice, fiecare casă veche, conac sau eforie și ce mai stă în picioare ar trebui păstrate ca sfinte moaște ale istoriei și, mai mult, ajutate să nu se deslipească de rostul de atunci, să aibă funcționalitate, duh, sistem de respirație,  de viu între vii. Și nu pot să nu întăresc presupunerea curată a mai tinerilor înconjurători că în această parte de margine a Europei,  atunci când Da Vinci și Michelangelo și Rafael și toți cei care ridicau piatră de piatră marile lor cetăți și catedrale, aici, sub Ștefan, fiecare familie se mărea în secerișul morților, astfel încât Bisericile de atunci, neridicate orgolios în cer, aveau cerul în chiar epiderma iconografică a zidurilor. Și mă calcă pe suflet câte un închipuit și lingav bolborositor de istorii care, pe albeața minții și ochilor, trece mereu pe deasupra acestor semne și insemne eroice prin timpul, oamenii și confruntările de atunci. Or dacă refuzăm, negăm masa succesorală a istoriei, noi cine și cum ne mai numim?

– Călăul avea reprezentarea simbolică a satârului, a bardei. Acum se lovește prea ușor, prea în bătaie de joc, cu târnacopul.

– Iar târnacopul se află de prea multe ori și total nepotrivit, atât pe masa de decizii a Consiliului Local sau pe masa Direcției pentru Patrimoniu. Patrimoniul Târnacopului? Și mă întorc spre Vassari, marele artist al giuvaergeriei medievale care , atunci când i se aducea un giuvaer vechi refuza să-l topească ci îl recrea păstrându-l într-o montură potrivită contemporanilor săi, viitorilor. Casele vechi, zidurile, toate acestea sunt giuvaeruri care ne obligă să le remontăm fără a strica ceva din ele.

– Palatul actual de la Iași, numit al Culturii, este a douăsprezecea ediție a Palatului Domnesc fiindcă de cele mai multe ori Curtea ardea odată cu Târgul. Și uite că la turnul de pază dinspre nord, cândva, mai spre noi,au fost expuse capiteluri de coloane cu niște sculpturi extraordinare. Odată cu ridicarea Palasului, capitelurile au dispărut. Cine le-a condamnat la moarte? Cine a decis uitării pe meșterul acela de pietrărie și iubire?… Actuala stradă Palat, la începuturi, s-a numit Ulița Gunoaielor, apoi Podul Spânzurătorilor și în cele din urmă Podul Roș. Fânăria domnească se afla în zona bisericii Sfântul Andrei de astăzi. Două spânzurători erau, dimpreună cu o fântână, exact pe locul unde se află acum statuia lui Ștefan cel Mare. Cum de le-a astrucat și le-a dus mai în vale, asta se poate închipui lesne. Cât despre numeroasele poduri, nu că ar fi curs apa apelor prin Iași ci unele uliți de atunci erau ”podite” cu bârne de stejar și sigur că existau și reglementări privind întreținerea lor…

– Reglementări care impuneau obligații și libertăți dar , din nefericire, nu au fost incluse unui Cod civil pe care să-l fi moștenit și continuat urmașii. Nu am știre de așa ceva.

– Multe s-au pierdut. Din fericire există cele zece volume de documente adunate de academicianul Ioan Caproșu, documente privitoare la istoria orașului Iași. Or acolo scrie că Vodă obliga pe fiecare dughengiu să țină curată toată întinderea de uliță ce corespundea proprietății sale imobiliare. Dar exista și un corp al podarilor, bine alcătuit și cunoscut ca atare. Aceștia răspundeau de podul-pod, panglica drumului, de trotuare – ceilalți.

– Din nefericire locuim străzi vidate de sens, botezate de-aiurea, lipsite de propria istorie. Trebuie să restaurăm nu doar clădiri ci însuși spiritul, orgoliul moștenitorilor bogați în spiritualitatea uitată, amânată, respinsă din nepricepere într-un Iași care se dorește respectat în dimensiunea sa culturală.

– De oarecare lentoare suferă fiecare, chiar și eu fiindcă, uite, am un material scris pe acest subiect și încă nu l-am trimis destinatarilor: primăria, presă, asociații. Și uite cum ar arăta, spre exemplu, citez, Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt – fosta Uliță Domnească sau Strada C.Negri – fostă Podul Vechi, Bulevardul Independenței – fostul Pod al Hagioaiei.

– S-ar modifica astfel însăși psihologia civică, atitudinea, apartenența și asumarea de moștenire. N-am mai fi simpli utilizatori de stradă, tramvai, piețe și parcuri ci proprietari adeveriți de stradă, parcuri și piețe. Poate că ne-am și exprima altfel, direct și nu prin ”reprezentanți”, prin factori individual-subiectivi, dincolo de reala voce a orașului, majoritarii. 

– Exact. Și uite că mă mai macină ceva despre care am scris dar nu suficient. În curtea Mitropoliei, în spatele unei perdele de arbori există o bijuterie arhitecturală: Cișmeaua lui Grigore Alexandru Ghica Vodă din 1852. Are 7 metri. Este turnată din fontă, o minunăție care, cum am aflat de la specialiști, poate redeveni Cișmea publică ori fântână arteziană chiar dacă poleiul de aur de la început s-a risipit. Așa cum s-a risipit propunerea ca cele patru statui voievodale de pe platforma ascunsă privirii, între Palatul Copiilor și Casa tineretului, să fie amplasate acolo unde le este locul: pe platforma den sus de Râpa Galbenă, acolo unde, prin proiectul de amenajare a acelui spațiu, la 1900,  a fost prevăzută o statuie ecvestră,  cu fața spre gară, ca și cum aceasta ar primi vizitatorii sosiți la Iași.

– Și uite că stau cu coatele rezemate de balustrada asta de la Podul Hagioaiei, o femeie care, în respect și obligație creștină, sigur că a atins la viața ei și Ierusalimul. Un alt hagialâc însă ar trebuie să fie al oamenilor acestei țări care, asemeni, să atingă măcar odată în viață, această Mecca a Culturii Românești, Iașul.  Dar mai avem datorii neacoperite cum este ridicarea unui monument dedicat lui Aurel Vlaicu pe Dealul Cetățuii, parte din bani aflându-se încă în documentele de subscripție publică de la Mitropolie.

– Apropo de Mănăstirea Cetățuia ridicată la 1669-1672 de domnitorul Gheorghe Duca, prima vizită de rang înalt consemnată prin document este cea a sultanului Mahomed al IV-lea; avea tabăra pe șesul Țuțorii și care, având pe semne cunoștințe bune despre întocmirea zidurilor, a afirmat că locul nu va rezista. Dovadă că a avut dreptate: zidul de incintă, partea disnpre CUG prăbușindu-se de câteva ori din cauza alunecărilor de teren. Cât despre Aurel Vlaicu, la semicentenarul Universității, realizează primul zbor aviatic de deasupra orașului. Dar ce și pentru cine contează dacă altele sunt prioritățile, consumul de efort și de bani, criza…

Criza este în noi. Criza de asumare, de atitudine, de identificare a locului cuvenit între ceilalți. Turcii, spunea un cercetător al viului, un biolog, semnalizează și acum, prin anumite graminee specifice Anatoliei, drumul parcurs  de armata Porții către Vaslui.  Iarba aia răsare anual fiindcă e pe palma lui Dumnezeu. Iar noi scoatem din rădăcină amintirile istoriei, le dăm deoparte de parcă ar fi istoria unor dușmani. Noi înșine, nouă, dușmani. Scriitorul, artistul plastic, arhivarul de duh trăit al Iașului, Vasile Ilucă, ca și alți puțini și valoroși, un ciudat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*