Învăţături şi referinţe despre Praznicul Intrării Domnului nostru Iisus Iisus Hristos în Ierusalim – Duminica Floriilor…

În faţa Ierusalimului, în acea duminică de aprilie a anului 33 de la Naşterea Sa, Dumnezeu – Fiul, Domnul Iisus Hristos întrupat într-un om încă tânăr, în vârstă de numai 33 de ani, privea îngândurat locul unde va gusta de bunăvoie, până la capăt, urmările şi consecinţele neascultării adamice. Mireasa lui dragă, Ierusalimul, îi va fi încăpere de tortură, loc al umilinţei, mormânt. Ultimul act din istoria aşteptării mesianice va fi unul sângeros, cumplit, mirosind a trădare şi moarte. Nici o bucurie nu va însoţi nuntirea aceasta a omului cu un Dumnezeu doldora de iubire. Da, un Dumnezeu preaplin de dragoste, de nesfârşită compasiune, care – Şi lasă Cerurile şi Se oferă singur morţii – adică Se abandonează de bunăvoie acelei experienţe a nimicului pe care nu El a creat-o, pe care nu o cunoştea! Solidar cu făptura afectată, alterată şi slăbănogită de păcat, îndurând fără să cârtească legea libertăţii de El sădită în inima omului, acest Dumnezeu imprudent – credul, cum ar gândi unii, care, de altfel, L-au executat fără milă – S-a prezentat în faţa umilinţelor şi a morţii, cu toată simplitatea unui cuceritor de inimi curate şi smerite: călare pe mânzul asinii!…

Tot atât de contrariaţi şi de indignaţi vor fi fost şi contemporanii proorocului Zaharia, cel ce, cu 500 de ani înainte ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos să se nască, I-a vestit intrarea în cetatea Ierusalimului călare pe un… măgar. Halal Mesia! – vor fi gândit atunci iudeii de pe vremea lui Zaharia; Halal Împărat! – vor fi gândit fariseii şi cărturarii de acum 2000 de ani; Halal Dumnezeu mai aveţi şi voi, creştinii! – vor gândi şi acum deştepţii lumii noastre. Şi totuşi proorocia s-a împlinit întocmai, magistral tâlcuită de Sf. Ioan Gură de Aur, patru veacuri mai târziu. Acesta ne încredinţează ca mânzul asinii pe spinarea căruia Iisus Hristos a fost purtat spre Ierusalim nu simbolizează altceva decât Biserica cea nouă a creştinilor, iar asana, mama acestui mânz, reprezintă vechea credinţă iudaică şi mozaică, care păşeşte în istorie pe urmele odraslei sale… Mai mult, Iisus Hristos nu călăreşte direct pe spinarea mânzului, ci I s-au întins hainele apostolilor, devenite adevărata interfaţă între Biserică şi Mântuitorul lumii. Animalul merge supus, cu blândeţe (deşi nu cunoscuse căpăstrul), închipuind uşurinţa cu care neamurile vor primi blândul jug al Evangheliei iubirii.

Dacă toată creaţia a avut o trăire aparte atunci, nu acelaşi lucru se poate spune despre ethosul mulţimilor adunate să prăznuiască Paştele Legii vechi chiar în epicentrul revelaţiei dumnezeieşti: la Ierusalim. Ebr. Shalom, oraşul păcii, nu putea fi întâmpinat de către Domnul păcii decât pe cel mai inofensiv animal, înconjurat de copii. Ce paşnică ofensivă, ce blândă cucerire a celui mai împietrit şi trufaş oraş al lumii! Împietrit în prejudecata şi trufaş peste măsură, deoarece în el a răsunat de atâtea ori glasul dumnezeieştilor descoperiri.

Mulţimea revărsată pe povârnişul Muntelui Măslinilor – afirmă exegeţii – nu era, în marea-i majoritate, din Ierusalim. După Iisus Hristos se ţineau scai orbii surprinşi de strălucirea luminii, slăbănogii întremaţi, demonizaţii eliberaţi de locuirea răului şi toţi cei ce au asistat înmărmuriţi la învierea lui Lazăr, în Metania. Aşadar, după El se ţineau locuitorii acelui sat dimpreună cu miile de pelerini, veniţi din toate colţurile Iudeii, Galileei, Samarei şi chiar de mai departe, spre a se închina la Ierusalim, la Sărbătoarea Corturilor. Acesta era alaiul care s-a ivit, în după-amiaza acelei duminici, la intrarea de răsărit a marii cetăţi. Dincoace de ziduri, poporul ierusalimitean, călăuzit de mai-marii sinagogii, era nedumerit. Ba chiar „…toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este acesta?“, aşa cum ne încredinţează Evanghelia după Matei. Dar de ce tocmai acum s-a cutremurat Ierusalimul, că doar şi în alte dăţi sau momente apariţia lui Iisus Hristos era însoţită de minuni şi semne cereşti? Textul evanghelic ne face să credem că, de fapt, fariseii şi căpeteniile sunt cei care s-au cutremurat! Iar nu din cauza pildelor, vindecărilor sau tămăduirilor lui Iisus Hristos, ci din aceea a entuziasmului popular cu care a fost întâmpinat. Sufragiul mulţimii, al necăjiţilor, oropsiţilor, leproşilor, ologilor, săracilor, dezmoşteniţilor sorţii, al celor străfulgeraţi de adevărul credinţei – asta a cutremurat Ierusalimul în după-amiaza acelui neuitat aprilie!…

De reţinut şi remarcat faptul că au priceput bine fariseii: istoria chiar este pe cale de a-şi schimba cursul! Măsura omului tinde să se (im)plinească, ca şi Legea lor cea veche; Creaţia se întoarce în baierele firii ei, dragostea începe să inunde pământul într-un altfel de potop – cel al Harului. Mângâietorul stă la porţile inimii omului; peste mai mult de cincizeci de zile Se va pogorî in forma limbilor de foc. Mai mult decât atât, iadul presimte şi el, ca o vietate şireată şi vicleană, atacul ce i se va da, iar balamalele lui trosnesc; edificiul neputinţelor omeneşti, al păcatului imposibil de ispăşit, se va prăbuşi curând, dezlegat din ferecătura minciunii. Este răzmeriţă, răscoală şi zavistie mare în lumea duhurilor. Jos, pe pământ, oamenii parcă au şi ei o premoniţie… Păcatul ancestral pare mai evident acum, din moment ce s-a ajuns până aici. Adică până la a vedea – cu groază! – ca pârga istoriei omului nu este altceva decât moartea lui Dumnezeu, că împlinirea spirituală a lumii, după catastrofa alungării, izgonirii şi prăbuşirii din Rai, stă în jertfa singuratică a Fiului Omului, Care singur va muri pentru toţi şi ne va răscumpăra pe toţi… Fără Învierea Lui cea de a treia zi, totul este fără rost, oricât de frumoase ar fi cuvintele şi faptele lui Iisus Hristos. Tot astfel şi în cazul nostru: oricâte lucruri luminate am face, oricât de bine am vorbi ori am scrie, fără credinţa şi conştiinţa Învierii totul este zadarnic, totul este praf şi cenuşă. De aceea, în această Duminică a Floriilor, să nu pregetăm a ne duce la Biserică – Ierusalimul nostru restaurat –  ca să întâmpinăm intrarea Domnului nostru Iisus Hristos aşa cum se cuvine; pentru că Iisus Hristos – contemplându-ne inimile – să nu poată zice cu întristare şi jale, ca odinioară, când a plâns la porţile cetăţii: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi“.

Despre învierea Dreptului Lazăr şi Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim

Sunt cuvinte pe care le spunem în fiecare an la praznicul Floriilor, respectiv al Întrării Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, precum şi în ziua precedentă, în Sâmbăta lui Lazăr. Rostind sau cântând aceste cuvinte, ne adresăm Domnului Iisus Hristos, Biruitorului morţii, Care l-a înviat din morţi pe Lazăr preînchipuind şi prin aceasta învierea noastră a tuturor, învierea cea de obşte şi ne exprimăm bucuria de a-L întâmpina pe Domnul Iisus Hristos asemenea pruncilor din Ierusalimul de acum aproximativ două mii de ani. Intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim, pe care o sărbătorim în fiecare an în duminica dinaintea Sfintelor Paşti, este istorisită de toţi cei patru sfinţi evanghelişti, fiind strâns legată de evenimentele ultime ale vieţii trupeşti a Domnului nostru Iisus Hristos, de ultimele Sale zile petrecute în Ierusalim, de patimile, răstignirea, moartea şi Învierea Sa din morţi. Sfântul Evanghelist Ioan însă, înainte de a prezenta Intrarea în Ierusalim, în capitolul 11 şi la începutul capitolului 12 ale evangheliei sale relatează nişte evenimente importante, petrecute într-un sat din apropierea Ierusalimului, în Metania. Este vorba de învierea Dreptului Lazăr şi de ungerea Mântuitorului cu mir de către Maria, sora lui Lazăr.

Din relatarea Sf. Evanghelist Ioan aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos avea un prieten în Metania, prieten care a ajuns să fie bolnav. Surorile lui Lazăr, Marta şi Maria, pe care Domnul Iisus Hristos le iubea de asemenea, I-au trimis Acestuia vorbă că Lazăr, prietenul Lui este bolnav. Auzind ştirea, Mântuitorul Iisus Hristos a afirmat că această boală nu era spre moarte, ci ca Fiul lui Dumnezeu să se preaslăvească prin ea (cf. In.11,4) şi doar după două zile S-a îndreptat spre Iudeea, provincie în care se afla satul Metania. În momentul plecării El cunoştea faptul că Lazar a murit deja, eveniment pe care l-a făcut cunoscut şi ucenicilor Săi, iar când au ajuns în Metania Lazăr se afla deja pus în mormânt de patru zile. Sosind în Metania, Domnul Iisus Hristos a fost mai întâi întâmpinat de Marta, sora lui Lazar şi a Mariei, cu care El a avut un scurt dialog. Deoarece Marta îşi exprima tristeţea şi regretul pentru pierderea fratelui ei în lipsa Mântuitorului, Domnul Iisus Hristos i-a spus ca acesta va învia. Pentru că ea credea că Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbeşte despre învierea de obşte, El i s-a prezentat fiind drept „învierea şi viaţa”, spunându-i că cel ce crede în El chiar dacă va muri, va trăi, că tot cel care trăieşte şi crede în El nu va muri ci va avea viaţă în veac (cf. In.11,24-26). Dialogul se încheie cu o mărturisire de credinţă a Martei, prin care aceasta îşi exprima credinţa în cele spuse de Iisus Hristos, afirmând că ea a cunoscut că El este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” (In.11,27). După ce a spus acestea, Marta s-a dus să o cheme pe Maria, sora ei, şi i-a spus: „Învăţătorul este aici şi te cheamă” (In.11,28). Aceasta s-a grăbit să vină, urmată fiind de iudeii care se aflau în casa lor pentru a le mângâia pentru moartea fratelui. Văzând-o plângând, înconjurată de iudeii care şi ei plângeau, Iisus Hristos, ne spune evanghelia, a suspinat cu duhul, S-a tulburat întru Sine şi a lăcrimat. Acest gest i-a dus pe iudei la observarea şi constatarea marii iubiri a lui Iisus Hristos faţă de Lazăr şi la nedumerirea lor, exprimată prin cuvintele: „Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă în aşa fel ca şi acesta să nu moară?” (In.11,37). Suspinând încă o dată, Mântuitorul Iisus Hristos s-a dus la mormânt şi l-a înviat pe Lazăr, fapt în urma căruia mulţi dintre iudeii prezenţi au crezut în El. Alţii însă, s-au grăbit să-i înştiinţeze pe fariseii care, auzind, s-au hotărât atunci sa-L ucidă.

La începutul capitolului 12 Sfântul Evanghelist Ioan prezintă o alta venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în casa lui Lazăr, pe care îl înviase, prilej cu care Maria, sora acestuia, a uns picioarele lui Iisus Hristos cu mir de mare preţ şi le-a şters cu părul capului ei, ungere ce a fost interpretată de Mântuitorul ca fiind o reînchipuire a morţii şi îngropării Sale. Evanghelia ne relatează iarăşi că mulţime mare de iudei, auzind că Iisus Hristos a venit în casa lui Lazăr, s-au grăbit să vina şi ei acolo pentru a-L vedea nu doar pe El, ci şi pe Lazăr pe care l-a înviat din morţi. În ziua următoare Iisus Hristos a intrat în Ierusalimul care se pregătea pentru sărbătoarea Păștilor. Evenimentul este prezentat, cum am spus deja, de toţi cei patru evanghelişti, din scrierile cărora aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, călare pe un asin, a intrat în cetatea lui David, fiind întâmpinat de mulţimea care, purtând în mâini şi aşternând în cale ramuri de fenic, striga: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine intru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (In.12,13). Intrând în Ierusalim, Mântuitorul Iisus Hristos nu a provocat doar bucuria mulţimii, ci şi invidia fariseilor, care se vorbeau între ei: „Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El” (In.12,19). Peste doar câteva zile aceştia aveau să-L prindă pe Iisus Hristos, să facă astfel încât El să pătimească şi în cele din urmă să fie răstignit, neputând să creadă, din pricina răutăţii lor că El era Viaţa şi că, prin urmare, ei luptau chiar împotriva Vieţii, împotriva izvorului vieţii lor, împotriva lor înşişi. Aceste lucruri petrecute acum aproximativ 2000 de ani noi le mărturisim în fiecare an când pomenim învierea Dreptului Lazar şi când sărbătorim Intrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, devenind astfel şi noi martori ai acestor evenimente.

Precum odinioară în Metania, Domnul nostru Iisus Hristos vine tot mereu şi la noi. Vine prin cuvântul Sfintei Evanghelii, vine prin Sfintele Taine, vine prin slujbele Bisericii. De fiecare dată când se citește Evanghelia despre învierea lui Lazăr se spune mai ales pentru noi: „Învăţătorul este aici şi te cheamă”. Faptul că bat clopotele, că în biserică se săvârşeşte o sfântă slujbă, că se citește Sfânta Evanghelie, înseamnă că Învăţătorul este acolo, a venit în întâmpinarea noastră şi ne cheamă. Când un frate al nostru are nevoie de noi, la fel, El ne cheamă. Când a fost chemată Maria, sora lui Lazăr, ea „s-a sculat degrabă” şi a mers în întâmpinarea lui Iisus Hristos (cf. In.11,29). Acum, când este rândul nostru să-L întâmpinăm, răspundem noi oare chemării Lui? Mergem noi acolo unde se găsește Mântuitorul, unde ne așteaptă, unde ne cheamă El? Odinioară Domnul nostru Iisus Hristos intră în Ierusalim, fiind întâmpinat de mulțime mare de oameni şi mai ales de copiii cei nevinovați, cu mare bucurie, iar de cei întunecați de răutate cu ură. Astăzi El vrea să intre în Ierusalimul sufletului nostru, să fie Împăratul inimii noastre. ÎL primim noi oare cu bucurie, Îi acordăm această împărăţie care I se cuvine sau, uzurpatori fiind, ÎL alungăm şi suntem gata să-L ucidem? Înainte de a-l învia pe Lazăr, știind că o să Facă aceasta, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost cuprins de tulburare, S-a întristat şi chiar a plâns. A plâns pentru durerea prietenilor Săi, a plâns compătimind pe cei pe care-i iubea. Oare noi ne străduim să fim prieteni ai Lui, încercăm să-L iubim şi să ne facem iubiţi, respectaţi şi îndrăgiţi de El? Oare, când cei din jurul nostru suferă, ne doare şi pe noi necazul lor, pătimim şi noi împreuna cu ei?

Intrând în Ierusalim, Domnul nostru Iisus Hristos a găsit acolo nu doar viaţa şi reacţia curată unor inimi de copii, care se bucurau să-L întâmpine, ci mai ales urâciunea, invidia, răutatea, mândria, lăcomia instalate in cel mai sfânt şi sacru loc din Ierusalim. Acum, când vrea să intre în sufletul nostru, cum ÎL primim? Cu inimi curate, cu necăutate, cu bunătate şi strigând ca pruncii odinioară: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”? Sa trăim astfel încât să nu afle sufletul nostru plin de spinii patimilor, pe care să fie nevoit a-i alunga cu biciul! Şi… poate chiar este aşa, dar în acest caz să-L lăsăm să-i alunge, să-i scoată afară din noi, pentru ca nu cumva să preferăm tulburarea, agitația, răutatea, crima în locul Împăratului păcii. După ce l-a înviat pe Lazăr, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Dezlegați-l şi lăsați-l să meargă!” (In.11,44). Sfântul Ioan Scărarul interpretează aceste cuvinte mai ales cu referire la noi spunând: „Dezlegați-l pe el şi lăsați-l să meargă spre fericita nepatimire!”. Venind la noi, Domnul nostru Iisus Hristos ne dezleagă de orice fel de legături ale morții, pentru a putea merge spre El, spre Viață, singura şi adevărata viaţă. Să nu preferăm deci starea de legați, de înlănţuiţi ai propriilor noastre patimi, în locul libertăţii, în locul vieții adevărate. Pentru a sărbători cu adevărat Intrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, să ieșim şi noi în întâmpinarea Lui cu stâlpările gândurilor şi a faptelor bune, cu simțăminte curate, cu mirul de bună mireasmă al unei vieți fără prihană, cu dorința de a-l primi pe El ca Împărat al nostru. Cu alte cuvinte, aşadar, Ierusalimul sufletului nostru trebuie să-şi merite numele de „pace sfântă” şi să fie cetatea bucuriei întâmpinării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, locașul păcii, în care se află tronul lui Dumnezeu, să fie Ierusalimul Învierii. Să aclamăm şi noi: „Osana Celui dintru înălţime, bine ești cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului” şi să ne bucurăm de posibilitatea de a-L putea, nu doar întâmpina, ci chiar primi întreg pe Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa şi ființa noastră.

Despre Duminica Floriilor în învăţătura şi viziunea Sfanțului Grigorie Paloma

1. Prin proorocul Isaia, Domnul a grăit: “În vremea milostivirii Te voi asculta şi în vremea mântuirii “Te voi ajuta” (Isaia 49, 8). Așadar este binevenit cuvântul acela apostolic care a grăit evlaviei voastre: “La vremea potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat… Să lepădam aşadar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua…” (II Corinteni 6, 2; Romani 13, 12), căci se apropie pomenirea Patimilor celor mântuitoare ale lui Iisus Hristos şi marele Paști, cel duhovnicesc şi nou, răsplată a nepatimirii, poartă a veacului ce va să vină. Şi se vestește aceasta prin Lazăr, care se întoarce din străfundurile Iadului, sculându-se el din morți după patru zile, doar prin cuvântul şi porunca lui Dumnezeu, Cel ce are stăpânire şi putere asupra vieții şi morții. Şi copiii cântă imnuri înaintea Lui, iar poporul cel lipsit de răutate ÎI cântă, prin insuflarea Duhului Sfânt, pe Cel ce izbăvește din moarte, pe cel ce înalţă sufletele din iad, pe cel ce hărăzeşte viața veșnică, sufletului şi trupului deopotrivă.

2. Așadar, dacă cineva vrea să îndrăgească viața, spre a vedea zile bune, să facă să înceteze limba sa de la rău şi pe buzele sale să nu mai fie viclenie. Să se depărteze de la rău şi să facă binele. Deci cea fapta rea este lăcomia pântecelui, şi beția, şi desfrâul. Fapta rea este iubirea de arginţi, lăcomia, pofta de avere şi nedreptatea. Fapta rea este slava deșartă, cutezanța şi semeția. Să se depărteze deci tot omul de la asemenea rele şi să le împlinească pe cele bune. Care sunt acestea? Înfrânarea, postul, înțelepciunea, dreptatea, milostenia, îndelunga răbdare, dragostea, smerenia – prin care ÎL dobândim în schimb, cu vrednicie, pe Mielul lui Dumnezeu cel jertfit pentru noi, luăm de aici zălogul nestricaciunii şi păstrăm în noi, cu deplina încredințare, moștenirea cea făgăduita nouă în ceruri. Dar este oare binele greu de îndeplinit şi virtuțile sunt oare mai anevoioase decât răutăţile? Eu nu văd că lucrurile ar sta astfel. Căci cel bețiv suferă mai multe necazuri din beție şi cel neînfrânat mai mult îndură decât cel înfrânat, şi cel lipsit de stăpânire decât cel înţelept, şi cel ce caută cu ardoare să se îmbogăţească decât cel ce trăieşte cu cele ce îi sunt îndeajuns, şi cel ce caută să se înconjoare pe sine de slavă (suferă mai multe) decât cel ce îşi duce viața în umbră. însă, din pricina vieții noastre pline de desfătări, virtuțile ne apar nouă ca îndestul de anevoioase. Dar să ne silim pe noi înşine, pentru că spune Domnul: “Împărăţia cerurilor se ia prin străduință şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12).

3. De aceea este nevoie pentru noi toți de râvnă şi de luare aminte, noi cei slabi sau cei lipsiți de slavă, cârmuitori sau stăpâniţi, bogați şi săraci, ca să înlăturăm aceste patimi rele din sufletul nostru şi să încetăţenim în el alaiul virtuților. Fiindcă şi plugarul, şi tăbăcarul, şi zidarul ce face case, şi croitorul, şi ţesătorul, şi îndeobște tot omul care îşi procură cele de trebuință vieții, prin ostenelile sale şi prin lucrarea mâinilor lui, dacă înlătură şi izgonesc din sufletul lor pofta şi dorința bogăţiei, a slavei şi a moliciunii, sunt cu adevărat fericiți. Căci aceștia sunt săracii, cărora le aparține Împărăţia cerurilor, şi de aceea pentru acest fel de oameni spune Domnul: “Fericiți cei săraci cu duhul…” (Matei 5, 3). Sunt săraci cu duhul aceia care, pentru smerenia, neiubirea de slavă şi neaplecarea spre plăceri a duhului lor sau a sufletului lor, au sărăcia din afară de bunăvoie, sau suferă cu bărbăţie sărăcia, chiar dacă este fără voia lor. Însă cei bogați şi cei ce viețuiesc în desfătări şi plăceri, şi cei care se bucură de slavă vremelnică, şi în chip simplu aceia care doresc şi capătă asemenea lucruri, nimeresc şi ajung în patimi îndestul de grozave şi vor cădea în cursele cele multe, mari şi greu de suferit ale diavolului. Pentru că cel ce s-a îmbogăţit nu înlătură din sine dorința de a fi bogat, ci aceasta mai degrabă sporește şi se întinde la mai multe decât la început. Tot astfel şi iubitorul de plăcere, şi cel ce îndrăgeşte puterea, şi risipitorul, şi cel neînfrânat măresc mai curând şi sporesc aceste patimi, ci nu le leapădă. Tot aşa stăpânitorii şi cei slabi (de oameni) capătă şi iau putere ca să săvârşească mai multe nedreptăţi şi păcate.

4. Din această pricină este foarte greu ca un cârmuitor să fie mântuit şi ca un bogat să intre în Împărăţie lui Dumnezeu. Căci spune Domnul: “Cum puteți voi să credeți când primiți slava unii de la alții, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutați?” (Ioan 5, 44). Dar să nu se înfricoșeze cineva dacă este avut, sau slăvit, sau cârmuitor. Pentru că şi acesta poate, dacă vrea, să caute slava cea de la Dumnezeu şi să se înfrâneze pe sine, astfel încât să oprească aplecarea sa spre rele şi să săvârşească fapte însemnate, lepădând relele cele mari, nu numai din sine, ci şi din mulți alții care nu vor. Căci poate nu numai să împlinească dreptatea şi să fie înţelept, dar poate împiedica în multe chipuri pe cei ce vor să săvârşească nedreptatea şi să fie neînfrânaţi. Şi el poate nu numai să se înfăţişeze pe sine că ascultă de Evanghelia lui Iisus Hristos şi de cei ce o vestesc pe ea; dar el poate, de asemenea, să supună Bisericii lui Iisus Hristos şi căpeteniilor ei pe cei ce nu vor să asculte de ea. Şi aceasta nu numai prin puterea şi slobozenia pe care a dobândit-o de la Dumnezeu, dar poate să devină pildă pentru cei supuși lui şi mai prejos de el în toate faptele bune. Căci devin asemănători căpeteniei lor cei supuși şi conduși de aceasta.

5. Așadar este nevoie de osteneală şi de silință şi de luare aminte din partea tuturor, dar nu de la toți deopotrivă. Căci pentru aceia ce se află în slăvire, în bogăţie şi în cârmuire, şi pentru aceia ce se străduiesc cu cuvintele şi cu dobândirea înțelepciunii celei după măsura lor – daca vor să se mântuiască – este nevoie de mai multă osteneală şi silință, întrucât ei, prin starea lor, sunt de obicei oarecum mai greu de convins şi mai puţin ascultători. Acest fapt este limpede şi vădit din Evangheliile citite ieri şi astăzi. Căci poporul a crezut şi s-a încredințat de minunea săvârşită asupra lui Lazăr, care arată, în chip lămurit, că Dumnezeu a fost Acela Care a săvârşit, însă aceia care erau pe atunci cârmuitori, desigur fariseii şi cărturarii, erau atât de departe de a crede în El, încât spumegau de furie împotriva Lui şi voiau să-L dea morții din pricina smintelii lor, pe El, Care Se vadea şi Se dovedea că este Domn şi Stăpân al vieții şi al morții, atât prin cele pe care le săvârşea, cât şi prin cele pe care le grăia. Căci nu putea să spună careva că Iisus Hristos, prin aceea că Şi-a ridicat ochii in sus şi a zis atunci: “Părinte, Îţi mulțumesc Ţie că M-ai ascultat pe Mine”, ar fi lăsat loc de tăgadă că este la fel şi deopotrivă cu Tatăl Său. Căci El a adăugat, grăind către Tatăl Său: “Eu știam că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 11, 42). Deci ca să-L știe pe El că este Dumnezeu, şi că El este din Tatăl şi întru nimic nu este deosebit de Acela, ci minunile le săvârşeşte după voința Tatălui Său, de aceea El Şi-a ridicat dinaintea tuturor ochii Săi către Tatăl, şi a grăit acele cuvinte către Tatăl cel Prea înalt şi ceresc. Precum, la început, urmând să fie plăsmuit omul, mai înainte o hotărâre (dumnezeiască) l-a precedat, tot astfel şi acum cu Lazăr, omul urmând să fie creat din nou, un sfat l-a precedat. Dar atunci şi acolo, la început, Tatăl a grăit către Fiul, când urma să fie plăsmuit omul: “Să facem un om…” (Facerea 1, 26), iar însuși Fiul L-a ascultat pe Tatăl, şi astfel omul a fost adus la existenţă; iar aici şi acum, Tatăl Îl ascultă pe Fiul Care grăiește, şi astfel Lazăr a fost înviat.

6. Priviți împreună-cinstirea si împreună-voirea, ce mari sunt ele! Pentru că înfăţişarea era ca de rugăciune, din pricina mulțimii ce stătea împrejur, dar cuvintele nu erau ale unei rugăciuni, ci ale unei stăpâniri împărăteşti: “Lazăr, ieși afară!”, şi îndată cel mort de patru zile s-a înfăţişat viu dinaintea Lui. Dar oare s-a făcut aceasta prin porunca Celui Viu sau prin rugăciunea Celui ce dă viață? Căci El a strigat cu glas mare şi aceasta a făcut-o pentru cei ce se aflau şi stăteau în jurul Lui. Pentru că ar fi putut săvârşi această înviere numai cu un glas scăzut, ba putea doar prin voința Sa să-l învieze, aşa precum putea să facă aceasta şi dacă s-ar fi aflat departe de mormânt sau dacă piatra ar fi fost pecetluită deasupra. Însă El S-a dus la mormânt şi a grăit celor ce se aflau în jurul lui. Şi ei au ridicat piatra şi au simțit mirosul neplăcut (al putrezirii), iar El a strigat cu glas mare şi l-a chemat pe Lazăr, şi în felul acesta l-a sculat (din morți). Aceasta s-a făcut oarecum chiar în văzul lor (căci ei l-au văzut pe Lazăr întins in mormânt) şi sub nasul lor (căci ei au simțit mirosul cel rău al hoitului, fiindcă era de patru zile mort) şi la îndemnul lor (căci ei s-au folosit de mâinile lor, mai întâi ridicând piatra de pe mormânt, apoi dezlegând legăturile de pe trupul celui mort şi desfăcând ștergarul de pe faţa lui). Când glasul Domnului a umplut urechile şi a ajuns la auzul tuturor, au înţeles toți şi au crezut că El este Cel ce le cheamă pe cele ce nu sunt să fie, Cel ce le ţine toate la porunca puterii Sale, Cel ce a făcut toate, la început, doar prin cuvântul Său, aducându-le de la neexistenţă la existenţă.

7. Poporul lipsit de răutate a crezut în El prin toate acestea, Aşa încât nu numai în tăcere să aibă credință, ci devenind chiar crainici prin fapte şi prin cuvinte ai dumnezeirii Sale. După scularea din morți a lui Lazăr, cea după patru zile, Domnul, găsind un asin care a fost pregătit mai dinainte, precum spune Evanghelistul Matei (21, 1-11), s-a așezat pe el, şi a intrat în Ierusalim potrivit proorocirii lui Zaharia, care a spus mai demult: “Bucură-te foarte, fiica ionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinii” (Zaharia 9, 9). Proorocul a arătat prin aceste cuvinte că împăratul acela proorocit este El singur Împărat al ionului. Căci spune Sfânta Scriptură: Împăratul Tău nu este înspăimântător pentru cei ce-L văd pe El, şi nu este de temut sau făptuitor de rele, El nu aduce cu sine purtători de lance şi scutieri, trăgând după sine mulțime de pedestrași şi de călăreţi, trăind în prosperitate şi cerând dăjdii şi biruri, ca şi slujiri şi înrobiri de la cei de jos şi mai de rând. Dar ce este mai de seamă la El este smerenia Sa şi sărăcia şi simplitatea. Fiindcă El intră călărind pe un asin, neaducând cu sine nici o pompă şi fast nici slăvire omenească. De aceea El singur este Împăratul drept şi trăitor întru dreptate, şi El este blând, având blândețea în chip deosebit, căci Domnul însuși grăiește despre Sine şi spune: “învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima…” (Matei 11, 29).

8. Împăratul care a sculat din morți pe Lazăr a intrat atunci în Ierusalim călare pe asin, iar tot poporul, copii, barbari, bătrâni, întinzând pe jos veşmintele lor, au luat ramuri de fenic, care închipuie izbânda şi biruinţa. Întrucât ei Îl întâmpinau pe Cel ce era de viață făcător şi biruitor al morții, cădeau înaintea Lui închinându-se şi Îl însoțeau în alai, cântând împreună cu toții, nu numai în afară, ci şi înlăuntrul îngrăditurilor “Templului: “Osana Fiului lui David, Osana întru cei de sus”. Osana este un imn care se înalţă către Dumnezeu, iar tălmăcit înseamnă “Mântuiește-ne pe noi”. Iar adăugirea “întru cei de sus” Îl arată pe El slăvit nu numai pe pământ şi numai de către oameni, ci şi întru cele prea înalte, fiind lăudat de către îngerii cerești.

9. Nu numai că Îl slăveau prin asemenea laude şi grăiau drept despre Dumnezeu, dar ei se împotriveau voinței răuvoitoare şi ucigașe de Dumnezeu a cărturarilor şi a fariseilor şi se opuneau astfel socotelilor mârșave ale acestora. Căci aceia grăiau în chip nebunesc despre El: “Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toți vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul” (Ioan 11, 47). Dar poporul ce spunea? “Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia ce vine a părintelui nostru David!” (Marcu 11, 10). Prin aceea că ei spuneau: “Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” arătau că El este de la Dumnezeu şi Tatăl, şi că vine în numele Tatălui ,,Aşa precum si Domnul spune despre Sine însuși: “Pentru că Eu am venit în numele Tatălui Meu, căci de la Dumnezeu am ieșit şi am venit” (Ioan 8, 42). Prin aceea că ei spuneau: “Binecuvântată este împărăţia părintelui nostru David, care va veni” ei arată că aceasta este împărăţia în care vor crede, după spusa proorocirii, şi neamurile cele păgâne, mai cu seamă romanii. Căci acest împărat nu este numai nădejdea lui Israel, ci este şi așteptarea neamurilor, după proorocirea lui Iacov: “Acela îşi va lega de viţă asinul Său” (Facerea 49, 11), adică legând poporul cel supus Lui dintre iudei. Şi “legând de coarda de viţă de vie mânzul asinii Sale” (ibidem). Dar coarda viţei de vie sunt ucenicii Domnului, către care a grăit Acesta: “Eu sunt viţa, voi sunteți mlădițele” (Ioan 15, 5). De fapt, de aceasta coardă a legat Domnul pe mânzul asinii Lui, adică pe noul Israel cel născut din neamurile păgâne, care, după har, s-au făcut fii ai lui Avraam. Dacă acea împărăţie este nădejdea neamurilor păgâne, cum de spun ei că noi, crezând în ea, ne vom teme de romani?

10. Astfel, cei ce erau prunci cu judecata, dar şi cu răutatea, fiind insuflați de către Duhul cel Sfânt, au înălţat către Domnul un imn desăvârşit, aducând mărturie ca El, ca un Dumnezeu, a dat viață lui Lazăr cel mort de patru zile. Iar cărturarii şi fariseii, văzând aceste minuni atât de mari, şi pe atâţia copii strigând în Templu şi spunând “Osana fiului lui David”, s-au mâniat şi au grăit către Domnul: “Nu auzi Tu oare ce spun aceștia?”. Ci mai degrabă se cuvenea ca Domnul Iisus Hristos să le spună acelora atunci: “Nu vedeți şi nu auziți, nu înţelegeţi?”. De aceea şi El, întorcându-Se către cei care Îl dojeneau că îngăduie cântarea de laude în chip cuvenit numai lui Dumnezeu, a spus: “Da, îi aud pe cei care au fost făcuți înţelepţi de către Mine, în chip nevăzut, şi cele pe care le rostesc ei despre Mine”, dar “dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Voi nu ați citit niciodată cuvântul acela proorocesc: “că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă” (Matei 21, 16)? Căci şi aceasta ținea de o mare minune, şi anume copiii neștiutori şi neînvăţaţi să teologhisească în chip desăvârşit cu privire la Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om pentru noi, înălţând imn îngeresc din gurile lor. Întrucât, aşa precum îngerii la nașterea Domnului au psalmodiat: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bună învoire” (Luca 2, 14), tot astfel şi aceștia de acum la intrarea Lui (în Ierusalim), au cântat înălţând același imn: “Osana Fiului lui David; osana întru cei de sus! (Matei 21,9).

11. Dar să fim şi noi, fraților, ca pruncii faţă de rău, tineri şi bătrâni, cârmuitori şi cârmuiți, ca să dobândim putere de la Dumnezeu, să înălţăm trofeu şi să purtăm însemnele victoriei, nu numai împotriva patimilor celor rele, ci şi împotriva vrăjmașilor celor văzuți şi nevăzuți, astfel încât să dobândim ajutorul la vremea potrivită. Căci mânzul cel nou, pe care l-a învrednicit Domnul să-l călărească pentru noi, chiar dacă este unul singur a închipuit supunerea neamurilor păgâne faţă de El, din care ne tragem noi toţi ca neamuri, cârmuitori şi cârmuiți deopotrivă.

12. Așadar, după cum în Iisus Hristos nu este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, nici elin, nici iudeu, ci una suntem cu toții după cuvântul dumnezeiescului Apostol Pavel (Galateni3, 28), tot aşa în El nu este cârmuitor, nici cârmuit, ci toți întru harul Lui suntem una prin credința în El, şi într-un singur Trup al Bisericii Sale ne desăvârşim, avându-L pe El drept cap; şi noi am luat un singur duh prin harul Duhului Prea Sfânt, şi am primit un singur Botez, şi una singură este nădejdea noastră, şi Unul este Dumnezeu pentru noi, Cel ce este peste toți, pentru toți şi în toți. Să ne iubim, deci, unii pe alții, şi să ne răbdăm unii pe alții, şi să ne îngrijim unii pe alții, fiindcă suntem mădulare unii altora. Căci semnul uceniciei noastre la El, aşa precum însuși Domnul nostru Iisus Hristos a spus, este dragostea. Şi moștenirea părintească pe care ne-a lăsat-o El nouă, când a plecat din lumea aceasta, este dragostea, iar ultima rugăciune pe care ne-a dat-o nouă, când S-a înălţat la Tatăl Său, întăreşte dragostea noastră întreolaltă.

13. Să ne grăbim să dobândim împlinirea rugăciunii Sale către Tatăl şi să nu ne lepădam de moștenirea Sa, nici de semnul pe care ni l-a dat El nouă, ca să nu fim lepădați şi înlăturaţi de la vrednicia de fii, de la binecuvântarea Sa şi de la rangul de ucenici ai Săi, şi să nu cădem cumva, pierzând nădejdea pe care o avem şi fericita apropiere de Mirele cel duhovnicesc. Aşa precum, înainte de patima Sa cea mântuitoare, nu numai poporul îşi așternea veşmintele înaintea Domnului Care intra în Ierusalimul cel de jos, dar şi cei ce erau cu adevărat căpetenii ale neamurilor, adică Apostolii Domnului, tot astfel şi noi, cârmuitori şi cârmuiți, să așternem veşmintele noastre înnăscute, adică trupul nostru şi dorințele acestuia, înaintea Duhului nostru Iisus Hristos. Iar aceasta nu numai ca să ne învrednicim să vedem şi să ne închinăm patimii Sale celei aducătoare de mântuire şi sfintei Sale învieri, ci să ne bucurăm şi de împărtăşire deplină cu El. Căci Apostolul Pavel spune: “Dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași şi ai Învierii Lui” (Romani 6, 5).

14. Pe care fie ca noi toți să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I Se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Duhul Său cel de viață făcător, acum şi pururea şi in vecii vecilor. Amin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*