Etnologic, primăvara, ,,începe, în mentalitatea tardițională românească pe 24 februarie, și se încheie pe 23 aprilie. Dacă primăvara și iarna stau sub semnul masculinului, primăvara stă sub semnul femininului, deoarece orice început avea menirea de a reînnoi lumea, fiind perceput ca o (re)naștere”, notează prof. univ. dr. Delia Suiogan, în volumul ,,Simbolica riturilor de trecere”, apărut la Editura Paideie, București, 2006, pag. 87. Și-acum aș dori să facem împreună cu dumneavoastră o recapitulare – dorind să ne amintim de obiceiurile primăverii, despre care am scris lunile trecute (a se vedea luna martie!) – am început cu Zilele Babelor – Dochiile – Dot’ile, apoi am continuat cu cei 40 de Sfinți, Alexie cel cald (17 martie) și nu în ultimul rând, Blagoveștenia – Buna Vestire (25 martie) – sunt convins că vă aduceți aminte de ele. Iată, început de an vegetativ, început de an vegetal. Ce semnificație au toate acestea? O naștere ritualică a naturii, un început de viață, o (re)înviere a naturii. Așa vorbim despre o primă etapă a obiceiurilor de primăvară (luna februarie și martie) iar lunile următoare, aprilie și mai, sunt o a doua etapă a acestora, după concepția omului arhaic.
Dacă etnologul Ion Ghinoiu, spunea în ,,Vârstele timpului”, care a apărut la Editura Meridiane, București, 1988, că ,,anul are două hotare ale timpului, echinopțiul de primăvară (ziua este egală cu noaptea) și cel de toamnă (noaptea este egală cu ziua), și două miezuri ale timpului – miezul verii și al iernii”, Romulus Vulcănescu în volumul ,,Mitologie română”, apărut la Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1987, pag. 21, afirmă că ,,într-un an sacru sunt răstimpurile solstițiilor și echinocțiilor, în care se concentrează evenimentele mitice cele mai importante. Aceste răstimpuri marchează rituri de trecere de la un anotimp la altul. Solstițiile, rituri de trecere, la stări de dezechilibru mitic și echinoxurile, strări de trecere la echilibrul mitic”.
Una din sărbătorile importante a etapei a doua a obiceiurilor de primăvară, ,,o constituie, la noi, Sângeorzul. Ea coincide cu triumful primăverii, dar și cu o perioadă critică în viața culturilor. Tocmai de aceea riturile și acțiunile cu caracter apotropaic (de apărare) domină sărbătoare Sângeorzului. Casele, gospodăriile, grădinile sunt apărate cu ajutorul unor plante sau obiecte cu proprietăți magice: leușteanul, usturoiul. În această etapă vom întâlni numeroase rituri de fertilitate întemeiate pe principiul magiei prin analogie: stropirea cu apă constituie procedeul cel mai uzual și cel mai răspândit”, mărturisește prof. univ. dr. Delia Suiogan, în același volum citat, la pag. 162-163, Simbolica riturilor de trecere.
În a douăzecișitreia zi a lunii aprilie, ortodocșii serbează ziua Sfântului Gheorghe – Sânjorzul (popular), Sângeorzul, Sfântul D’eord’e – adică Marele Mucenic Gheorghe – cel purtător de biruință, cel care ulterior a fost declarat ocrotitorul spiritul al armatei. Legenda ne spune că acest Gheorghios, (din greacă ,,agricultor”), a trăit pe vremea lui Dioclețian împăratul, fiind original din Capadochia.
De fapt cine este Sângeorzul? Cel care face ,,trecerea de la o stare la alta și marchează o trecere propriu-zisă, cu rol fertilizator și apotropaic – a se vedea stropirea cu apă a casei, a grajdurilor, aprinderea focurilor din ogradă, din grădină, punerea de ramuri verzi, la poartă, la streșină, la stâlpii prispei, la grindă, dar și la grajduri, cotețe. Toate aceste obiecte și gesturi simbolice au rolul de a marca ideea de început, pus sub semnul mișcării totale de tip ascensional, al devenirii”, confirmă în același volum (pag. 167), dr. D. Suiogan.
Împăratul Dioclețian a pornit război împotriva celor credincioși, și-atunci a dat poruncă să fie cinstiți și lăudați cei care se vor lepăda de Cristos, iar dacă era cineva care nu se supunea acestui ordin împărătesc, acela va fi condamnat la moarte. Gheorghe – nu s-a ,,aplecat” spre a sfinți și respecta ordinul împăratului. Ulterior martirizat, în acele vremuri, Sfântul Gheorghe, hotărât să lupte împotriva celor care nu sunt cu credință în Dumnezeu, a fost supus chinurilor doridu-se moartea acestuia pentru râvna cu care lupta împotriva celor fără Dumnezeu. Întâi s-a hotărât de către cei necredincioși, adepții credinței în idoli și zei, să i se străpungă cu o suliță, pântecele, lucru care s-a și întâmplat, dar fiind păzit de îngerii lui Dumnezeu, vârful suliței s-a sucit iar cel credincios a rămas nevătămat.
Văzând acestea cei necredincioși, au adoptat altă metodă, a doua de această dată – legarea acestuia de o roată cu țepi ascuțiți, și după ce-l vor urca pe-un deal să-i dea drumul ,,la vale”, crezând că în acest fel, bucăți de carne din trup i se vor rupe, iar el va muri. Și de această dată, sfântul a fost apărat de către îngeri. Așa putem spune că s-au format ,,două tabere” – a celor necredincioși care respectau porunca dată de Dioclețian, și a celor credincioși, creștini de-ai lui Dumnezeu. Ba chiar sfântul avea adepți ai dreptei credințe care îl urma, indiferent de ce însemna acest lucru.
A treia încercare a credinței sfântului a fost și mai dură – l-au silit să-și încălțe picioarele cu încălțăminte de fier, cu cuie pe din interior, și-apoi silit să fugă. Câțiva necredincioși erau ,,plătiți” să-l alerge, să-l bată, evident fără milă sau fără vreun motiv întemeiat. Și cu toate astea, nu a fost de ajuns batjocura pusă pentru credința lui. Luând exemplul biblic al învierii lui Lazăr, din Săptămâna Mare, văzând că nu-l pot îndupleca să se lepede de la credință, i s-a cerut să învie un mort – era a patra oară, când i se punea batjocură. Ferm și drept credinței și lui Dumnezeu, pus în fața mormântului, dorind să dovedească existența acestuia, dorind să arate celor necredincioși că Dumnezeu există, crezând în puterea Lui, a rostit o rugăciune la mormânt. A fost altă minune căci mortul a înviat, închinându-se sfântului. Tot legenda spune despre această minune că, mortul înviat de către sfânt, după ce a fost întrebat cine este, dar și când a murit, a răspuns clar că este din generația celor care s-au stins în urmă cu câteva veacuri, înainte de Hristos, iar viața de după moarte și-a petrecut-o în foc – o soartă datorată rătăcirii spirituale și a credinței în zei și idoli, nu în Dumnezeu.
Multe a pătimit pentru credința sa, dar nimic nu l-a oprit sau întors din drumul dreptei credințe – adevărata dumnezeire. Altă dată, unui sărman, dorind să arate puterea credinței, dar și dreptatea ei, i-a înviat boul din ogradă. Apoi, mai târziu, supus iar, sfântul a avut curajul de-a întreba un idol, dacă este el cel chemat, dacă este el adevăratul Dumnezeu, cel milostiv, iar acesta a răspuns că Dumnezeu este doar unul, un Dumnezeu adevărat, și-apoi a urmat ,,cutremurul” – toți acești idoli, tulburați fiind, s-au sfărâmat. Nu au fost de-ajuns toate astea!
Neputând suporta prigoana la care erau supuși cei care credeau în idoli sau zei, au propus, iar, uciderea sfântului, dar și pe împărăteasa Alexandra cu sabia. Atunci sfântului i s-a tăiat capul, iar împărăteasa Alexandra a murit, rugându-se lui Dumnezeu, să-i primească sufletul.
Nu doar acestea sunt minunile făcute de sfânt – recomand a se vedea în acest sens, istoria creștinismului, care ne confirmă miracolele făcute de acesta, cronologic.
Un alt exemplu, al minunilor, este legat de cetatea Ramel, de prin părțile Siriei, acolo unde există o biserică construită în numele mucenicului Gheorghe. Nefiind piatră prin zonă, pentru construirea bisericii, aceasta (piatra, adică!) se aducea dintr-o zonă mult depărtată. Adusul stâlpilor pentru construirea bisericii respective necesita mult efort fizic. Totul se făcea cu sudoare și multă greutate.
Așa stând lucrurile, o femeie credincioasă, o adevărată propovăduitoare de Dumnezeu, crezând în minunile sfântului, s-a angajat, atâta cât i-a stat în putință, să cumpere piatră pentru construirea bisericii. A cumpărat un stâlp din piatră și a rugat pe cineva (pe Vasilicos) să-i ducă și stâlpul ei, dacă tot mai ducea și pentru alții. Acesta nu a dorit s-o ajute. Văzând cele întâmplate, dar și faptul că stâlpul ei nu va fi dus, a căzut în genunchi, plângând de supărare și amar. Printre lacrimi, femeia se ruga sfântului s-o ajute ca stâlpul pe care și l-a dorit atâta de mult să ajungă la biserică și pus la loc de cinste, așa precum îi era destinația. Nu degeaba i-a fost ruga, căci sfântul și rugăciunea ajută omului necăjit și drept credincios. În vis i-a apărut în față, ba chiar a și întrebat-o pe biata femeie unde dorește să-i fie pus stâlpul respectiv, iar ea a răspuns: – de-a dreapta bisericii! Ba, ridicând stâlpul, a mai cerut ajutorul și femeii. Așa a ajuns stâlpul mult mai repede decât ceilalți care deja plecaseră de ceva vreme. S-a minunat foarte tare Vasilicos, văzând minunea deja înfăptuită – stâlpul femeii pe care a refuzat-o, nedorind s-o ajute, a ajuns înaintea celorlalți, ba și mai mult, scria pe el, cu exactitate locul unde să fie pus în biserică.
Altă dată, altă minune a marelui mucenic Gheorghe. Se întâmpla în Mitilene, loc unde există o biserică cu Hramul Sfântului Gheorghe, spre slavă. Aici, în Mitilene, la Hram, se adună mulțime de oameni, cinstind și cerând prin Mucenic, ajutorul Domnului. Se întâmpla în timpul slujbei, când niște necredincioși, au atacat biserica și pe cei aflați la rugăciune, pe toți cei prezenți acolo, în acel moment. Ba mai mult, au prins și au legat oamenii care se aflau la sfânta rugăciune, umilindu-i. Printre cei prinși, se afla și un tânăr credincios, care a fost dus și pus prizonier, în oastea lui Amira. Părinții acestuia nu au încetat a se ruga lui Dumnezeu, dar și Sfântului Gheorghe, pentru a se face dreptate. Trecut timpul, se întâmpla să fie aproape un an de la incident, iar părinții lui, crezându-l pierdut pentru totdeauna, au făcut praznic după obiceiul locului, chemând la masă mulțimea. Mama acestuia neîncetat se ruga lui Dumnezeu și Sfântului Gheorghe, pentru ca fiul ei să fie scos din robia cotropitorului, lacrimile adunate putând face un râu.
Ruga nu i-a fost zadarnică, dimpotrivă! Stând toți la masă, închinând vin, s-a înfăptuit minune, de necrezut – fiul lor s-a întors și a închinat paharul cu vin înspre mama lui, nu mai era supus căpiteniei Amira. Mirați, nu le venea a crede ce-și vedeau ochilor – în fața lor era însăși fiul luat ostatic. Printre altele, fiul a recunoscut că se afla într-o odaie, în fața lui Amira, trebuind să-i închine un pahar de vin când a fost răpit de-un bărbat. Acesta, răpitorul, l-a urcat pe calul lui, ținând cu o mână paharul și cu una ținându-l pe el, iar acuma deodată se afla în fața părinților și a celor veniți să-l pomenească. Săvârșitu-s-a mare minune, iar! Acestea sunt doar câteva din minunile săvârșite de sfânt, dar și din prigoanele prin care a trecut. Ocară și prigoană, suferință și durere – prin asta a trecut sfântul. Multe a avut de pătimit pentru credința sa, dar nimic nu l-a întors de la calea adevăratului Dumnezeu. Pentru credința lui, pentru lupta împotriva necredincioșilor, pentru minunile săvârșite de-a lungul vieții, pentru stoicismul și puterea cu care a trecut atunci când a fost prigonit de către necredincioși a fost martirizat, fiind exemplu de demnitate, de putere și de nesmintită credință.
GHEORGHE, GHEORGHINA:
Prenume deosebit de frecvente în onomastica românească, datorită vieţii şi minunilor săvârşite de Sf. Mare Mc. Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Prenumele datează dintr-o perioadă mult mai veche decât cea bizantină, fiind atestat înainte de Bizanţ, la Platon. GEORGIOS – ca prenume reproduce un substantiv comun frecvent în perioada greco-romană, substantivul ,,agricultor” sau ,,lucrător al pământului”. Derivatele hipocoristice sunt foarte numeroase: Ghiţă, Gheorghiţă, George, Georgeta, Giorgina, Georgiana. (din lucrarea Aurelia Bălan – Mihailovici, Dicţionar onomastic creştin – repere etimologice şi martirologice, Editura Minerva, Bucureşti, 2003, pag. 233).
În final, permiteți-mi dragii mei, să urez tuturor celor care poartă numele acestui sfânt mulți și fericiți ani! Să le dea Dumnezeu puterea dar și credința sfântului. Nimeni și nimic să nu-i abată de la dreapta credință! Aici, și acum, mă gândesc și la cei doi copii ai mei Bogdan George și Bianca Georgiana, dorindu-le ca binecuvântarea lui Dumnezeu să cadă asupra lor. Să fie, și să fiți, dragi cititori, la fel de buni creștini precum Sfântul Gheorghe, cel pe care-l prăznuim pe – 23 aprilie. LA MULȚI ANI, TUTUROR!
Lasă un răspuns