Cu pianul prin economie…

Între două partituri de partid, scriitorul-pianist de la ministerul de ficţiune al unei Economii tot mai imaginare a decis să demareze discuţiile privind strategia de reindustrializare a ţării, proiectele sale vizând reînfiinţarea parcurilor industriale. Idee generoasă, dar pe care poetul o plasează dintr-un început în fantezie, ministrul anunţând, ca prim pas al demarării reindustrializării ţării, necesitatea rescrierii… manualelor şcolare. Nu a celor de istorie, pentru că de acestea s-au tot ocupat anumite minorităţi, ci a celor de… geografie economică.

Astfel, identificând într-o pauză de sonet ministerial drept cauză a dezagregării industriale atât depăşitele manuale de geografie-economică, alternative dar la fel de neinventive, cât şi absenţa hârţilor specifice în şcoli (!) şi birouri (?), ministrul fantosganian vrea să îndrepte aceste lipsuri elementare. Desigur, oricât de fantezist ar fi în metaforele mutate de la Uniunea Scriitorilor pe coridoarele Economiei, scriitorul nu se jură că, odată redesenată pe hârtie şi palavragită în vorbe alese prin manuale, industria se va şi materializa. În schimb, valsează poetic spre o regăsire a punctului sensibil al insensibilei economii prin rescrierea acestor manuale. Singurele care vor putea, în viziunea sa, să genereze contextul noi industrializării a ţării.

În fapt, într-un fel poetic, inegalabil… economic, dezinteresat evident de scopurile diverselor sfere de interese, ministrul aşează în partitura Economiei interesele mai vechi ale Consiliului Investitorilor Străini. Aceia care, de mai mulţi ani încoace, tot plâng pe ruinele fabricilor şi combinatelor noastre că prima industrializare a ţării, din anii ’60, a fost un eşec. Nu pentru că a fost atât de uşor de dezagregat în perioada postdecembristă, ci pentru că interesele străine nu au fost reprezentate în deceniile de glorie socialistă. Și este evident acum că desfiinţarea industriei româneşti, prin pârjolul realizat inclusiv prin sferele de lobby apropiate de interesele acelora care azi mimează marea ofertă de reindustrializare a României, nu a fost deloc întâmplătoare… Ba, „terenul” aproape viran al industriei de altădată este astăzi cât se poate de ispititor pentru cea de a doua „industrializare” a ţării. Una în care elementul autohton va fi eliminat complet ca ofertă de implicare.

Iar graba ministrului, care este fantezist doar la norma poveştilor cu manuale şi hărţi şcolare, îşi are rostul ei, implicarea acestuia în fantezia reindustrializării ţării peste noapte, chiar în timp ce ultimele redute industriale ale ţării sunt împinse spre colaps, dovedind că interesul este cu totul altul! Şi cum altfel când, în loc să apere ce a mai rămas din economia ţării, în loc să stea de veghe, fie şi metaforic, la porţile Oltchim-ului, a combinatelor Mechtel ori la cele ale miliardarului Ioan Niculae (care închide demonstrativ câte un combinat de îngrăşăminte chimice pentru a-şi impune punctul de vedere), ministrul face jocurile celor două centre de interese care se luptă pentru amanetarea viitorului economic al României. Investitorii străini de sub tutela CIS şi grupul de „antreprenori” autohtoni manipulaţi de marii miliardari ai ţării. Cei din urmă total dezinteresaţi de o reindustrializare reală a ţării, dar dornici de a pune mâna pe ultimele terenuri ale statului, din suvenţiile pe care le-ar primi de pe urma acestora putând trăi mai bine decât de pe urma unor combinate care azi produc, mâine nu….

Iar ieşirea în spaţiul public al unuia dintre cei trei miliardari „funciari” ai ţării nu este deloc întâmplătoare, omul de afaceri Adrian Porumboiu somându-l pe ministrul Agriculturii să scoată la vânzare cele 350 000 de hectare de teren agricol deţinute (încă) de stat şi concesionate fermierilor. Chipurile pentru a se face rost de bani pentru agricultură! A urmat în calamburul presiunilor cel de al doilea miliardar, Ioan Niculae, acesta prestând o formă de şantaj prin închiderea dmonstrativă a unuia dintre cele şase combinate de îngrăşăminte. Nepronunţat public rămâne, încă, al treilea element al triadei funciare, celebrul Culiţă Tărâţă…

Dar nu pentru mult timp! Căci interesul este uriaş. Cei trei miliardari deţin, ca proprietari de terenuri agricole, aproape 200 000 de hectare. Or, statul mai are 350 000 de hectare pe care, prin vânzarea directă ori prin pseudo proiecte de parcuri industriale, le-ar putea transfera din proprietatea sa.

Iar faptul că antreprenorii miliardari vor aceste terenuri pentru „agicultură” se leagă de uşurinţa de a obţine bani de la bugete. Căci, dacă astăzi cei trei sunt oricum fruntaşi la subvenţiile pe care le primesc an de an de la stat, afacerile lor fiind sustinute cu zeci de milioane de euro de la buget, preluarea celorlalte 350 000 de hectare ar fi mană cerească prin surplusul de subvenţii. Şi este suficient să ne gândim la „afacerile” lui Ioan Niculae. Căci, în vreme ce fabricile de îngrăşăminte ale acestuia merg în pierdere, fiind legate strict de preţul gazelor, componenta agricolă, reprezentată de cele 55 000 de hectare „lucrate” prin Interagro (la care se mai adaugă câteva sute de hectare de livezi şi viţă-de-vie) se constituie într-o sursă stabilă, în primul rând prin subvenţiile primite.

Bătălia pe ultimele terenuri al ţării se va da, așadar, pe treptele ministerului Economiei şi cel al Agriculturii. Rămâne de văzut care pol va câştiga: cel al reindustrializării (mimate prin Consiliul Investitorilor Străini) sau cel al „funciarilor” (cei trei miliardari lucrând şi ei la crearea unui grup de antreprenori – Consiliul Investitorilor Români, prin care să se mascheze interesele triadei funciare).

În fapt, singurul lucru cert acum este că Statul Român va fi deposedat şi de ultima sa rezervă de terenuri agricole…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*