Frumoasă-i primăvara în Munţii Carpaţi! Cât vezi cu ochii numai dealuri îmbrăcate în muguri şi frunze. Mii de păsărele zboară, ciripind, în toate părţile. Prin iarbă mişună furnici şi răsar miriori. Mieluţii zburdă de colo-colo, oile pasc voioase de-a lungul coastelor înverzite. Dealurile seamănă cu nişte corăbii pe marea fără de capăt a pădurilor ce se întind spre culmile încă pline de zăpezi.
Într-o zi, însă, toate se schimbă ca prin minune. Răscoliţi de vânturi reci, norii fioroşi se reped asupra satelor ca o turmă de bivoliţe gonite de păcurari. Se face frig şi urât. Câinii se ascund în Cociube. Oamenii intră în căsuri şi trag zăvoarele la uşi. Coconii se strâng pe lângă babele lor, gata să asculte poveşti despre Fata Pădurii. Şi mai amărâte ca oamenii sunt oile. Cu ochii la mieluţii lor jucăuşi, până mai ieri erau cele mai fericite mame de pe pământ. Acuma se uită speriate la negurile ce îmbracă tot mai strâns împrejurimile. Într-un târziu, din mijlocul norilor fioroşi se desprinde o cloanţă înfofolită în zeci de cojoace albe. Le scutură pe rând, apoi pe toate deodată. Peste Carpaţi se abate omătul mieilor.
În aceste zile, Fata Pădurii fură Soarele, îl pune într-o coşarcă şi se ascunde în adâncul pădurilor. Puterea primăverii, însă, nu o poate birui nimeni. Nimeni nu poate întoarce timpurile înapoi.
Peste câteva zile, soarele scapă din coşarcă şi se înalţă în slăvile cerului. Omătul se topeşte. Sute de pârâiaşe îşi rostogolesc din nou apele la vale. Oamenii ies din case şi încep a lucra prin grădini. Zumzăie albinele. Copiii culeg aglicei pe coastele dealurilor. Mieluţii zburdă printre gruiuri. Fata Pădurii se ascunde în răchiţele de pe malul mocirlei şi adoarme cu tâmpla pe muşchiul unui bucium.
Şi nimeni nu poate înţelege – ce-a fost omătul mieilor? O ninsoare pribeagă sau, poate, ultimul vis al iernii din Carpaţi?!
Lasă un răspuns