Ceea ce se anunţa a nu fi decât o fastuoasă formalitate nu a fost mai mult de atât la Congresul PSD de săptămâna trecută, poate doar cu excepţia unor gafe care au făcut deliciul presei. Şi când spun asta nu am în vedere neapărat discursul colorat al unui Marian Vanghelie şi nici micul incident cu masa care s-a rupt în timpul votării, ci mă gândesc la mesajul pe care Congresul PSD l-a transmis mediatic spre electoratul majoritar.
O asemenea debordare de roşu (mesaj subiacent copleşitor), în plin anotimp al florilor, nu am văzut nici pe timpul congreselor placide ale partidului comunist din timpul lui Nicolae Ceauşescu, însă mai văd prin Coreea de Nord cu unele prilejuri similare. Ceva similitudini parcă ar fi văzut şi un Robert Negoiţă, dar nu a respins ideea, ci chiar a clamat reconsiderarea unor valori comuniste. Altfel, dincolo de discursurile sforăitoare, şi de acum ca şi de odinioară, totul a fost de o monotonie uşor de anticipat. Mesajul de ordine şi mai ales acela al disciplinei de partid care s-a dorit într-o continuitate vizibilă nu numai ideologic cu ascendenţii socialişti nu sună nici a ceva cazon, dar nici a libertate de opinie din moment ce totul a fost o unanimitate plictisitoare, o anulare a emulaţiei de idei, prilej de a înălţa osanale şi de a arunca săgeţi mai mult sau mai puţin înveninate în mânie proletară spre un duşman a cărui ipotetică prezenţă isterizează psihologiile de gloată. Cum însă 70 la sută din electoratul nostru, dornic de linişte cu orice preţ, vrea să vadă solidaritate, dar şi fermitate (împinsă până la vehemenţă şi demagogie) delegată la vârf, i s-a servit un asemenea meniu.
Prezenţa în sala de şedinţă a lui Adrian Năstase a stârnit, la salutatio, ropote de aplauze şi urale îndelungate, cu reverberaţie până şi în discursurile rostite la tribună în faţa celor 5000 de participanţi. Şi asta cu toate că acolo au fost prezenţi şi Ion Iliescu, dar şi Oliviu Gherman ori Mircea Geoană, foşti preşedinţi ai partidului, umbrinţi însă de imaginea eroică a lui Năstase. Sensiblităţile românului la victimizări nu s-au tocit încă. Şi de această dată, Adrian Năstase a fost în centrul atenţiei, cu atât mai mult cu cât era nevoie să fie consolat după o penitenţă pe care nu şi-o asumă şi pe care ar vrea s-o conteste la CEDO. Să înţeleg că, dacă cei 5000 de participanţi la congres şi-l asumă pe Adrian Năstase şi după eliberarea lui din penitenciar reabilitându-l, îşi asumă şi credinţa acestuia că a fost victima unui proces politic? Atunci ce facem cu imagina Justitţiei? Înseamnă că aceasta este încă sub ingerinţe politice, chiar dacă, în cuvântul lui, Dragnea spunea (reproduc cu aproximaţie) că Năstase ar fi „singurul care a trebuit să plătească pentru noi toți”‒ o formulare insuficient explicitată sau un adevăr ce se merită comentat? Cred totuși că Liviu Nicolae Dragnea, noul președinte executiv al PSD, s-a gândit la Cel ce S-a pogorât din ceruri și s-a răstignit pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire în zilele lui Pilat din Pont. Sau să se fi gândit la pilda leprosului samarinean (Luca;17,11-19)?
Adică la unul din cei zece leproși vindecați de Iisus, singurul care s-a întors să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru vindecarea lui. Este Adrian Năstase un vindecat, ca să nu zic lecuit? Omenește vorbind, el simte nevoia să se înoarcă printre ai săi după evidenta traumă morală suferită și tot omenește (chiar creștinește) este să întinzi mâna celui care are nevoie de ea, fiindcă nici Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Cred însă că, având în vedere posibilul apel al lui Năstase la CEDO, acuzând un poces politic, cum observa Adrian Severin, riscăm să rămânem deliberat încă sub suspiciunea imixtiunii Politicului în Justiție, prilej de a nu închide observațiile din Raportul MCV. Ce probe va administra o astfel de revendicare ramâne de văzut.
Lasă un răspuns