Biserica în lume – dezbateri actuale

Sunt bucuros şi, de-a dreptul, măgulit de faptul că bunul meu coleg şi prieten – Pr. Dr. Ioan Demian Codorean, mi-a oferit această lucrare a sa – rodul şi rezultatul “mai multor prelegeri, dezbateri ori conferinţe, bazate pe o tematică actuală diversă, susţinute în ultimii ani, cu prilejul unor simpozioane teologice şi social – culturale, ori în cadrul conferinţelor studenţeşti ASCOR… Expunerile (autorului) nu sunt exhaustive şi nu acoperă toate nuanţele problematicilor abordate, dar reprezintă o viziune personală, fie şi succintă, asupra unor teme de actualitate…”

După “Precuvântarea” autorului, parcurgem, cu vădită satisfacţie culturală şi spiritual, pagini, teme şi capitol, nu multe, dar foarte interesante şi foarte bine argumentate şi întemeiate pe un support bibiografic de necontestat, pentru care motiv ţinem să-l felicităm în mod deosebit, ateptându-l şi cu alte producţii, creatoare, originale şi personale, apologetic şi mărturisitoare.

Toate temele sunt foarte elocvent formultate, având nişte titluri sugestive: Duhul profetic al Bisericii în lumea de azi; Apologia identităţii creştine a Europei; Biserica în istorie. Relaţia dintre Biserică şi Stat în discursul actual; Dialogul religios în contextul actual; “Idolatria” omului contemporan; Tânărul creştin în faţa provocărilor globalizării; În loc de concluzii: Vestirea izbăvitoare a lumii sau Bunavestire (pp. 5 – 6).

Trecând de la această scurtă introducere, ajungând la Duhul profetic al Bisericii în lumea de azi, voi remarca şi reţine afirmaţia autorului, potrivit căruia „Biserica în lume sau lumea în Biserică nu este o simplă opţiune, ci un imperativ, o chemare ce este adresată tuturor acelora care îşi asumă cu responsabilitate, conştiinţă şi realism, vocaţia în această lume. Biserica este prezentă în lume, chiar dacă ea nu este din lume, pentru că mesajul ei este unul destinat lumii. Biserica nu trebuie înţeleasă doar în termeni instituţionali. Este adevărat că ea îmbracă formele convenţionale ale organizării societăţilor umane, îmbracă haina istoriei, dar ea este Trupul lui Hristos, duhul ce dă viaţă şi uneşte pe cei ce se împărtăşesc de El, devenind mădulare ale acestui Trup. Acest duh vivificator este duhul dragostei, al adevărului, al comuniunii, al plinătăţii, al desăvârşirii. În spaţiul acestui duh trebuie să se situeze fiecare prin credinţă şi prin asumarea Jertfei, Morţii şi Învierii lui Hristos” (pp. 7 – 8).

Din Biserica în istorie. Relaţia dintre Biserică şi Stat în discursul actual vom reţine precizările Părintelui Ioan Codorean, potrivit căruia, postulatul şi posibilităţile unei relaţionări între Biserică şi Stat se întemeiază şi se fundamentează pe faptul că Biserica este atât o realitate duhovnicească, mistică, cât şi o realitate instituţională, socială, istorică iar omul – ca subiect al istoriei şi, în fond al unei organizări statale – aparţine atât Împărăţiei Cerurilor, cât şi celei a Cezarului. Însă Biserica, în pofida apartenenţei sale la o altă lume, la un alt univers, nu şi-a pierdut simţul istoric, încercând să se situeze permanent într-un raport de conciliaritate, de armonie şi deschidere faţă de structura seculară. Ceea ce este foarte important de subliniat aici, este faptul că acest raport se desfăşoară între anumite limite şi se funfamentează pe baza unor condiţii invocate în mod reciproc.

În ce priveşte problema globalizării – temă foarte actuală, aflată în plină dezbatere, vom reţine din această lucrare a Părintelui Ioan Codorean că, există încă numeroase şi legitime preocupări legate de faptul că procesul globalizării a redus puterea guvernelor naţionale de a stabili regulile potrivit nevoilor şi preferinţelor domestice. În timp ce concurenţa între ţări, realizată într-un sistem reglementat, poate conduce la disciplinarea guvernelor, şi la creşterea eficienţei instituţiilor publice, ar exista pericolul renunţării la multe dintre succesele statului numit „al bunăstării“, astfel încât calitatea forţei de muncă şi a standardelor sociale, protecţia mediului şi a consumatorului să fie puse în pericol.

Conceptul bunurilor publice globale sugerează nevoia pentru cooperare internaţională multilaterală într-o economie globalizată. O asigurare eficientă a acestor bunuri necesită dezvoltarea şi implemetarea regulilor acceptate la nivel internaţional, precum şi o finanţare constantă şi adecvată. Inegalităţile privind distribuirea venitului global se petrec ca urmare a inegalităţii de venit între ţări şi între regiuni, în interiorul ţărilor. Acest fenomen se poate petrece ca urmare a faptului că săracii devin mai săraci, în termeni absoluţi, în timp ce bogaţii devin tot mai bogaţi. Globalizarea poate fi benefică, în general, dar creează şi costuri de ajustare pentru anumite segmente ale populaţiei, cum sunt, spre exemplu, muncitorii slab calificaţi în ţările industrializate (pp. 71 – 73).

Ca rezultat al globalizării, ţările pot fi expuse la evenimente economice internaţionale şi şocuri economice. Cea mai convingătoare manifestare de acest gen o reprezintă crizele financiare. În astfel de momente există o tendinţă, pe pieţele financiare, de a investi capital internaţional numai în segmentele de calitate ale economiei. Aceasta poate face ca economiile de piaţă în curs de formare şi ţările în curs de dezvoltare să nu mai deţină acces la capitalul internaţional, pe termen scurt. Realitatea de acum generată de criza creditelor imobiliare din Statele Unite, precum şi de insecuritatea energetică percepută de pieţe ne ilustrează un asemenea context, care, însă, nu a devenit dramatic. În ultima perioadă au existat diverse propuneri despre adaptarea sistemului monetar şi financiar faţă de aceste provocări. Aceste propuneri pot fi grupate în trei categorii: prevenirea şi managementul crizei, cooperarea regională şi globală, reforma cadrului instituţional.

Există ingrijorări şi cu privire la vulnerabilitatea sistemelor financiare internaţionale faţă de abuzuri. Un efect advers al globalizării pe pieţele financiare îl reprezintă faptul că sistemul a devenit mai dificil de protejat împotriva abuzurilor cum ar fi spălarea banilor, finanţarea activitaţilor criminale şi teroriste, evaziunea fiscală, sustragerea de la respectarea regulilor.

În acest context al globalizării şi al ameninţărilor sale, decidenţii politici europeni au considerat că un efort unitar va conduce la creşterea competitivităţii şi va evita ca asupra statelor să se răsfrângă acele consecinţe negative ale globalizării. „Integrarea europeană poate fi văzută ca un efort al vest-europenilor de a controla consecinţele globalizării. Decât sa fie forţaţi să aleagă între politica naţională pentru politicile în curs de dezvoltare şi relativă anarhie a globului, vest-europenii au inventat o formă de guvernare regională care să extindă statul şi să întărească graniţele între ei şi restul lumii“ (pp. 74 – 75).

În relaţie cu tânărul şi, de asemenea, cu integrarea europeană, globalizarea este văzută ca o ameninţare externă care va crea un mediu în care va fi necesar un grad mult mai ridicat de integrare. Astfel, Europa va tinde către realizarea unei uniuni şi mai „strânse“. Statul-naţiune are nevoie de securitatea oferită de calitatea de membru în blocul economic european, întrucât economiile mici nu mai pot să se dezvolte izolat, într-un mediu de piaţă global. Integrarea europeană devine un răspuns logic faţă de o lume dominată de fluxuri financiare globale şi corporaţii transnaţionale. Globalizarea a acţionat asupra Uniunii Europene prin încurajarea înlocuirii unui spaţiu economic al regiunilor şi naţiunilor independente cu o economie de dimensiuni europene.

Existenţa globalizării legitimează integrarea europeană în scopul nevoii pentru o mai mare competitivitate, iar practicile de comerţ global pot justifica nevoia pentru blocuri regionale. Globalizarea este prezentată ca o provocare şi justificare, precum şi ca un stimulent pentru a adânci integrarea, competitivitatea, liberalizarea comerţului. Dinamica globalizării pare să fi avut şi o altă dimensiune şi anume, aceea de a fi prezentat noi oportunităţi pentru Uniunea Europeană pentru a-şi asuma rolul principal în guvernarea globală. O Uniune cu un grad ridicat de integrare economică şi un angajament faţă de politicile comerciale neo-liberale va beneficia de pe urma extinderii pieţelor globale şi a împuternicirii instituţiilor de guvernare globală dedicate apărării principiilor neo-liberale.

Dar Uniunea Europeană se concepe pe sine ca fiind mult mai mult decât o piaţă. Conform afirmaţiei fostului preşedinte al Comisiei, Jacques Delors, „societăţile europene erau mai mult decât pieţe, cetăţenia este mai mult decât consum şi guvernarea mai mult decât agenţie economică“. Uniunea Europeană reprezintă totodată un model social, prin faptul de a contribui la dezvoltarea noii sale puteri, ca actor global pentru a face presiuni asupra regulilor în ceea ce îi priveşte pe actorii globali, în genere. Conform unei afirmaţii a lui Romano Prodi – alt fost preşedinte al Comisiei, în anul 2001, „problema sărăciei nu poate fi rezolvată prin mai puţină globalizare, ci avem nevoie de mai multă“. Există o relaţie cauzală între globalizare, concepută ca un proces economic, şi integrare. Uniunea Europeană este un răspuns necesar faţă de integrarea inexorabilă de capital. Ideea pentru o uniune strânsă, coezivă, este întărită. Dar, globalizarea poate fi concepută şi ca o serie de procese multidimensionale, care reduc separarea Europei de restul lumii, lărgind orizontul pentru posibilitatea de acces a actorilor europeni şi transformarea Europei într-un spaţiu global.

Uniunea Europeană funcţionează ca un intermediar care negociază cu scopul de a reduce tensiunile generate de clivajele produse de globalizare, în interiorul sau între statele naţionale. Ea nu trebuie văzută doar ca o agregare de state naţionale cu un motor intern al integrării, ci şi ca o entitate care contribuie la accelerarea instituţionalizării instrumentelor internaţionale şi globale de guvernare (pp. 76 – 77).

Uniunea Europeană este unul dintre cei mai importanţi actori în negocierile de comerţ multilaterale şi este un frecvent susţinător al Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Încă din anul 1998, Uniunea Europeană devenise cel mai mare bloc de comerţ global, cu un procent de 21 la sută din exporturile globale de mărfuri. Motivaţia de bază pentru crearea Uniunii Europene a reprezentat-o încercarea de depăşire a conflictelor politice, generate de cel de-al doilea război mondial. Declaraţia lui Robert Schuman a dorit detensionarea relaţiilor intre Franţa şi Germania, relaţii care, în prezent, nu mai pot fi gândite ca potenţiale generatoare de conflict. Fondatorii comunităţii au urmărit slăbirea animozităţilor naţionale prin realizarea unei ordini legale internaţionale. Astăzi, scopul Uniunii a devenit acela de a crea un sistem economic unitar, în direcţia dezvoltării şi creşterii economice.

După unii autori, Uniunea Europeană a apărut ca răspuns la intensificarea competiţiei pe pieţele globale şi ca o consecinţă şi o cauză a schimbărilor în rolul economic al statelor. Ordinea politică şi economică pe nivele multiple a Uniunii influenţează ordinea mondială mai largă. Uniunea Europeană a răspuns la provocările globalizării şi a promovat, ca urmare, o intensificare a fenomenului. Ea a devenit un actor crucial în economia mondială. Totuşi, este clar diferită de alte proiecte regionaliste din lume, în sensul că integrarea a fost mai largă, mai adâncă şi mai instituţionalizată. Integrarea în alte regiuni ale lumii a fost mai pragmatică şi flexibilă. Astfel, în timp ce Uniunea Europeană este parte a regionalizării economiei mondiale, este, în acelaşi timp un tip specific de proiect regionalist. În anii â80 ai secolului trecut au existat unele probleme legate de ideea că acest proiect accelerat de crearea pieţei unice europene ar conduce la o formă protecţionistă a „fortăreţei europene“. Aceiaşi autori consideră că daca ar fi să plasăm Uniunea Europeană în contextul liberarizării economice, am ajunge la concluzia ca ea ar reflecta, mai degrabă, o strategie de reconciliere a integrării regionale cu forţele globalizatoare…

Referindu-ne, în cele ce urmează, la Apologia identităţii creştine a Europei, fără pretenţia de a răspunde acestei probleme în întregime sau de a reuşi să epuizăm abordarea acestei teme, voi susţine, în deplin accord cu autorul acestui volum că, noi ca şi creştini ortodocşi ce ne străduim să trăim şi să împlinim învăţătura Bisericii, însă, totodată, trebuie să avem convingerea că acest subiect presupune, şi astăzi, mult realism, clarviziune şi suficient discernământ. Acest realism ne cheamă pe noi la evidenţierea a două principii esenţiale referitoare la relaţia noastră cu Uniunea Europeană, primul fiind acela că nu Uniunea Europeană reprezintă o problemă ci propria noastră prezenţă în cadrul ei, iar al doilea se curpinde în faptul că problema noii compoziţii şi sinteze nu este de sorginte politică sau economică ci de natură culturală şi spirituală. Dincolo de influenţele permanente ale Occidentului în ţările răsăritene, deosebirea de cultură dintre Europa apuseană şi popoarele ortodoxe rămâne, în multe locuri de nedepăşit (pp. 14 – 15).

Cunoaştem faptul că lupta civilizaţiei se dă întotdeauna pe arena credinţei şi că marile spirite creştine ale Răsăritului ajung în mod succesiv luminătorii Europei cum ar fi: Sfântul Irineu de Lyon din sec. al II – lea, Sfântul Atanasie cel Mare care transferă în Apus duhul monastic, ascetic şi mistic al Sfinţilor Antonie cel Mare şi Pahomie; Sfântul Ioan Casian din secolele IV – V devine slujitor şi mare personalitate duhovnicească a Creştinismului răsăritean în Apus; Apoi Sfântului Ambrozie al Milanului şi Fericitul Ieronim din aceleaşi veacuri creştine precum şi Sfinţii Chiril şi Metodiu – fraţii greci din Thessalonic ce au ajuns luminători ai slavilor din Centrul Europei, care întregesc această alcătuire spirituală şi civilizatoare.

Nu putem ignora faptul că Răsăritul, pe parcursul istoriei bimilenare, a avut o evoluţie spirituală diferită căci prin îndrumătorii săi duhovniceşti adică sfinţii şi prin urmaşii acestora ce au păşit pe calea sfinţeniei, Răsăritul ortodox a rămas credincios Tradiţiei scripturistice, apostolice şi patristice, care este foarte diferită, chiar diametral opusă Scolasticii şi tuturor evoluţiilor istorico – spirituale din spaţiul Europei occidentale. În Răsărit a funcţionat Isihasmul cu practicile sale şi credinţa în posibilitatea unirii mistice, ontologice dintre creatură şi Cel Nezidit, dintre Dumnezeu şi om, lucru ce înseamnă respingerea oricărui fel de dualism. Deteriorarea şi denaturarea spirituală a Creştinătăţii apusene a avut ca şi consecinţă imediată izolarea ei în vechea gândire greacă, într-un mod cu totul deformat, prin intermediul Scolasticii. Şi aici ne putem referi, exact la raţionalizarea şi transformarea credinţei în filosofie (în timp ce în Răsărit a fost promovat conceptul de Orthopraxie), care dimpreună cu legalismul ei constituie devierea şi deformarea Creştinătăţii apusene. Această stare de lucruri a condus la o concepţie idolatră despre Dumnezeu, deoarece în conceptualizarea metafizică a lui Dumnezeu anticipările omului cu privire la El sunt în cele din urmă, zeificate. În modul acesta, pe de o parte, Dumnezeu a fost caracterizat ca fiind subordonat necesităţii, aşa încât El cere satisfacţie de la om şi pedepseşte ofensa care I se aduce, iar pe de altă parte, a fost considerat drept un justiţiar şi chiar cauza morţii, astfel încât „tragedia omului apusean constă în lupta de eliberare de un asemenea Dumnezeu” – conform spuselor Părintelui Prof. Univ. Dr. Gheorghios Metallinos de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena.

Drept urmare, problema constantă a Europei occidentale şi occidentalizate stă în percepţia greşită despre Dumnezeu pe care i-au pus-o la dispoziţie filozofii şi teologii apuseni. În mod paralel, însă, şi concepţia despre societate, atât prin organizarea ei feudală şi discriminatorie, fundamentată pe învăţătura Fericitului Augustin cu privire la predestinaţie, cât şi prin sistemele social – politice ulterioare s-a deosebit radical de cea ortodoxă. Împreună cu Dumnezeu şi cu înţelesul creştin al societăţii, omul european s-a pierdut pe el însuşi, aşa după cum Dumnezeu l-a creat, iar Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat l-a rezidit. Marele teolog şi duhovnic sârb – vrednicul de pomenire Părintele Iustin Popovici a atras atenţia asupra acestui fenomen, deja pe vremea regimului comunist când încă mai trăia, şi anume că „Iată în ce se transforma şi s-a transformat, în cele din urmă, Europa de la Renaştere până astăzi, într-un laborator robot. Iar robotul este cel mai mizerabil tip de om. Cel care are ochi de văzut, să nu vadă; nu a existat pe planetă nimic mai mizerabil, mai nefolositor şi mai dezumanizat om decât robotul european… Om fără Dumnezeu şi fără suflet… Omul european se sinucide treptat, deja de câteva decenii, după ce l-a ucis pe Dumnezeu şi sufletul din el. Fiindcă, sinuciderea reprezintă urmarea inevitabilă a uciderii lui Dumnezeu… Ruşine şi dezonoare, veşnică ruşine şi veşnică dezonoare a Europei, acest lucru reprezintă „noul om” al ei… Educaţia fără Dumnezeu conduce Europa şi prin ea întreaga lume într-un asemenea întuneric, în care umanitatea nu a căzut vreodată…!” – Iată în ce cuvinte categorice şi cu un iz foarte critic şi tragic îl prezintă Părintele Iustin Popovici pe omul – victimă a civilizaţiei apusene, occidentale.

Prin urmare, creştinul ortodox trebuie să intre într-un mod cât mai conştient în Uniunea Europeană, însoţit fiind de anumite certitudini şi atitudini, care îi vor delimita în continuare prezenţa şi statutul său în ea şi, în general, în noua realitate şi mentalitate europeană. De la el se cere să aibă o conştiinţă clară a diferenţei foarte pronunţată dintre civilizaţia răsăriteană, ortodoxă şi cea occidental-apuseană (pp. 16 – 17). Civilizaţia care s-a format prin simbioza dintre spiritul romanic, elenist (grecesc) şi ortodoxia creştină, adică civilizaţia vechii Uniuni Europene, comună atât Apusului cât şi Răsăritului din primul mileniu, este o civilizaţie theonomă şi theocentrică. Toate manifestările creştinului ortodox poartă amprenta luptei omului spre desăvârşirea existenţei lui prin dumnezeiescul Har necreat, şi lucrător de îndumnezeire. Scopul civilizaţiei creştin-ortodoxe nu este doar civilizarea ori îmbunătăţirea etică a omului, ci depăşirea faptului de a fi o creatură zidită, prin schimbarea omului în dumnezeu – om, după Har. De aceea, modelul antropologic al Ortodoxiei nu este omul bun şi virtuos, dintr-o perspectivă umanistă şi umanizantă, ci Dumnezeu – Omul Iisus Hristos.

Popoarele ortodoxe, în larga lor stratificare şi structurare, sunt concepute şi plămădite în această tradiţie culturală, astfel încât, în pofida incontestabilelor influenţe de înstrăinare pe care le-au primit de-a lungul timpului, ele menţin în conştiinţa lor germenii acestei tradiţii, care se exprimă în momentele ei cruciale ca omenie şi generozitate, termeni ce sunt foarte necunoscuţi ori neaplicaţi în Occident. Părintele Gheorghios Metallinos susţine că „Europa cea după Carol cel Mare – ruptă de Tradiţia ortodoxă – a dezvoltat o civilizaţie care distruge propriu-zis sensul ortodox de Dumnezeu, om şi societate. În timp ce ea produce un uluitor progres ştiinţific, în acelaşi timp ea se dovedeşte întru totul neputincioasă ca să formeze oameni, care să folosească realizările ştiinţei pentru mântuirea omului şi nu pentru distrugerea sau exploatarea lui. Aşadar, accentuarea îndrăzneaţă nu a coincidenţei noastre de civilizaţie (de altfel, inexistentă) cu Europa, ci a diferenţei noastre faţă de ea, reprezintă mijlocul cel mai eficace privind posibilitatea salvării conştiinţei ortodoxe în cadrul Europei. Conştiinţa diferenţierii din ambele părţi aduce un dublu folos: protecţie pentru propria noastră parte şi renaştere pentru partea de apus a Europei. Prezenţa noastră în Europa trebuie să fie o continuă luare aminte la identitatea carolingiană şi la unitatea spaţiului european, pentru că numai în felul acesta pot fi regăsite temeliile autentice ale unităţii noastre”.

În încheiere, vom susţine că demersul liturgic şi pastoral-misionar al Bisericii (reclamat, revendicat şi invocat (şi) de Părintele Dr. Ioan Demian Codorean – slujitor harnic şi destoinic la vechea Catedrală Episcopală „Biserica cu Lună” din municipiul Oradea, ca fiind soluţia ultimă şi unică ce ne poate (re)sfinţi, reabilita şi salva pe noi, fiii ei din aceste vremuri), prin apelul făcut la „împărtăşirea de darurile Sfintei Treimi” este necesar să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a învăţăturii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine, ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată şi necompromisă în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată şi de nobilă, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile şi conştiinţele noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*