Arhiva zilnică: 12 aprilie 2013

Motivația faptică a Contestației în anulare contra deciziei CCR de vineri, 6 decembrie 2024,

– prin care s-a anulat întregul proces electoral privind alegerea Președintelui României –

După o serie de decizii administrative și comunicate publice din care rezulta optica CCR de a nu permite nicio cerere de anulare sau de revizuire a deciziei de luni, CCR a fost convocată de urgență în ziua de vineri, fără formalitățile legale necesare, fără a invita reprezentantul parchetului la ședință și fără a avertiza în vreun fel opinia publică. Din motivarea deciziei, foarte succintă și total neuzuală ca exprimare (stilul elaborat, tehnic și uneori prolix al deciziilor CCR este înlocuit cu un stil de extemporal grăbit și lacunar), rezultă că CCR s-ar fi auto-sesizat pentru a lua această decizie. Nu există nicio situație legală în care CCR să se pronunțe asupra unei chestiuni juridice fără a fi sesizată de o persoană sau o instituție anume. Dimpotrivă, așa cum rezultă din Legea alegerilor pentru funcția de președinte al României nr.370/2004, mai precis, art. 52 alin.2, în această materie CCR se poate pronunța numai la cererea unui partid sau competitor electoral. În niciun caz, într-o astfel de procedură, CCR nu se pronunță din oficiu. Este exact ceea ce s-a întâmplat în cazul deciziei din 2 decembrie – cererea formulată de un competitor electoral a fost respinsă ca tardivă, cealaltă cerere formulată de un competitor electoral a fost respinsă ca neîntemeiată. Autoritatea de lucru judecat a acestei decizii a fost înfrântă.

Mult mai grav este că decizia CCR pronunțată vineri a anulat în totalitate procesul electoral. Nu doar turul I de scrutin a fost anulat, ci întregul proces electoral. Trebuie acum ca totul să fie luat de la capăt – minus, foarte probabil, candidații care vor fi invalidați pe parcurs pe motiv de note informative de la serviciile secrete. Se observă din motivarea deciziei CCR de vineri că singurele „probe” pe care s-a bazat decizia de anulare a întregului proces electoral sunt notele informative de la SRI, SIE și Ministerul de Interne, așa-zis desecretizate de CSAT. Nu există niciun motiv în acest moment, rațional sau emoțional, să credem că acest precedent nu va fi devenit un tipar de acțiune statală în viitoarele alegeri.

Așa cum rezultă din art. 52 alin.1 din Legea nr.370/2004, competența CCR se limitează la a constata dacă, în urmarea unei fraude electorale, se modifică sau nu ierarhia candidaților. Dacă da, CCR poate doar să anuleze turul I, dispunând repetarea acestuia, iar nu anularea întregului proces electoral. Din motivarea lapidară a deciziei criticate prin prezenta cale extraordinară de atac rezultă că doar unul dintre candidați ar fi manipulat electoratul. Așadar, CCR putea doar să anuleze turul I, iar nu întregul proces electoral.

Din nefericire, CCR a interpretat un text constituțional, respectiv, art. 146 lit.f) din Constituție, cu totul contrar înțelesului normal al acestuia. Constituția dă CCR dreptul de a veghea la respectarea procedurii de alegere a Președintelui României, precum și competența de a confirma rezultatele sufragiului.

Nu există în Constituție niciun text care să confere CCR competența de a anula întregul proces electoral, ci numai competența de a confirma rezultatele alegerilor. A veghea asupra procesului electoral nu înseamnă a-l anula, ci a nu permite ca evenimente sau fapte administrative ori electorale să îl împiedice sau să îl deturneze de la parcursul normal. Această atribuție de a veghea se exercită în timpul, iar nu după alegeri. Competența CCR de a anula turul I sau II este stabilită în Legea nr.370/2004, iar nu în Constituție. Este de o crucială importanță ca aceste limite de competență să fie respectate, iar nu extinse dincolo de litera legii și spiritul Constituției. Altfel, CCR va ajunge să nege, prin votul unei majorități a votului unui număr de 9 persoane (judecătorii CCR), votul unui număr de peste 9,5 milioane de oameni.

Decizia CCR din 6 decembrie 2024 este un precedent extrem de periculos, întrucât pe de o parte, este o negare pe față a art. 2 din Constituție (suveranitatea națională aparține poporului român și se exercită prin reprezentanții săi aleși), repetabilă ori de câte ori puterea se vrea stabilă la putere, deci ne-înlocuibilă prin alegeri, iar pe de altă parte, este o motivație foarte serioasă pentru ca poporul să își piardă încrederea în democrație, alegeri și statul de drept.

Tot în legătură cu depășirea atribuțiilor CCR, se observă că, prin intermediul punctului 22 din motivare, adăugat deciziei de vineri fără absolut nicio motivație și în lipsa oricărei solicitări a vreunei persoane sau instituții legal îndrituite, CCR a decis discreționar că actualul președinte al României, căruia îi expiră mandatul în data de 21 decembrie 2024, va putea exercita această funcție și ulterior, până la momentul la care se va fi validat mandatul noului președinte ales. Aceasta este o anti-constituțională și unică în istoria democrației de tip constituțional prelungire sine die a mandatului actualului președinte, întrucât nu este deloc sigur că, în viitorul apropiat, cei 9 judecători ai CCR vor mai valida vreodată vreun scrutin care nu corespunde „criteriilor” impuse de serviciile secrete prin notele lor informative. Este vorba, pur și simplu, de o lovitură de stat.

În fine, vom mai nota că la ședința informală de vineri, 6 decembrie 2024, a celor nouă judecători CCR, nu a participat niciun reprezentant al Parchetului General, deși ar fi fost obligatoriu conform legii.

Notă: nu există prea mari șanse ca această contestație să fie considerată admisibilă, întrucât se consideră că toate deciziile CCR sunt general obligatorii și, deci, inatacabile; este, desigur, o prejudecată și o potențială denegare de dreptate să respingi orice cale da atac, mai ales când e vorba de o asemenea decizie aberantă ca cea de vineri a CCR, dar acesta este terenul ostile pe care trebuie să jucăm…


„Nodul Gordian”…

O întrebare stă pe buzele tuturor: Dacă ea, Curtea Constituțională, poate decide cine e Alesul, de ce mai e nevoie de alegeri, de atâta tămbălău, de atâția bani aruncați în hău, de milioane de buletine tipărite, de atâta energie pierdută? Și în dictatură votul popular avea loc, era necesar, măcar și de paradă! Dar ce s-a întâmplat și se întâmplă acum în România nu s-a întâmplat nici măcar într-o țară bananieră. Alegerile anulate dă apă la moară tuturor repetenților politici. Dacă e posibil să fie încălcat dreptul la vot, se poate întâmpla orice. Dacă votul la prezidențiale nu a fost bun, votul la parlamentare, peste o săptămână, cum a fost? Nu aceiași oameni au ieșit la vot? Dacă la prezidențiale au votat prost, înseamnă că și la parlamentare au votat tot așa. Deci să se anuleze și alegerile parlamentare! Când nu mai este ascultat glasul poporului, demosul, democrația este aruncată în aer, înseamnă că patria e la cheremul tagmei jefuitorilor, cum spunea Tudor Vladimirescu. Idee care nu e departe de Monstruoasa Coaliție, când liberalii și conservatorii (un fel de PSD) s-au unit, să-l alunge pe Cuza Vodă din țară.

Ce rușine! Rușine pe Curtea Constituțională și pe repetenții care susțin că anularea alegerilor a fost un act corect. Dar cu câteva zile înainte, CCR a spus că turul I a fost corect și a decis ca turul II să aibă loc! Cum de s-au răzgândit, de luni până joi, marile capete pătrate ale acestei Curți, deși situația a fost la fel? Dar în culise s-a întâmplat ceva nemaipomenit. Ce presiuni s-au produs de capetele pătrate și-au schimbat decizia peste noapte? Când se desecretizează ce s-a întâmplat acolo? Și desecretizarea documentelor CSAT aprobată de Iohannis a fost ilegală. S-a încălcat legea, care spune că un act de desecretizare trebuie aprobat de guvern. Acest lucru nu s-a întâmplat.

Nimic logic nu există în acestă afacere de anulare. Pentru ce tot acest delir? Pentru ce a fost aruncată România în haos? Unde e vocea celor care „luptă” pentru Unitatea României (opozanții, alde Simion, s-au dus la fund, stau ascunși ca șobolanii, își îndeamnă alegătorii să nu protesteze!!! Dar și-au revenit, tot peste noapte, acum îndeamnă la proteste și cică au făcut și plângeri internaționale!)? Unde sunt patrioții? Acum ies la suprafață patrihoții, tagma jefuitorilor, cu Chirițoaia în frunte, care se vedea isprăvniceasă, precum Șoșoacă prim-ministru în era Georgescu! Inclusiv lichelele din presă. Li s-a dat satisfacție tembelilor de la Apocaliptica (Antena 3), „gâzilor” mass-media, unui bolnav de sine fără nume, e doar o inițială, CTP, care susținea, cu figura lui de patibular, că dacă îl alegem pe Georgescu, moare revoluția din decembrie ’89, mor toate idealurile ei! Ele muriseră de mult, de când au venit minerii. Sau și Georgescu e un miner deghizat, refugiat din filmul „Prea târziu” al lui Lucian Pintilie?

Cauza năpastelor este un singur om. Toți contra unu. Cum e posibil ca, pentru haosul creat, dus la perfecțiune de guvernarea aberantă a unor Băsescu, Iohannis et co., să se găsească acum un țap ispășitor?! Georgescule, unde ai fost până acum, Georgescule, ca să aflăm cauza cum de România a ajuns la datorii de sute de miliarde de euro? Unde ai fost, Georgescule, să aflăm că românii votează un legionar? Georgescu a fost acuzat de toate păcatele omenești! Mai au puțin, spunea el, și mă vor acuza că am fost la Dallas când a fost ucis Kennedy! L-or fi confundat cu Oswald! Acuzatorii uită că ei sunt cauza apariției unui om ca Georgescu. Georgescu este produsul lui Băsescu et co. Era necesar să apară. N-a apărut la jocul TikTok, ci la tombola creată de lașitatea guvernanților, de jefuirea țării, de rătăcirea lor de decenii. Georgescu este oglinda lor, să se uite atent în ea! Georgescu e vinovat că are o stare mistico-filosofică, jefuitorii îl acuză că se trage din secta New Age, apoi că e părtaș la o revistă cu un titlu legionar, ca și cum e un păcat să se numească revista „Pământ strămoșesc”. O fi fost și el o dată prin redacție la acea revistă și l-au scos legionar. Așa cum a fost și Mircea Eliade, s-a dus o singură dată la o ședință a Legiunii, și l-au scos legionar, l-au amenințat cu închisoarea și moartea, se afla la Lisabona și a luat definitiv drumul străinătății, și România a pierdut un mare intelectual, un geniu al prozei și istoriei religiei. Mișcarea legionară face parte din istoria poporului român, nu poate fi exclusă. Marea vină a ei este că a apelat la crime, că l-a ucis pe Nicolae Iorga, așa cum Apocalipticii au vrut să-l ucidă pe Georgescu. NU Georgescu s-a purtat ca un legionar, ci acuzatorii lui.

Toate firele politice s-au încurcat atât de rău încât situația actuală a României poate fi comparată cu Nodul Gordian. Toate scenariile care se fac înrurcă și mai mult firele. Nodul devine de nedezlegat. România nu are un Alexandru Cel Mare ca să taie acest nod. Georgescu ar fi fost o soluție. Dar au apărut anti-democrații, care au distrus orice cale normală. Au văzut în Georgescu un spectru pro-rus, când el a exclus orice asociere cu Moscova și cu Legiunea. Dar Alexander Dughin, ideologul lui Putin, îndeamnă la rpscială după decuzia CCR: „Românii să se răscoale acum. Au fost scuipați în față”.

La ce mai este bun votul a 19 milioane de români, dacă o mână de oameni, bine dirijată, poate decide soarta unei țări? Georgescu a avut la primul tur 2. 120. 401 voturi (22, 94 la sută). Contestatarii lui, câte au avut? De ce nu l-au scos pe Georgescu de pe listă înainte de alegeri? De ce nu au arătat atunci că e suspect? Pentru ce sunt plătite cu salarii amețitoare serviciile secrete? Ele nu știau cine sunt pe listă? Ar trebui destituite imediat pentru haosul creat. Consecința: Se cere Armatei să ia puterea în România. Exact ca în ’89. Se bucură acum de situație cei de la coda listei. Și cine sunt judecătorii Curții… Marțiale? Niște fantome. Istoria îi va judeca nemilos. Ca și pe Iohannis, o paparudă, o marionetă, un om fără personalitate, o mare, mare deziluzie! Dacă votul a fost viciat, de ce Iohannis nu a demis vreun general SIE sau șef BEC? Sau el e artizanul „loviturii de stat”?

Haosul care urmează lovește în popor, în drepturile lui elementare, în orice fel de stabilitate. Frâiele țării sunt scăpate de sub control. În loc să fie prigoniți criminalii morali, hoții din tagma jefuitorilor, care au dus de râpă România, sunt prigoniți oamenii care nu au drept apărare decât cuvântul. Dar cuvântul e de la Dumnezeu, este cuvântul Adevărului, care nu iartă. Dacă erau așa de puternici cum se cred, se prezentau la vot și îl înfruntau pe Georgescu. Americanii s-au prezentat la vot cu un PENAL (condamnat la peste 150 de ani de închisoare) și l-au ales! Ce lume frumoasă! Curtea Constituțională nu a stat cu fața spre poporul român, ci cu fața spre avionul care a venit din SUA cu un personaj Incognito. Când îl va desecretiza Iohannis? În cine să mai creadă poporul? Ce om, ce partid, ce guvern mai poate avea credibilitate? Se vorbește de un puci. Cine să facă un puci? Poate Șoșoacă! Și se mai spune că Iohannis ar mai sta la Cotroceni încă trei ani! Dacă Împăratul lașității mai stă în proțap încă trei ani, intră în nemurire, îl bate și pe Vlad Țepeș, cu peste 40 de mii de turci trași în țeapă! Mă mir că nu a fost invitat la Paris, la sărbătoarea inaugurării Catedralei Note Dame refăcută!! A fost vecinul de la sud, bulgarul! Și alt vecin, Zelenski. N-a fost nici măcar la „Gaudeamus”, să-și lanseze „Next Step”! I-a luat-o înainte Călin (file din poveste), care a auzit chemarea: „O rămâi, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc,/ Sburător cu plete negre, umbră fără de noroc”… Atunci, Aur-iștii au pus mâna pe șiș și au propus să se organizeze un referendum cu tema: „Cine trebuie prigonit din România?” Și Nodul nedezlegat, bătu-l-ar gaia, a declarat că Băsescu ar fi tot primul pe listă, el, care a fost mereu la coadă, cu gândul la ce-a spus Iisus, că ultimii vor fi cei dintâi! Altul ne împăciuiește și spune că o să vină Donald Trump jr. să conducă România. Ne-a aruncat în abis. Nimeni nu știe nimic precis. Bâjbâie, își dau cu părerea nechemații. Haos. Scenarite în afara legii. Glasul lui Călin se făcu auzit, în șoaptă: Au ucis democrația. Totul trebuie luat de la capăt. Dar de la care capăt? Au uitat că România este țara românilor. Iar românii știu foarte bine să aleagă la două capete (cu și fără străini) sau să facă revoluție. Nodul Gordian nu poate fi dezlegat decât de o nouă revoluție.


Vin tancurile! (emisiune de umor cu „rateu tudor”)…

Dacă nu știați, vă anunț că vin tancurile rusești. Sunt la graniță! Bine, nu dau eu știrea! O dă rateu tudor, de la haznaua sienen. De câteva zile! Continuu! El săracu’ are dreptate. Doar că tancurile, nu sunt chiar tancuri pe bune, și nu sunt chiar rusești. Pentru cine înțelege. „Tancurile” sunt propaganda voiculesciană, digistă, mai nou în mare iubire cu usereiștii, că sunt de-ai lui, și, nu sunt chiar rusești. Sunt fix „tancurile UE”. UE, e aia de iți vrea ție, românule, binele! Cu orice preț. Chiar și cu moartea democrației, sacii negri, curcubee și alte instrumente ale armei conceptuale. În speță, aia ideologică a neomarxismului, comunismului de rit nou. Războiul bazat pe arma conceptuală, ideologică este în plină desfășurare din 1989, în toată lumea. Nu numai în România. Arma conceptuală nu a dat greș! Pe bani mulți, ea s-a propagat în societățile așa zis democratice, prin maidane portocalii, îmbrăcate precum un lup în haina oii. Omul de rând a fost supus unui război hibrid de ani de zile. Doar că arma a fost îmbrăcată într-o mănușă de catifea care hrănea gurile propagandiștilor nesătui. Cei mai utili clienți au fost unii dintre intelectuali, transformați peste noapte în „omul nou” de tip soroșist. Individul ăsta, un biped fără nici un Dumnezeu, a făcut tot ce a putut ca să pună mâna pe resursele țărilor din vechea Europă creștină. Bătălia este împotriva creștinismului, mai ales împotriva ortodoxiei și nu are nici o legătură cu ce se vântură prin presa mizerabilă. Și-a ales intelectualii de tip „omul nou”, și i-a transformat în neoameni, după chipul său hidos lipsit de orice empatie. Prin frică! Ca o fiară cu o mie de fețe. De ce? Pentru că pe intelectualii de rit nou, a putut să-i cumpere cel mai ușor. Ei doar trebuiau să dea din gură, să deschidă jurnale, să iînființeze televiziuni, să predea studenților în formare, să explice beneficiile de a nu mai fi un om religios. Când morala creștină dispare, totul e permis. Și vedem acum rezultatele armei conceptuale, la orice pas.

Astfel a apărut de câțiva ani termenul de corporatist. Unii dintre ei. O majoritate! Adică, o specie anume de pseudo intelectuali, care au ca și bază morală, cărțile alea două trei, de motivație personală din telefoanele alea smart. Ei sunt motivaționalii. Vă învață cum să vă iubiți doar pe voi, și mai ales cum să pricepeți voi că a ajuta pe altul e mare păcat. Iți faci karmă negativă, băi! Fii egoist, calcă pe cadavre, treci cu bocancii peste toate învățăturile creștine, în speranța ca o să ajungi în Bali, Maldive etc., și o să-ți pui pe insta poze mai mișto decât ale șefului care te sfârtecă cu ședințele. Cu spălatul pe creier, cu neoanele care-ți nenorocesc neuronul și cu bețiile din așa zisele team-buildinguri. Adică, &@rvăsăria. Ca să te aibă în poze dacă îndrăznești să deschizi gura.

Nu mai așteptați tancurile! Ele sunt deja aici de ani de zile, și bombele lor apar la televizoare de dimineața până-n noapte sub denumirea nouă de lideri de opinie! Da? Ei sunt bombele, gloanțele sau armele albe. Fiecare dupa cum vrea să fie. Unii mai soft, altii mai hard. Pe limbajul „melcilor de carosabil”, adică, trotinetiștii cu rucsăcelul din dotare și smartul devenit prelungirea cuiva, man! Și sunt „cetățeni”… O ard dubios cu drepturile minorităților, dar nu orice fel de minorități! Nooo! Doar alea sexuale! Că sunt cetățeni uie și au drepturi. Tu, dacă ești un om normal, nu ai nici un drept. Că așa e în neomarxism, progresism, sau cum naibii vrei să-i spui. Tu, majoritate, trebuie să te pui în genunchi și să ceri scuze că ești retrograd și îți faci cruce la biserică sau mergi la sinagogă sau moscheie. Nu ai voie. Trebuie să fii „open mind”! Că altfel ai încurcat-o rău. Arma conceptuală zisă și ideologică a lovit din plin în fiecare zi câte puțin. I-ați văzut pe ăia de ieșiseră săptămâna trecută prin piețe? De strigau că ei vor ovare? Ăia sunt consecințele acestui tip de război hibrid. Ați văzut lovitura de stat? Altă consecință a razboiului hibrid. Trebuie să iasă din urnă cine vor ei, nu cine e votat de majoritate. Până și la alegerile presupuse libere, minoritatea hotărăște. Nu mai există pluripartidism. Există un singur partid, neomarxist cu mai multe fețe. Vopsite precum lupii îmbrăcați în oi. Talibanii de la mica casă albă pârjolesc totul în urmă, până pe 20 ianuarie. În speranța că haosul adus de demoncrați va fi fatal. Tuturor!

Turma nu gândește, nu are idei, nu vorbește. Turma doar execută! De asta e turmă! Oile negre, sunt alea de au ieșit din rând, sau nu au fost niciodată în turmă! Cei ce nu pot fi manipulați, mințiți în general. Cei care au neuroni funcționali. Anticorpii, cum s-ar zice. Sunt o mână de oameni! Dar ce mână! Ei, prin curajul lor asumat, pot ține piept tancurilor ideologice ale uie, mult mai puternici decât marea gloată. Știți de ce? Pentru că acolo Sus, este un Dumnezeu care are alte legi decât sunt astea pe pământ. Acolo Sus este vorba despre calitate și nu despre cantitate. Și El a lăsat de la facerea lumii echilibrul perfect. În nebunia ce a cuprins lumea azi, calitatea anticorpilor, în speță, a oilor negre, contrabalansează turmele talibane cu drepturile în gură. Războiul hibrid conceptual, este deja pierdut de hoardele soroșiste. Și ei știu asta mai bine decât oile negre. Știu că lațul se apropie, pentru că și l-au pus în jurul gâtului singuri. Nu i-a obligat nimeni. Chestiunea importantă e că cei 30 de arginți au fost livrați degeaba. Încă o dată finalul va fi același. Cautați-le o țarină a sângelui, ca să aibă niște măslini pe care să-și agațe frânghiile. Pentru că tancurile ideologice prin bombele lor, vor sfârși agățate de ramuri. La fel ca acum 2000 de ani. Pentru că niciodată, dar niciodată, cantitatea nu va avea câștig în fața calității și „anticorpii” au un aliat ce nu poate fi învins de absolut nimeni. Satanei i se îngăduie să-și facă treaba, până într-un punct. De El! Nu face satana de capul lui. Pentru ca mai ales el își cunoaște Stăpânul! Și nu face niciodată mai mult. Nu poate, nu are voie și nu va câștiga! E folosit doar ca să învingă binele!

„Cine este mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeul nostru care face minuni!”…. Domnul să vă miluiască!


Suveranismul Implică Naționalismul!

Comentariile unor persoane de bună credință făcute la unele articole conțin confuzii generate de neînțelegerea termenilor. Astfel, unii vor să se vorbească mai mult despre naționalism decât despre suveranism, înțelegînd naționalismul chiar ca o accentuare a rasismului, adică dîndu-i o tentă șovină: fără țigani, fără jidani, fără alte minorități. Ținînd cont de sensul lor corect, trebuie precizat că suveranismul implică naționalismul, cel puțin în actuala conjunctură în care este invocat. Deoarece partidele suveraniste invocă acest termen auto-definitoriu tocmai pentru a revendica suveranitatea, căci țara a fost văduvită de această trăsătură definitorie a națiunii: suveranitatea! De cine a fost văduvită?! De organizațiile internaționale în care a fost băgată de către conducătorii trădători ai țării, care, păcăliți – dar, de obicei, mituiți – de conducerea respectivelor organisme, au „acceptat“ limitarea suveranității în schimbul unor avantaje prin „intrarea“ României în aceste organizații: U.E. și N.A.T.O. Or, istoria reală ne dezvăluie adevărul: nu am „intrat“, ci U.E. și N.A.T.O. i-au atras pe conducătorii țării și, apoi, le-au impus directivele acestora. Trebuie amintit că toate țările care au intrat în U.E. și N.A.T.O. au tratat acțiunea întîi în parlamentele țărilor respective. În România nu s-a respectat regula, Parlamentul țării a fost ocolit, așa că nu „noi“ am intrat, ci „ei“ ne-au „băgat“!

Este necesar să amintim opinia lui Mircea Ciumara. El fusese deputat al P.N.Ț.C.D. în două legislaturi, ministrul de Finanțe și, apoi, al Industriei în vremea guvernării C.D.R., după care a fost pus la conducerea Institutului Național de Cercetări Economice; deci era o personalitate politică versată în politica internă și internațională. Mircea Ciumara, într-un articol publicat în revista Economistul cam cu un an înaintea primirii România în U.E., a scris că „și de nu vrem noi să întrăm în U.E., ei tot ne vor băga“! Cam la vreo jumătate de an după ce a publicat această opinie denunțătoare a presiunilor făcute contra României, Mircea Ciumara s-a îmbolnăvit de deces la 69 de ani! Ulterior, prof. univ. dr. Alexandru Amititeloaie a dezvăluit faptul, incredibil la prima vedere, că nociva O.U.G. 31/2002 a fost emisă de guvernul condus de P.S.D. la presiunea unor congresmeni „americani“ (Christopher Smith, Alfonso d’Amato și Tom Lantos) ca o condiție pentru primirea în N.A.T.O.! La vremea aceea eram directorul Departamentului de presă al P.U.N.R., condus de generalul (r.) Mircea Chelaru, și am redactat un Comunicat de presă – semnat doar „Biroul de presă al P.U.N.R.“ – în care ceream, în numele P.U.N.R. (președintele Mircea Chelaru fiind plecat din București) – „un referendum național pentru validarea O.U.G. 31 din 13 martie 2002“; comunicatul a fost publicat integral în revista „România Mare“ și comentat în rezumat, în alte trei ziare; senatorul Adrian Păunescu l-a comentat și în Parlament! Bineînțeles că, dintre guvernanți – în primul rînd dintre cei din cvartetul semnatarilor: premierul Adrian Năstase, ministresa Justiției Rodica Stănoiu, ministrul Culturii Răzvan Theodorescu și ministrul de Interne Ioan Rus –, nu ne-a băgat nimeni în seamă. Deși O.U.G. 31/2002 fusese blocată în Parlament de senatorul P.R.M. Gheorghe Buzatu și de senatorul P.N.L. Mircea Ionescu-Quintus pe motiv de inconsistență terminologică – lipsa definirii noțiunii „holocaust“ –, licheaua de ministru P.S.D.-ist Octav Cozmâncă a și pus-o în aplicare, dispunînd – la presiunea lui Aurel Vainer & comp. – demontarea bustului Mareșalului Ion Antonescu, ridicat în curtea bisericii ctitorite de el! Astfel, treptat-treptat și printr-o propagandă asurzitoare despre avantajele intrării în U.E. și în N.A.T.O., ne-au băgat în aceste organizații suprastatale, știrbindu-ni-se, tot treptat, suveranitatea și, implicit, naționalismul, care trebuia să fie stindardul apărării suveranității. Căci avantajele promise nu au venit. Dimpotrivă, s-au întărit trăsăturile de țară neocolonială, cum este România acum.

Al doilea aspect este referitor la Călin Georgescu, câștigătorul primului tur al alegerilor prezidențiale: este dezbătut absolut confuz după intervenția criminalei Curți Constituționale a României (CîCîR) de renumărare a voturilor și, eventual, a refacerii alegerilor din 24 noiembrie. Manevra dolozivă are scopul vădit de scoate a cîștigătorului din cursă pe motiv că și-a făcut campania prin Tik-Tok și că, astfel, ar fi o afectare a siguranței naționale! Unii comentatori au atras atenția că și președintelui Klaus Werner Ionannis i se făcuse masiv campania pe Facebook, dar nu se mai alarmase nimeni că ar fi fost adusă o atingere securității naționale. Deși, chiar „alegerea“ – de fapt, impunerea de către masoneria germană – a lui K.W. Ionannis a constituit, efectiv, a afectare gravă a securității naționale! Dacă ar fi fost un neica-nimeni – ca, de exemplu, Cristian Terheș –, Călin Georgescu nu ar fi stîrnit atîta împotrivire. Dar, fiindcă este un individ rutinat în politică, instruit, „un om scos în lume“, este perceput ca periculos și a început campania de denigrare a lui: că este omul rușilor, ba, dimpotrivă, al jidovilor etc. Am scris pe marginea acestui eveniment intempestiv, subliniind valoarea lui deosebită: că este binevenit, ba chiar „venit la țanc“ și încă în mod eficient – a crăpat crusta clicocrației cleptocrate, adică a clicii hoților care au distrus România!


Teoria aisbergului…

Teoria aisbergului, cunoscută și sub numele de „teoria omisiunii”, este o abordare narativă atribuită celebrului romancier american Ernest Hemingway. E o tehnică literară aparent simplă, dar în realitate profundă și stratificată, prin care autorul lasă multe lucruri nescrise, ascunse sub suprafața cuvintelor, asemenea unui aisberg, al cărui volum major rămâne invizibil sub apă. Hemingway credea că adevărata esență a unei povești nu trebuie să fie exprimată direct, ci sugerată subtil prin dialog, gesturi sau acțiuni aparent neînsemnate. Îmi place să îmi imaginez că nuvela Bătrânul și marea, poate cea mai emblematică operă a lui Hemingway, este piatra de temelie a acestei teorii, și nu neapărat influențele sale din perioada când a fost jurnalist, în care stilul minimalist și concis era o necesitate a vremii. În paginile acestei capodopere, Hemingway atinge culmile acestei tehnici, lăsând cititorul să simtă povara neexprimată a luptei dintre Santiago, bătrânul pescar, și forțele naturii – o luptă care transcende simpla prindere a unui pește și devine un simbol al încercării umane de a găsi un sens în fața destinului implacabil.

Mulți critici literari s-au avântat să comenteze pe marginea acestei teorii, unii analizând-o cu discernământ, alții lăsându-se purtați de o superficialitate tulburătoare. Unii au afirmat, poate cu ușoară aroganță, că Hemingway s-ar fi concentrat doar pe elementele vizibile ale poveștii, fără a explora direct marile teme care zac adânc în substratul operei sale. Dar tocmai în această „concentrare” stă geniul său – în abilitatea de a spune mai mult prin ceea ce nu spune, lăsând cititorului sarcina de a decripta semnificațiile ascunse, de a pătrunde în profunzimile nevăzute ale aisbergului. Totuși, ceea ce mă intrigă acum este o altă interpretare a teoriei lui Hemingway. Aș numi-o, mai degrabă, teoria înghețării minților. Nu mă refer aici la cititorii subtili și atenți, capabili să descopere mesajele ascunse, ci la cei care au ales să se lase pradă superficialității epocii moderne, captivii ecranelor și ai divertismentului instant. Asemenea unui aisberg care rămâne inert și înghețat, mințile celor care nu mai citesc, care își hrănesc spiritul exclusiv din surse facile, pierd capacitatea de a explora adâncimile, de a pătrunde dincolo de aparențe. Ei sunt aceia care își limitează înțelegerea la ceea ce este vizibil la suprafață, incapabili sau poate chiar lipsiți de dorința de a descoperi complexitatea lumii care îi înconjoară.

În esență, teoria omisiunii devine, astfel, o oglindă a realității noastre contemporane. Nu doar că noi, ca societate, am renunțat la arta de a citi cu adevărat, dar am început să uităm cum să gândim profund. Trăim într-o eră în care ecranele ne oferă răspunsuri rapide și soluții instant, dar, asemenea unui aisberg, adevărul rămâne ascuns, îngropat sub straturi de ignoranță și superficialitate.

Teoria aisbergului, mă gândesc eu, nu se referă doar la ceea ce vedem în povestirile scurte ale lui Hemingway sau la subtextul narativ. În jurnalism, acest principiu capătă o dimensiune și mai profundă. Ai în față o știre – rece, calculată, aparent completă – dar nu e decât vârful aisbergului. Cele 20% pe care le vezi, cifrele și faptele prezentate, ascund mult mai mult dedesubt. Acolo, sub suprafață, se află acei 80% care rămân nevăzuți: detalii esențiale, adevăruri incomode, întregi fire narative neexplorate sau intenționat omise. E ca și cum am privi la o iluzie controlată, în care faptele sunt împachetate frumos, dar care ascunde o realitate tulburătoare. Și poate că nu este vorba doar de tăcere sau de ignoranță. Aici intervine „teoria înghețării rațiunii”. Acest fenomen nu este o simplă omisiune, ci un proces activ prin care informația esențială, deși la îndemână, este congelată, izolată de privirea publicului. Se prezintă un fragment, se decupează realitatea în favoarea unor interese sau strategii care manipulează percepția. Este o artă subtilă a deformării adevărului, în care minciuna nu apare direct, ci prin acele goluri tăcute, prin absența contextului sau prin selecția deliberată a faptelor. 80 la sută din aisbergul realității este îngropat sub apele reci ale manipulării, iar rațiunea, acel instrument care ne ghidează în căutarea adevărului, rămâne captivă, înțepenită într-o stare de hibernare, înghețată de forțe externe care îi blochează accesul la lumina adevărului.


Semne bune „anul-are”…

Bietul om, dacă nu și-a găsit serviciul viselor lui la: ONU, NATO, EU, omul a încercat cu perseverență, iar până la urmă a reușit. Totdeauna am apreciat perseverența omului și dacă mă iau după un proverb arab, chiar apreciez: „Perseverența îi aduce omului și rău și bine”. Pentru el aduce binele: alte partide de golf, alte zboruri de lux. Pentru noi a adus un avion care a zburat peste ocean care o să ne spună ce este bine să facem pentru că noi nu știm. Sincer să fiu mi-e și frică să mai scriu, până ajunge articolul la redacție se schimbă hora politică și dăm din sârbă în vals. Ascultam o doamnă avocat care are și un doctorat în Drept Constituțional (doctorat pe bune) care vorbea despre „Lovitură de stat”. Mă gândeam și eu la această lovitură, dar îmi spuneam: cum să dea domnule această lovitură, când de zece ani el numai stă în acel palat. Așa că eu o să numesc „Lovitură de palat”. Dar ce este lovitura de stat și să caut câteva exemple prin ungherele istoriei. O lovitură de stat reprezintă o acțiune prin care un grup restrâns, adesea militar sau politic, preia controlul asupra unui guvern, în mod obișnuit prin metode nelegitime sau violente, fără a respecta procedurile democratice. Scopul poate fi eliminarea unui lider, schimbarea regimului sau preluarea puterii. Exemplele din istorie ne „onorează”: Lovitura de stat din Chile (1973)- Generalul Augusto Pinochet a condus o lovitură de stat care a dus la răsturnarea guvernului lui Salvador Allende, rezultând într-un regim autoritar. Lovitura de stat din Turcia (1980): Armata turcă a intervenit pentru a prelua controlul în urma instabilității politice și violențelor interne, instaurând un regim militar. Lovitura de stat din Egipt (2013): Armata egipteană a destituit președintele Mohamed Morsi, în urma protestelor masive împotriva guvernării sale. Lovitura de stat din Ucraina (2014): Protestele au dus la schimbarea președintelui Viktor Ianukovici, ceea ce a fost considerat o lovitură de stat de către susținătorii acestuia. Aceste evenimente ilustrează modul în care loviturile de stat pot schimba drastic structurile politice ale unei țări, adesea cu consecințe pe termen lung asupra stabilității și democrației. Dar cum spunea domnul Adrian Severin: „În mod normal, loviturile de stat sunt date de cei care nu au puterea și o vor. În România, sunt date de cei care au puterea și nu vor să o lase”.

Am împărțit iar țara în două tabere: tabăra suverană și tabăra pro- NATO și UE. Pe vremuri și Băsescu o împărțise în: omul slab și omul gras. Inginerie curată. Cei din tabăra suverană se întrebau dacă există un organ politic din exterior care să intervină în acest joc pentru a salva voturile celor nouă milioane de oameni. Un fost colonel de securitate (subversiv și împănat cu amintiri) a început să țipe: priviți cum caută aceștia forțele externe?” Domnule colonel, tocmai a trecut avionul și a ordonat „stop joc”. Cine caută forțe externe când ele sunt chiar la noi în bătătură?

La un post de televiziune au apucat să prezinte rezultatele până la ora închiderii urnelor din diaspora, în diaspora votul începuse de cinci ore: Lasconi două voturi, Georgescu o sută. Cred că și acest fapt a speriat lumea nevăzută ce ne învață democrație, că doar și acest demo poate fi democratic, nu? Donald Trump jr. A scris pe pagina domniei sale: „Uau, uite ce se întâmplă în România! Curtea Constituțională tocmai a anulat primul tur al alegerilor prezidențiale. O altă încercare Soros/marxistă de a manipula rezultatul și de a nega voința oamenilor. Ea va pierde și ei știu asta”. Dacă este așa, să sperăm că dânsul are dreptate. „Ei vor pierde”. Sau poate avocatul Gheorghe Piperea a intuit bine: „Curtea Constituțională a decis să îl re-înscăuneze președinte pe Iohannis, practic pe perioadă nedeterminată. A făcut-o prin auto-sesizare și exclusiv pe baza unor rapoarte ale serviciilor secrete. Acesta a fost scenariul de la început. Chestia cu Tik Tok și rușii era pretextul”.

Acum să vorbim despre pierderea democrației. Pierderea democrației poate avea consecințe serioase asupra societății, individului și sistemului de guvernare. Iată câteva dintre problemele majore care pot apărea atunci când democrația este compromisă sau distrusă. În absența unui sistem democratic, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, cum ar fi libertatea de exprimare, libertatea de asociere și dreptul la un proces echitabil, pot fi restricționate sau complet îngrădite. Cetățenii devin vulnerabili la abuzuri din partea autorităților. Pierderea democrației poate duce la instaurarea unor regimuri autoritare, în care puterea este concentrată în mâinile unei singure persoane sau ale unui grup restrâns. Aceste regimuri pot utiliza violența, cenzura și propaganda pentru a menține controlul. Democrația promovează dialogul și consensul. Atunci când acest sistem este subminat, societatea poate deveni polarizată și divizată, cu grupuri care luptă pentru putere în loc să colaboreze pentru binele comun.

Fără o democrație funcțională, mecanismele de control și de responsabilizare sunt slăbite, facilitând corupția în rândul liderilor. Deciziile sunt luate în spatele ușilor închise, iar cetățenii nu au mijloacele necesare pentru a influența sau verifica gestionarea resurselor publice. Instaurarea unui regim nedemocratic duce la afectarea independenței instituțiilor statului, precum sistemul judecătoresc sau mass-media. Acest lucru alterează statul de drept și diminuarea încrederii cetățenilor în aceste instituții. Regimurile autoritare pot fi incapabile să răspundă la nevoile cetățenilor, conducând la probleme economice crescute, inegalitate socială și, în unele cazuri, instabilitate sau conflicte violente. Îngustarea libertăților poate determina tinerii și intelectualii să părăsească țara, căutând oportunități în regimul democratic. Această pierdere de capital uman poate afecta dezvoltarea economică și culturală a națiunii. Un sistem politic lipsit de legitimitate poate crea o neîncredere generalizată în politica și instituțiile publice, ceea ce face și mai greu să se revină la un model democratic. Generații întregi pot crește fără a avea o înțelegere a valorilor democratice. În concluzie, pierderea democrației nu afectează doar structurile politice, lovesc profund asupra tuturor aspectelor vieții sociale, economice și culturale. Este necesar să fim conștienți de importanța democrației și să o protejăm. Dar să fie pace și să nu uităm să aplaudăm pe domnul președinte când o să ne ureze la sfârșitul anului 2025 cum: Semne bune „anulare”.


Numărul 702

Descarcă PDF


Frank Norris – de la literatura de aventuri la cea de revoltă socială

Spui Frank Norris şi te gândeşti îndată la unul din clasicii literaturii nord-americane, lucru mai mult decât notabil dacă avem în vedere faptul că, din cauza unei operaţii de apendicită, el s-a stins din viaţă în anul 1902, la o vârstă la care mulţi alţii sunt doar în faza ezitărilor şi căutărilor: 32 de ani! Nu numai că avem dreptul, dar chiar este indicat să ne întrebăm cam care ar fi fost destinul artistic al lui Frank Norris dacă mai trăia ani buni şi cam care este pierderea pentru cultura universală prin moartea lui pretimpurie. Fireşte că n-avem nici cea mai mică şansă să primim răspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări, după cum n-au primit nici strămoşii noştri şi după cum nu vor primi nici urmaşii noştri răspunsuri la întrebările ce vizează fundamentele înfricoşătoare ale existenţei. Doar simple presupuneri, adică ceea ce se potriveşte cu condiţia noastră mărginită de fiinţe pieritoare, căci moartea pretutindeni prezentă în noi şi în jurul nostru înseamnă dezlănţuirea colosalului iraţional întruchipat în negaţia vieţii, cu toate că Vanamee, enigmaticul personaj din romanul Caracatiţa, era de părere „că moartea nu există” şi că „există numai viaţă şi oprire a vieţii, pe care noi o numim, prosteşte, moarte”. Dar accidentul fatal abătut asupra lui Norris doar la un an după consemnarea acestor afirmaţii, l-a contrazis categoric şi fără drept de replică, iar nouă celorlalţi ne dovedeşte o dată în plus cum că moartea este o cruntă şi neiertătoare realitate, cu care nu-i deloc recomandabil să şuguieşti ori să-i pui existenţa la îndoială…

Fiu al unui bogat negustor de bijuterii, Norris s-a născut în anul 1870 la Chicago. După câţiva ani, din motive de sănătate, părinţii săi s-au mutat în California. Mijloacele financiare de care dispunea, i-au permis lui Norris să-şi facă o foarte îngrijită educaţie artistică la Paris şi Londra, perioadă de timp în care (anii 1888-1889) viitorul scriitor şi-a manifestat predilecţia spre pictură. De-abia după revenirea în SUA s-a apucat de scris, însă primele sale încercări au fost criticate ca fiind „lipsite de perfecţiune sintactică”…

Dacă avem în vedere faptul că prima operă a lui Frank Norris, apărută în anul 1892, se numeşte Yvernelle, o poveste din Franţa feudală şi că acest poem romantic i-a fost inspirat de cronicile lui Froissart, nu este greu de dedus că aici în Europa el a făcut cunoştinţă cu romantismul şi naturalismul, acumulări literare la care n-a renunţat după revenirea în ţară, adică atunci când a început să cunoască din ce în ce mai bine zguduitoarele realităţi americane: expansiunea spre Vest, cu încleştările aferente şi literatura de frontieră inspirată din viaţa pionerilor în Vestul sălbatic, de asemenea dezvoltarea fără precedent a marilor trusturi (Rockefeller, Vanderbilt, Morgan) şi pătrunderea lor în economia rurală, ruinarea micilor fermieri prin tarifele instituite de trusturile feroviare şi deposedarea lor de pământ, în pofida unor drepturi elementare, aşa ca dreptul de preemţiune asupra terenurilor ameliorate ani la rând, şi în pofida opoziţiei lor înverşunate cu arma în mână. Căci, ne asigură Norris în Caracatiţa, la fel cum o va face mai târziu John Steinbeck în Fructele mâniei, dreptul forţei nu poate duce nicăieri la armonie şi fericire, ci doar la durere şi sărăcie.

Ceea ce, de altminteri, chiar se întâmplă cu rancherii (fermierii) din romanul Caracatiţa, în urma confruntării lor inegale cu coplişitoarea forţă a Căilor Ferate. Unii dintre ei îşi pierd viaţa, dar acest sacrificiu se dovedeşte complet inutil, căci cu toţii (fermierii învinşi şi familiile celor morţi) sunt izgoniţi de către trepăduşii trustului din casele şi de pe terenurile asupra cărora se credeau proprietari. Numai că cei puternici au decis că lucrurile stau altfel, iar legea le-a susţinut pretenţiile sfruntate.

Iată de ce Prestley, alter ego-ul autorului, consideră după derularea acestor evenimente că „oamenii nu erau nimic, moartea nu era nimic, viaţa nu era nimic”. Ca un veritabil discipol al lui Leibniz, el apreciază că „există numai FORŢA care aduce oamenii la pământ, FORŢA care-i azvârle din lume ca să facă loc generaţiilor următoare, FORŢA care face grâul să crească şi încă o dată FORŢA care-l culege spre a face loc recoltei viitoare”.

Într-o asemenea confruntare pe viaţă şi pe moarte pentru terenurile producătoare de imense cantităţi de grâu, iar acesta la rândul lui aducător de belşug în casele şi vieţilor magnaţilor, ce însemnătate poate să aibă unul ca Dyke, fost mecanic de locomotivă la Căile Ferate, apoi ruinat ca fermier începător de acelaşi trust nesăţios, adus la disperare, scos în afara legii, hăituit cu ogarii, prins şi închis pe viaţă pentru făptuirea unei crime? Ori cui îi pasă de viaţa sfărâmată a familiei lui Hooven, nostimul arendaş neamţ de pe ranch-ul Los Muertos (Morţii), după a cărui moarte în încleştarea cu mardeiaşii Căilor Ferate, îi moare şi soţia de inaniţie, iar fiica mai mare se prostituează pentru a putea supravieţui în oraşul unde nu cunoaşte pe nimeni?!…

Romanul Caracatiţa (apărut în anul 1901) i-a asigurat lui Frank Norris nu doar intrarea triumfală în tagma scriitorilor, căci intrarea şi-o făcuse cu dreptul în anul 1899 prin romanul Mc Teague, dar i-a asigurat chiar celebritatea. Caracatiţa face parte din trilogia Epopeea grâului, celelalte două romane apărând postum: Groapa în 1903, respectiv Vandover şi bruta în 1914.

În pofida unor efecte căutate şi a unor asperităţi de construcţie, consider că romanele Mc Teague şi Caracatiţa sunt cele mai reprezentative pentru creaţia acestui „mare adolescent”, cum îl denumea un critic pe Frank Norris, atât în ceea ce priveşte tipologia personajelor şi factura ideilor sale naturaliste din prima parte a creaţiei, cât şi crezul său în afirmarea deplină a dreptăţii şi libertăţii, „în omenirea care merge înainte”, aşa cum apare acest crez ilustrat în partea a doua a creaţiei, mai exact în Epilogul romanului Caracatiţa.

Doar câteva cuvinte despre Mc Teague. În intenţia autorului, el trebuia să fie o cronică a drojdiei marelui oraş american San Francisco. Este, de altfel, subintitulat O întâmplare din San Francisco. Într-adevăr, el redă nu doar decăderea morală a personajului principal – dentistul Mc Teague, ci şi influenţa nefastă exercitată de marile oraşe în general, de mediul social în special asupra altor caractere: Trina, soţia lui Mc Teague, care se lasă dominată de lăcomia pentru bani şi de afecţiunea patologică pentru soţ (atunci când acesta o brutalizează), respectiv memorabilul  cuplu format din mexicana Maria Macapa, femeia căreia-i lipseşte o doagă, dar care-şi încântă soţul, negustorul de vechituri Zerkow, cu povestea ticluită de ea însăşi despre serviciul fabulos din aur masiv pe care – chipurile – l-a posedat cândva familia ei. Iar patima pentru aur este într-o asemenea măsură răscolită de Maria, încât evreul polonez Zerkow, cel cu iluştri înaintaşi din punct de vedere artistic, precum Shylock, Harpagon sau Gobseck, ajunge să-şi piardă complet minţile, îşi ucide cu sălbăticie soţia, după care este descoperit şi trupul lui plutind în apele golfului, fără a se putea preciza vreodată dacă s-a înecat din greşeală ori dacă s-a sinucis. Diametral opusă acestei perechi este perechea formată din timidul moş Grannis şi bătrâna domnişoară Baker… Trina la rândul ei va fi asasinată de Mc Teague, după ce acesta, somat să nu-şi mai practice meseria de dentist, întrucât nu avea studiile necesare, se abrutizează tot mai mult din cauza nevoilor şi a alcoolului. Însă Trina, dominată până la nesimţire de patima dosirii banilor, rabdă până şi mutilări din partea monstruosului Mc Teague, fără a consimţi să-l ajute ori să-şi trădeze dulcea taină a ascunzătorii banilor. Asta merge până într-o noapte, când Mc Teague pătrunde în casă, o asasinează pe Trina, îşi însuşeşte banii şi apoi fuge în munţi pentru a i se pierde urma.

Din acest loc, Norris, aidoma altor confraţi americani, face loc romanului de aventuri. Începe vânătoarea asasinului, iar cel mai înverşunat urmăritor al său se dovedeşte fostul său prieten Marcus, verişorul şi primul iubit al Trinei, el făcând parte din patrula de urmărire a şerifului. Mc Teague este prins în deşert după o urmărire palpitantă. Marcus reuşeşte să-i imobilizeze o mână în cătuşa prinsă de propria sa mână, însă fugarul – înzestrat cu herculeana forță a tuturor eroilor romantici – îl omoară pe fostul prieten transformat în copoi, dar neizbutind să-şi scoată mîna din cătuşe (cheia de la cătuşe este de negăsit), îşi află el însuşi sfârşitul în deşert. Şi astfel se face dreptate, chiar dacă romanul suferă de lipsa unui happy-end şi mai ales de sentimentul apăsător datorat numărului mare de morţi. Mc Teague poate fi considerat un roman naturalist, dacă n-am cunoaşte precizarea autorului: „Naturalismul este o formă a romantismului”!


Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni – Scrisoare deschisă către autoritățile române!

– indignare și preocupare față de situația generată de decizia Curții Constituționale a României –

Noi, membrii Asociației Jurnaliștilor Români de Pretutindeni (AJRP), prin Consiliul Director, reprezentat de Cristian Bucur, președintele Asociației, ne adresăm dumneavoastră cu profundă indignare și preocupare față de situația generată de decizia Curții Constituționale a României (CCR) prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 de a anula procesul electoral cu privire la alegerea Președintelui României din 2024, inclusiv alegerile din turul I, desfășurat la data de 24 noiembrie 2024. Această decizie a fost luată în ziua de 6 decembrie 2024, la doar patru zile după ce aceleași alegeri fuseseră validate de CCR prin Hotărârea nr. 31, în data de 2 decembrie 2024. Acest fapt ridică semne de întrebare serioase cu privire la integritatea procesului electoral și la respectarea drepturilor democratice fundamentale ale cetățenilor.

Românii din diaspora, care au început să voteze pe 6 decembrie 2024, turul 2, și cei din țară, ar fi trebuit să voteze pe 8 decembrie, astfel se simt trădați de instituțiile care ar trebui să le garanteze un proces electoral corect și transparent. O mare parte dintre cetățeni au votat pentru schimbare, sătui de aceeași clasă politică și de aceiași politicieni care domină scena politică de zeci de ani. Decizia CCR de anulare a alegerilor pe baza unor informații declasificate și neclare vine ca o lovitură gravă la adresa întregului proces democratic.

În acest sens, solicităm autorităților române următoarele:

1. Explicații clare privind validarea inițială a alegerilor: De ce Curtea Constituțională a României a validat alegerile din turul I la data de 2 decembrie 2024, dacă existau deja suspiciuni privind un proces electoral viciat? Care au fost motivele pentru care CCR nu s-a informat mai devreme despre eventualele nereguli ale candidaților sau procesului electoral?

2. Publicarea dovezilor care au dus la anularea alegerilor: Solicităm autorităților române să prezinte românilor, în mod clar și transparent, dovezile care au dus la decizia anulării alegerilor. Este esențial ca aceste informații să fie accesibile și să fie supuse unei dezbateri publice pentru a înțelege impactul lor asupra procesului electoral.

3. Asigurarea respectării drepturilor alegătorilor: Este inacceptabil ca milioanele de cetățeni care și-au exercitat dreptul de vot să fie ignorați și să li se anuleze voința electorală fără o justificare solidă. Vă solicităm să luați toate măsurile necesare pentru a restabili încrederea în instituțiile statului și în procesul electoral.

4. Protejarea procesului electoral în viitor: Este imperativ să fie adoptate reforme pentru a preveni situații similare în viitor. Transparența și integritatea procesului electoral trebuie să fie priorități pentru a asigura respectarea principiilor democratice.

Apel la responsabilitate

Deciziile Curții Constituționale și ale autorităților publice nu pot fi ignorate sau tratate cu superficialitate. Lipsa de coerență și de transparență în gestionarea alegerilor afectează grav încrederea cetățenilor în instituțiile statului și pune în pericol stabilitatea democrației. Așteptăm un răspuns prompt și clar la solicitările noastre. Drepturile cetățenilor români nu pot fi ignorate, iar voința populară trebuie respectată.

A transmis Cristian Bucur, Președinte AJRP


Desecretizați și Demnitatea Națiunii!…

Incapabili să scriem istorie, ștergem cu buretele scurtul paragraf de demnitate națională. Ștergem nu doar alegerile prezidențiale ci, mai grav, valorile de bază, democrația și libertatea, cei doi piloni pe care credeam că este construită societatea noastră. Iată că, deși coloanele s-au prăbușit aseară, societatea nici nu se clintește și pare ca levitează, sfidând legile gravitației și ale bunului simț. Plutește și nu se prăbușește pentru ca sfori puternice o țin agățată de doua mâini dibace, care o însuflețesc la comandă, asemenea unui păpușar. Păpușa noastră zâmbește, speră, sărbătorește, apoi intra brusc în panică și fuge speriată, iar când crezi ca se împiedică și cade este săltata brusc și spânzurată de mâna salvatoare, unde rămâne într-o contemplare inertă a neputinței. Realitatea tristă este ca fără Președinte putem trăi, dar fără valori, nu. Caci doar prin valori existența devine viață. Fără valori vom atârnă mereu cum am atârnat aseară, când am realizat ca CSAT-ul, Consiliul Suprem de Apărare al Țării, nu a fost proiectat să apere țara de Președintele în funcție, și că nici romanii nu sunt înzestrați cu puterea de a ieși din strânsoarea păpușarilor ideologici. La Timpuri Noi, tot noi.

Săptămâna asta am învățat foarte multe lucruri, printre care și faptul că manipularea comportă valențe morale sau mai bine zis legale, în funcție de tabăra și canalul prin care mințile oamenilor sunt sucite. Dacă este orchestrată, în formă continuată, de păpușari legitimați în sistem prin intermediul slugilor din tembeliziuni și pseudo-presă, este perfect legală și bună. CNA veghează pentru tine. Dacă este însă prin Tik-Tok, punctuală, finanțată probabil de alți băieții cu ambiții de viitori păpușari de glie, este automat rusească, deci ilegală, periculoasă si rea. Este atac cibernetic, păzea, se trage la Reels automat! Dacă în primul tur Georgescu ne-a trombonit cu costuri zero în campanie, întâmplarea face ca în turul doi să pice pe aceeași sumă, de data asta în mod real. Căci tot linşajul ăsta public care a culminat cu anularea alegerilor nu a făcut decât să îi crească popularitatea și mai mult, ajutat enorm, ce-i drept, și de prestanța și carisma contracandidatele sale. Mai lipsesc câteva procese si un glonț în ureche și avem tabloul complet.

La ei acasă, in Washington, americanii nu au reușit să oprească un candidat acuzat, printre altele, de imixtiune rusească în primul mandat. Să vedem acum ce se va întâmpla la ei acasă în București, dacă aici se va merge până la capăt. Pare însă ca ambiția oarbă a frontului de uniune națională de a ne păstra necondiționat in Europa, ca singur reper de program politic, urmează să ne apropie accelerat de Tibilisi. În numele stabilității riscam plonjarea în instabilitate. Haosul răsare la orizont ca o noua vocație a ordinii. „Să nu pierdem tot ce s-a realizat în ăștia 35 de ani, integrarea NATO, intrarea în Uniunea Europeană, aderarea Schengen!” ne pune în gardă USR-ul. Adică să nu pierdem toate marile realizări ale Ciumei Roșii, ale gărzii politice conservatoare pe care ei scuipă zilnic de când s-au născut, într-un manifest flegmatic continuu cu rol metafizic de justificare existenței. UFR, Uniunea Flegmați România, răgușită după o săptămână de lătrat productiv la adresa închipuitului pericol rusesc, uita să mai iasă vineri seara în Piața Victoriei ca să pună diezul pe #VineriCaHoții și moțăie mulțumită la televizor, învelită de păturica dublului standard.

Până la reorganizarea alegerilor așteptăm de la CSAT să desecretizeze în regim de urgență demnitatea națiunii, întrucât, la cât de pitită stă, pare a fi un mare secret de stat…