Românul nu este un Mucius Scaevola

Pildele de bărbăţie şi demnitate ale antichităţii se mai păstrează doar în memoria lumii docte şi au ajuns în mediocritate doar ca nişte fabule, însă nu au rezistat în conştiinţa publică largă pentru că nu au avut şarmul bancurilor româneşti. Mult mai popularul Bulă face carieră în spiritele iubitoare de facil în timp ce un Mucius Scaevola rămâne o etică anacronică, de aceeaşi factură cu fantasticul neverosimil. Bărbăţia romanului Gaius Mucius se sprijină în fond pe demnitatea cu care l-a înfruntat pe Porsena. El se legase prin jurământ, alături de alţi 300 de romani, să-l ucidă pe regele etrusc, dar şi-a ratat ţinta printr-un ghinion. Prins şi dus regelui etrusc, înainte de a fi ucis, se autoflagelează arzându-şi mâna dreaptă deasupra unei torţe; pentru pilda lui este pus în libertate şi îşi va purta de acum prin veac cognomenul de Scaevola, adică Stângaciul.

După istoria noastră triumfalistă cu care ne-au deprins comuniştii, aş putea fi contrazis și combătut cu mânie proletară: Fiecare român este un Mucius Scaevola la nevoie, mi s-ar spune. Da, l-am văzut la ultimele alegeri parlamentare, aș răspunde. Mucius și-a sacrificat dreapta, aceasta fiind în condiții de normalitate normalitatea însăși, după cum și în reprezentările noastre tradiționale a fi mâna dreaptă a cuiva spune destul, chiar și în cazul lui Mircea Badea (afirmat de o ambiguitate; În gura presei !?), care se sprijină și el în dreapta cuiva când se rățoiește la premier fără pic de reverență măcar pentru funcția în sine, fiindcă omul Ponta poate fi tâtât în orice mocirlă, dar odată cu el nu trebuie târâtă acolo și discreditată o instituţie a statului democratic încă utilă. Cum Ponta promovează și el în raportul cu președintele Traian Băsescu un limbaj la fel de nereverențios (doar Adrian Năstase este domnul, iar peședintele este  Băsescu), atunci e de înțeles că, neformulând exigențe ale demnității, acceptă astfel de compromisuri.

După eșecul PDL la ultima lui convenție, era firesc ca inițiative de dreapta să proiecteze forțe de dreapta. PNL rămâne cantonat prin protocol în USL, deși se așteaptă ca să revină mai devreme sau mai târziu la centru-dreapta, ceea ce nu dă încă nelinisti în PSD atât timp cât deține o majoritate confortabilă în Parlament și o garanție a calculelor pentru următoarele alegeri. Intuind cu ușurință neputința PDL de a polariza adevărata opțiune electorală de dreapta, președintele Traian Băsescu lansează apelul către o nouă Alianță Civică în care să se regăsească opțiunile de dreapta prooccidentale și mai puțin cele de tip naționalist. Misiunea este încredințată unor persoane credibile, de talia lui Cristian Diaconescu și se speră că Mișcarea Populară va polariza prin eșecurile inevitabile ale guvernării USL opțiunile așa de ușor influențabile ale românilor, lipsiți de cultură politică, dar care au în schimb un simț ereditar al ieșirii din crize. Personal, sunt cumva sceptic în ce privește omogenitatea celor care nu participă la vot și care sunt așteptați în Mișcare. Pe de altă parte, îmi e greu să cred că, și dacă ar fi așa, aceștia ar putea să atragă o parte considerabilă din electoratul USL. Sunt însă de acord cu Cristian Diaconescu în ce privește frustrările și aspirațiile ferme ale unor intelectuali, dar aceștia vin singuri la urne fiindcă nu sunt capabili de emulație politică tocmai prin statutul lor intelectual, predilect  vanitos și rece. Cei de vârsta maturității, adică cei de vârstă tânără și mijlocie, debusolați de incertitudini de carieră, știu în ce situație economică se află țara și ca atare orizontul de așteptare rămâne lipsit de persuasiune.

Să admitem că neputințele obiective ale USL de a scoate țara din marasmul economic (chiar și când se recurge la blamatele strategii ale lui Boc) vor determina electoratul să se îndepărteze la viitoarele alegeri de ultima lui opțiune, dar asta nu va duce decât la creșterea numărului celor tot mai dezamăgiți și care devin tot mai ostili clasei politice românești.

De aceea îmi e greu să cred că un nou partid politic, oricare ar fi structura lui, ar accede cu forță spre putere. Numai promovarea în Parlament pe criteriul votului uninominal ar duce spre o clasă politică nouă și mult mai credibilă, dar pâinea şi cuţitul sunt deocamdată tot la actuala majoritate care controlează legislativ şi perspectivele. Românii au spus asta cu ocazia referendumului din 2009, când au optat pentru un parlament unicameral și pentru o clasă politică  mai reprezentativă. Și chiar dacă Traian Băsescu ar fi un Mucius Scaevola, e prea puțin; la Roma se găsiseră totuși 300 care juraseră să-l elimine pe Porsena, dar cel care a fost mai aproape s-o facă a ratat ocazia. Să nu ne pierdem încă optimismul şi să mai sperăm într-un om providențial care să nu lase terfelit nici ceea ce este el și nici ce ar putea fi. Apoi, ca români autentici, nu putem spune decât că vom mai vedea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*