*
– Dragă Maestre, dincolo de noi, pe stinghia din dreapta de lumină a ferestrei, vă învecinează Atlas, cel care ține pe umeri nu doar acoperișul Casei Unirii ci chiar Coperișul Cerului iar pe stinghia de lumină din fereastra stângă încă vibrează Cupola de Rugăciune a Bisericii. Triunghiul este închis de noi înșine și, pe verticala ideii, caut Nordul Artistului, o linie prelungită, călătoare, ce ne obligă să atingem legenda cosmică a Iacobenilor de Bucovina. Mitologic, ecranul minții închipuie Explozia Stelară din timpul imemorial, fragmentarea unei Nove și risipirea acesteia, la prima ploaie, ca o sămânță cerută de adâncurile pământului. De aici poate și secretul manganului din adânc, cel din care și-au cumpănit existența atâtea și atâtea generații. Și vă întreb cum mai stăm cu mineralele, dacă se mai scoate mangan la Iacobeni.
-O, nu. Nu se mai scoate mangan acolo de cel puțin douăzeci de ani. Tot ce-a ținut de minereu s-a închis, e sub sigiliu. Și nu știu de ce. Pentru ce și pentru cine.
-Din albumul de pe masă iarna Iacobenilor se întinde pe jumătatea anului, șase luni, de unde, în mintea mea, explicația lucrărilor preponderent aparținătoare atelierului, intimității neînfrigurate. Obiectele sunt absorbite din exterior, își recompun aici lumina, duhul, cel invizibil altora dar în comuniune, aici, cu Artistul.
– Toate se leagă. Cum manganul, oamenii, istoria, amintirile. La Iacobeni este o istorie foarte interesantă a manganului. Cândva, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea a ajuns acolo un baron austriac. Iar acela, Man se numea, având cunoștințe de geologie, a descoperit comoara din adânc și a realizat primul transfer de populație, aducând din imperialitatea germană de atunci profesioniști ai mineritului, familii, tradiții specifice, de toate. Ba mai mult, noua activitate, deschisă și spre localnici, i-a adunat și pe aceștia din risipa lor ciobănească din dealurile și pădurile și munții împrejmuitori, caracterul urban al așezării începând să predomine. Ulițele au fost aliniate cât de cât, conform unor norme de sistematizare, au apărut biserica de rit evanghelic și alta de rit catolic, alături de cea ortodoxă, desigur, iar demult, în copilărie, am văzut și rămășițele unui fost templu evreiesc. Deci Iacobenii oferă exemplul multi-etnicității armonice unde fiecare avea treaba lui, rostul lui: nemții răspundeau de partea economică, industrială ca atare, românii erau cu agricultura, cu pădurea, iar ceilalți erau cu comerțul. Iar existența a trei măcelării acolo, la începutul secolului XX, nu era întâmplătoare, ba dimpotrivă. Apoi era și o stațiune balneară. La poalele dealului Mestecănișului, pentru cel ce coboară cu mașina, pe stânga, încă se văd două-trei clădiri cu etaj. În dreapta, într-un colț, unde șoseaua pleacă spre Maramureș, încă mai sunt case cu foișor, abțibilduri cu relief ale vremii respective iar în muzeul viu al naturii de acolo există încă un izvor cu apă sulfuroasă, nefolosit acum, desigur, poate și datorată blestemului transmis de arderea clădirii stațiunii imediat după al doilea război mondial. Cînd eram copil mergeam la bunici, la Mestecăniș, iar zona aceea de sus se numea Puciosu din motiv de izvoare sulfuroase. Am prins și ”știolurile”, minele oarecum primitive unde munca fizică, manualitatea erau de prim plan, minerul scoțând din târnacop, din filonul pur, o covată sau două de mangan pe zi. Dar manganul acela era mangan. Erau și minele moderne, Arșița și Nepomiceni.
– Au fost și nebuni care au iscodit apa Bistriței Aurii în căutare de aur?
– Nu, așa ceva atinge povestea. Or nemții erau pragmatici. Și mi-aduc aminte de clubul lor, Casa Germană, de fațada ei înaltă, plină de geamuri imense, incastrate în lemn traforat. A rămas după ei doar cimitirul catolic, c-au plecat toți câți mai fuseseră. Cât privește conviețuirea, aceasta a amestecat multe, astfel încât și godspodăria germană avea, după modelul local, grajd și vite, oi, fân pe munte, afumătoare. Însă în echipele lor de lucru foarte rar de primeau și un român. Tata a fost o excepție. A lucrat cu ei, la o echipă forestieră de tăiat ”muscari”, copaci uscați, undeva la Dârmoc, în zona Topliței. Or erau disciplinați, ordonați. La ei pauza de o țigară se termina exact cât dura fumatul unei țigări. Mai mult, când niște nepoți de-ai mei au căutat actele de adeverire a dreptului de proprietate, ca moștenitori, au găsit actele de cadastru temeinic întocmite, cu vecinătăți, tot, tot. Pe când acum abia s-a început organizarea cadastrală și merge greoi.
– Este atâta căldură, arșiță și dor de Iacobeni la dumneavoastră încât mă întreb dacă plecarea copilului spre Iași nu a fost dramatic resimțită ca o rupere, ca o desrădăcinare.
– Ei, nu, la 14 ani nu am avut sentimentul exilului, al înstrăinării. Și în toată viața nici nu am simțit că aș fi plecat, că nu aș mai fi încă acasă. Alții se întorc la doi, la trei ani în satul nașterii. Eu, nu. Dovadă că am inițiat Asociația Artă și Educație tocmai pentru a face ceva pentru comună. Am știut că voi deveni pictor încă din clasa a cincea, a șasea. Nu am avut profesori de specialitate iar ceea ce făceam era cu ceva mai mult decât făceau ceilalți copii. La Iași am venit aproape întâmplător. C-am ajuns aici iar directorul de atunci, domnul Giligor, ne-a anunțat că am aterizat taman pe buza examenului de admitere care începea a doua zi.
– Erați îmbrăcat ”nemțește”?
– Nu. Am fost oaia neagră a turmei de copii. Atunci, în 57, eram în costum național, normal, cum se purta la Iacobeni (că și unii nemți bătrâni, cei care mai rămăseseră și i-am apucat, tot cu bundiță erau îmbrăcați). La desen, de care, teoretic, habar nu aveam, ne-a pus acolo niște vase și cu un creion primit de la un pădurar din Valea Putnei, tatăl Cireșicăi, o colegă aflată și acum în Germania m-am apucat de lutăria desenului. În sala de examen, sala mare a Casei Millo, rupți unul de altul prin spații prin care se plimba cu pași mărunți, parcă numărați, se plimba un domn, și el mărunt, cu chelie, buze cărnoase și sprâncene groase: E ghine, ghine, dar dă și niști umbre cum fași așela. Era pictorul Nicolae Popa. La română am dat admiterea cu profesorul Metodiu Ciubară, coleg de fenerație cu academicianul Constantin Ciopraga. Mă rog, am reușit din prima. Și asta fiindcă acasă, la Iacobeni, am avut profesori cu suflet mare și preocupare pentru ce făceau. Nu știu dacă și ce calificare aveau, dar fără ei, sigur, m-aș fi împiedecat de pragul școlii, s-ar fi făcut cioburi visul meu, culorile…
– Și nu-l desprind pe Artist din zona de Nord. Îi spun filosofiile mele legate de De Coster, de obiceiul nordicilor de a-și purta la gât pământul în săculețe de piele dughite de propria transpirație, amulete, așa cum o amuletă pictografică rămâne pentru el cămașa aceea largă, crucificată, ascunzând în partea nevăzută hectare de poveri mișcate, drumuri, alte multe personaje din răscrucile existenței. Cămașaa aceea vie, o pânză de corabie umană, un personaj care m-a urmat pe parcursul zilelor de până la întâlnire.
– Cămașa pictată este cămașa tatălui meu, cel trecut în partea Drepților iar spațiul respectiv, cel din tablou, este tocmai podul casei de la Iacobeni, acolo unde am făcut muzeul, l-am început în măsura a 70 de metri cât are, că mai jos nu poate coborâ, să n-o supere pe mama, Dumnezeu să-i dea sănătate și ani mulți peste cei 88. Casa nu-i mare dar e solidă, zdravănă, că-i făcută de nemți acum o sută și ceva de ani iar dacă ai văzut expoziția jubiliară, la 70 de ani, podul cu de-amănuntul aproape l-am adus, obiect cu obiect la Muzeul Unirii transportat în tablouri. Incă de student am avut pasiunea obiectelor. Le-am respirat aici, în atelier, ani de zile, fie ele ceramică, unelte pastorale, scoarțe, covoare. Iar peste toate, pe hornul casei de sus, am așezat cămașa tatălui meu și nici nu mai știu dacă tablourile mele sunt obiectele de acolo sau tablourile de aici. Și chiar în fantezii creative, în asocierile inedite, suprarealiste, să zicem, obiectele, literele puse în relație unele cu altele, nu părăsesc alfabetul comun, realitatea din care s-au extras obiectele acelea. Nouă ni se pare că inventăm, că ne ridicăm mai sus decât pe vârfuri dar în sine rămânem în realitate, în sursa aceasta genitoare de nou, de invenții artistice. Talentul, valoarea unui artist este dată însă de felul în care știe să extragă, să folosească obiectele ca personaje care să exprime ideile tale, să nu se rupă de repertoriul care te personalizează. Și să-ți mai spun ceva:fiecare calcă, fără să știe, pe umbra pașilor altcuiva și că ești obligat să ții seama de asta chiar dacă registrele de viețuire, de exprimare sunt total diferite. Iar acum 100 de ani s-a născut la Iacobeni Epaminonda Bucevschi, fiul preotului care a fost prieten cu Eminescu, fondator, printre alții, ai Societății Arboroasa. L-am simțit, l-am însușit din adâncul locului, așa cum aș fi vrut să-l apropii și pe un altul, pictor, care se numea Bârgăuanu, nume de ardelean din Bârgaie, tot fiu de preot. Bucevschi era pictor de biserici. Făcuse studii la Viena și epata prin tușa academistă, un alt gen de clasicism decât cel bizantin. Toate aceste personaje rezonează în mintea mea, umbrele, pașii de asemănători ai meseriei, cei de acolo, de acasă. Mereu îi pomenesc fiindcă așa se și cuvine.
– Cine n-are trecut, nu are viitor. Ori foarte multe dintre compozițiile domniei-voastre conțin o anume memorie, legende, narațiuni. Și uite așa un ol de marginea trecut în culori de Liviu Suhar se dezbracă de el însuși, trece în simbol, acumulează istorii vii.
– Mă faceți să mă-ntorc la lecția de desen din clasa a noua cu Paul Ghiligor. Trăiește încă. Și mi-aduc aminte de o primă temă de desen care ne-a dat-o nouă, acestora, niște țărănuși care dincotro: o oală de asta obișnuită cu burtă, cu gât, una mare și, alături, una mai mică. Ei bine studiul acelora a durat două luni și ceva. Profesorul venea și explica riguros, metodic, rece. Ne învăța nu doar să vedem, să privim obiectul, ci să-l însușim înțelegându-l, analizându-l, așezându-l pe sensuri. Și abia pe urmă, spunea profesorul, te poți încumeta să-l interpretezi într-o formă artistică. Abia pe urmă. Asta după ce simțeai grosimea gurii vasului, o spațializai, aproximai unghiul de cădere al burții vasului, articulația toartei, articulația diferită a luminii… Cât despre proporțiile lementelor constitutive, aici am transpirat cu peste măsură, șirul rectificărilor atingând groaza infinitului, a lipsei de capăt. Și uite că lecția aia rămâne și acum, pentru mine, cea mai importantă lecție a vieții profesionale. Atunci mi s-au deschis ochii, am început să văd limpede, să mă înțeleg înțelegând menirea, proporția armonică. Și poate că tot din asta s-a trezit în mine pasiunea de colecționar de ceramică. Spre exemplu, tot umblând prin Maramureș, am descoperit la Săcele, într-o văioagă de margine, un meșter olar, Cocean se numea, care făcea un gen de vase roșii și cu un desen gri, o amprentă dacică, cum spuneau unii, nu știu. Știu că am luat atunci, cu 5o de ani în urmă, o mulțime de vase. Atelierul aceluia s-a topit cum și produsele lui, doar câteva rezistând încă la muzeul din Sighet, după câte știu. Apoi mi-aduc aminte de vremea când eram asistent la secția de arhitectură și cum am ajuns la Marginea de lângă Rădăuți împreună cu Nicolae Porumbescu și studenții de la arhitectură. Acolo au fost alese ansamblurile gospodărești tradiționale ca subiecte de lucru, relevee și tot ce trebuiau să învețe studenții: reduceri la scară, secțiuni, desfășurări în plan, meserie. Iar în marginea Marginii am nimerit la o casă de olar. În tindă era o roată, argilă și ce mai trebuia. Ei bine, de acolo mi-a rămas, ca o obsesie a vieții, o oală pentru sarmale, uriașă, imensă, care fusese folosită la o nuntă. Și m-am îndrăgostit, un fel de a spune de ea, așa cum arăta:strâmbă, hâită, imperfect mișcată în roată , că aș fi dat orice s-o am dar ca să o transporți era imposibil atunci. Și uite că peste ani am reconstituit-o într-un tablou. Și cred că atracția spre astfel de subiecte, atât cât am pictat, a venit de la sine, ca mod de exprimare a unor idei plastice, artistice cu acest tip de obiecte, componente de limbaj, de narațiune. Kadinschi a folosit, pe aceeași idee, formele geometrice. A descoperit anume semnificații în forma triunghiului, a pătratului, cercului. Este o întreagă filosofie a formelor pe parcursul istoriei artelor. Pătratul însemna pământ, cercul altceva, arcul… Ei, eu am găsit limbajul acesta.
– Ați găsit armonia. Mă gândeam la olarul acela de la Săcele sau Marginea, la picioarele care, mai puțin filmate în peliculele etnografice, desculțe, mișcă roata de jos, pista de alergare, de ritm așa cum organistul calcă pedala pentru a ridica armonicele spre cer. Olarul – organist al pământului urcat spre cer. Și de aici poate și secretul, descifrarea interesului artistului Liviu Suhar pentru aceste personaje care, asemeni primului om creat de Dumnezeu:
„La început Domnul a făcut din lut și din apă de mare
un chip și un trup
după chipul și asemănarea Domniei-Sale”
cum am citit undeva niște versuri naive dar copleșitor de frumoase. Și nu întâmplătoare este și asemuirea amforei cu trupul de fată și câte și mai câte.
– Da, personaje. Și uite că mă întorci spre Cluj, spre prietenii studenției, în marea lor parte filologi. Și poate că în cuptorul discuțiilor noastre acești viitori scriitori importanți au mai pus ceva jar pe atracția mea către ceramică. Și tocmai atunci apăruse în colecția ”Cele mai frumoase poezii” Omar Khayyam cu superbele catrene:
Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
El modelează şolduri şi ulcioare.
El cranii mândre de sultani frământă
Şi ofilite mâini de cerşetoare…
Și cred că în mentalul unui artist metafora suprapusă, ca idée și ca obiect, nu poate să nu vibreze. Totul este însă sub paza unei obligații: niciodată artistul nu trebuie să se mintă pe sine însuși. Niciodată nu m-a interesat dacă pictura mea este pe gustul unuia sau altuia sau dacă se înscrie, stilistic, într-un circuit al modei. Nu m-a interesat. Când ești cu pânza și culorile în față și pictezi, nu ai voie să minți. Ești doar tu și cu tine. Și nut e interesează ce o să spună critical de artă x sau esteticianul nu știu care. Și totdeauna, când am pictat aceste forme, aceste obiecte, în subconștientul meiu a funcționat idea că materia din care sunt făcute nu este cenușa trupurilor putrezite ci viața lor, viață.
– Și uite cum acea închipuită de mine explozie astrală absorbită de manganul din adânc trece în oameni și-n oase și-n vase și, prin culoare, în celestitate. Au ceva din harul icoanelor. Și nu reste obligatoriu să fii pictor de subțire, iconar, pentru a face ca noua viață, cea artistică, a ceramici să aibă patina și însemnele identitare ale duhului românesc.
– Noi înșine suntem vase de lut viu încercând să atingem rostul icoanelor. Acum doi ani de zile, împreună cu soția, am avut ideea constituirii Asociației ”Artă și Educație – Liviu Suhar”. Între altele m-am întâlnit cu primărița de acolo, o doamnă școlită și cu bune intenții, și nu știu cum dar i-am zis: Doamnă dragă, aici nici manganul, nici mineritul nu mai înseamnă ceva. E nevoie de o altă energie, o altă flacără deasupra așezării care să cheme, să identifice locul între alte așezări. Personal doresc să transform casa părintească într-o casă memorială, muzeu care să rămână comunității. Dar mai trebuie ceva, spre exemplu, un muzeu care să conțină o colecție de pictură românească contemporană. Așa ceva este de domeniul unicatului. Și împreună cu Primăria am făcut în 2012, în august, prima ediție a Simpozionului Național: ”Iacobeni – particularități imagistice”. Și au venit 21 de artiști. Sigur că banii de la primărie nu ajungeau, am căutat alte surse, ne-am descurcat până la urmă. Artiștii veneau din București, Timișoara, Cluj, Baia Mare, Bacău, Iași iar în octombrie am inaugurat ”Colecția”. Primele două săli de la parterul primăriei conțin cele 24 de tablouri ce vor trece la etajul de la ”Casa Națională”, o clădire alăturată unde urmează să se facă restaurările necesare. Și sper ca în câteva ediții, sper să mai fie încă 3, colecția va fi de circa 150 de lucrări ceea ce va determina ca Iacobenii, localitate situată la 10 kilometri de Vatra Dornei să intre în circuitul de interes cultural-turistic național.
*
Atelierul artistului Liviu Suhar la un etaj agățat de Cer. Pe stinghia din dreapta de lumină a ferestrei, străjuiește Atlas, cel care ține pe umeri nu doar acoperișul Casei Unirii ci chiar Coperișul Cerului iar pe stinghia de lumină din fereastra stângă încă vibrează Cupola de Rugăciune a Bisericii. Triunghiul este închis de noi înșine și, pe verticala ideii, Nordul Artistului încheie o linie prelungită, călătoare, ce obligă să atingi legenda cosmică a Iacobenilor din Bucovina. *
Lasă un răspuns