Desire logodne, îmbrobodiri şi balade la o vârstă matusalemică…

Duminică, de lăsata secului, când se mai putea înfrupta  cu alb de brânză, alb de albuş de găină porumbacă, am fost invitat de Victor Bivol din Costeşti s-o ascult pe maică-sa Susana, care ştie nişte balade de pe când învăţa la şcoala primară din localitate şi învăţător era domnul Diaconescu din regat.

Casa Susanei Bivol e pe malul unui pârâu, afluent al râului Botna. Pârâul ista i-a mâncat jumătate din lotul din jurul casei şi i-a rămas o limbă de pământ, în care gospodina reuşise să-şi samene zarzavaturilrile şi să desţelinească cuiburile de allele şi narcişi care sau grăbit să-şi arate săbiile plăpânde.

În sobă mai trosnea lemnul gras de sânger, adunat de pe malul pârâului. Sângerul acesta se mai numeşte şi lemnul câinelui, pentru că are în el nişte vene ca de sânge şi cum dau griveii de el, îl devoră ca pe un os de turturică prpâlit la grătarul de la cafeneaua postmoderniştilor. Amfitroana şedea pe un pat enorm, citind dintr-o carte, ce se dovedi a fi “Mânca-v-ar raiul” de Ilie Cleopa.

– De ce nu-ţi pui ochelarii, o întreabă nora Ala.

– La ce bun, dacă ochii mă mai slujesc şi pot băga şi aţa în ac…

Pe neprins de veste, fără a fi descusută, croitoreasa noastră îşi ţese povestea molcom, cu întorsături de fraze, auzite la emisiunea „Teatrul la microfon”.

– După război erau croitorese puţine. Eu aveam o maşină bună, nemţească, Singer. Coseam haine tuturor. Dar cel mai mult am cusut trăistuţe pentru şcoleri, că de unde să aibă ei ghiozdane la acea vreme grea. Şi m-am pomenit, că de cum ieşeam în uliţă, copiii mă salutau şi întrebau: – Ce mai faci, mamă Susană? A ţesut mama nişte ţol în cadril şi aş vrea o trăistuţă nouă…Acum îi altă modă. Cos babelor mele nişte pestelci , stănuţe.

– Lucrează mai mult pe daiboj, intervine nora Ala. Îi aduc nişte vechituri şi ea e nevoită să le descoase, să le spele şi să le coase din nou.

– Ia nu mai zi şi tu, zice soacra. Iaca Maria, de-o pildă, pentru un stănuţ  mi-o dat  cinci ouă. Altele îmi dau untdelemn pentru candelă, zahăr, macaroane şi când te uiţi e plină cămara cu de toate şi nu trebuie să-mi cheltuiesc pensia pentru bucate.

Susana Bivol îi de a lui Sprânceană. Au fost zece suflete la părinţi. Când a trecut tăvălugul războiului prin Costeşti, ea avea 14 ani. Când s-a măritat cu Ion Bivol avea tocmai 17 ani. Avusese o grămadă de peţitori, veniţi la casa ei cu miri din gospodari.  Deşi era beteagă de un picior, i-l rupsese un cal, şi rămăsese mai scurt, mirii îi rodeau pragurile. Logodna se făcea în casa mare în prezenţa părinţilor şi a peţitorilor. Mulţi pretendenţi la mâna fetei au rămas cu buza umflată. Procedeul era simplu. Pe o tavă fata aşeza un bariz, iar băiatul 100 de lei. Dacă fata punea mâna pe bani, atunci şi băiatul îşi lua broboada fetei. Ceea ce însemna că a fost îmbrobodit. De aici şi zicala: că bine ţi l-a mai îmbrobodit!

Ion Bivol era orfan. Dar i-a căzut tronc din prima. El era băiat de casă la o mătuşă de a sa din Horeşti. Mătuşă-sa nu avea copii şi i-a lăsat moştenire moara, pe care la scurt timp i-au naţionalizat-o sovieticii. Dar, totuşi, s-a ales cu ceva din moara aceea. Prin 1947 îşi făcuse cuibul său. Casă mare. Când a dat s-o acopere nu avea nici paie de secară, nici stuf. Şi atunci naşul său, Efim, l-a sfătuit să descopere moară. Astfel olanele de Turda mai stau încremenite pe acoperiş ca o amintire despre o moară care nu plutea nici pe Siret, nici pe Nistru, ci se oglindea în apele afluentului Botnei, care se revarsă tocmai înspre Căuşeni.

– Am să vă pun la masă, zice bătrâna, că am cu ce. Eu nu pot să uit, cum în 1946, pe vremea foametei, naşul Efim, care avea 15 fini de cununie s-o fi gândit să ne adune pe toţi să ne hrănească pe săturate. A copt naşa în cuptor vreo 2 rânduri de pâine şi nu reuşea bine să le pună pe masă, că cele 30 de guri flămânde erau mai dihai ca Flămânzilă din povestea lui Creangă. Se făcea că lumea pierduse saţiul.

Când vine vorba de copii, mama Susana oftează din greu şi ne spune că a rămas numai cu cinci copii. Doi băieţi s-au trecut din viaţă. Ca să descarce cumva atmosfera apăsătoare ce plana chiar şi pe mucul din candelă, ea ne propune să ascultăm o poveste de pe vremea, când domnul învăţător invita părinţii ei la serbările şcolare şi pe toate cele patru fete la alinia pe scena improvizată, ca să asculte tot satul cum de bine „prind” ele poeziile lui Coşbuc, Goga, Alecsandri.Ceea ce ne-a propus doamna Susana Bivol spre ascultare este o poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri şi se numeşte Movila lui Burcel. Ajuns acasă am confruntat varianta declamatoarei costeştene cu cea a lui Alecsandri şi am găsit doar două rânduri omise. Dar fiţi de acord, sunt 80 de ani la mijloc. Şi puţini sunt acei care ar putea s-o corijeze.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*