Călător prin Valea Plângerii

Nu este făptură omenească scutită de necazuri și de suferințe pe lumea aceasta. Este urmarea păcatului neascutării, alături de multe altele. Copilul vine pe lume plângând, trudește toată viața să-și ducă crucea pe golgota acestei lumi și o părăsește suspinând, că n-a avut timp să guste fericirea. În cultura tuturor popoarelor întâlnim încercări ale unor gânditori de a înțelege rostul suferinței, al necazurilor. Au existat popoare la care se socotea că trupul însuși este un fel de colivie, în care este închis sufletul, ca o pasăre. Doar prin moarte sufletul își recapătă libertatea, bucuria și fericirea. În folclorul multor popoare viața pământească este socotită o ,,Vale a Plângerii”. La unele popoare, când se năștea un copil, părinții, rudele și cunoscuții  plângeau, boceau, cum bocesc la noi când decedează cineva. Aceia socoteau că acel copil vine din imperiul libertății și al fericirii în lumea suferinței și a necazului. Abia când murea omul, rudele se veseleau, socotind că el a scăpat de suferințele acestei lumi și se reîntoarce în lumea lui, lumea spirituală.

În Vechiul Testament, întâlnim pe Iov ca om al suferinței și al necazurilor. El însă nu se lasă înfrânt de ele. Este conștient că viața lui este în mâna lui Dumnezeu și de aceea primește necazurile cu seninătate și liniște, cu vorba devenită clasică: ,,Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat! Fie Domnul binecuvântat!”

În Noul Testament, Însuși Mântuitorul Iisus Hristos este Omul suferinței și al durerii. Prin suferința Lui, Iisus a mântuit neamul omenesc. Suferința Lui a fost puntea care a restabilit legătura dintre Dumnezeu și om. Prin suferința Lui a întemeiat Biserica Sa, pe care forțele iadului nu au putut-o birui. Prin suferință, Sfinții Apostoli, mucenicii și toți sfinții  au pus temelie Bisericii și s-au înălțat până la Dumnezeu. Au fost sfinți și pustnici, care se rugau ca să le dea Dumnezeu suferințe și necazuri. Eu erau conștienți că prin suflerință și necazuri omul se apropie cel mai mult de Dumnezeu. În vremea suferinței și necazului rugăciunea este cea mai profundă, cea mai fierbinte, cea mai sinceră și cea mai curată. Suferința a devenit undița cu care Dumnezeu l-a prins pe om din valurile vieții și l-a apropiat de El.

Mulți dintre noi cârtim când suntem în suferință și necaz și credem că Dumnezeu ne-a părăsit, ne-a uitat în asemenea momente. Nimic mai fals. Nimic nu se petrece fără știrea și voia lui Dumnezeu. Necazul nostru, suferința noastră este  uneori pedeapsă pentru păcate ușoare, alteori încercare a credinței, ca-n cazul lui Iov, alteori întărire în credință. Fierul prin foc devine oțel.

O legendă cu tâlc spune că cineva a cumpărat o cană de o frumusețe extraordinară. Omul ședea ore în șir și o admira. Nu se mai sătura s-o privească. Într-o zi, pe când o admira, cana a început să-și spună povestea. ,,- La început am fost un pumn de pământ. Un om m-a luat și a început să mă frământe puternic. Țipam de durere, dar el zicea: ,, – Încă nu ești gata! Mai ai răbdare!” Când s-a oprit din frământat, eram epuizată. Credeam că am scăpat. Atunci m-a pus pe o roată și a început să mă învârtească puternic și să mă subțieze. Amețisem și țipam cât puteam, dar olarul acela nu mă lăsa. Într-un târziu s-a oprit și eu am crezut că am scăpat. Atunci m-a băgat într-un cuptor plin cu cărbuni. Mă ardea cumplit, dar ușa era închisă și nu aveam nici o scăpare. Țipam de durere, dar nimeni nu-mi venea în ajutor. Într-un târziu, ușa  s-a deschis, omul m-a scos și m-a pus pe un raft să mă răcoresc. Am crezut că suferința mea s-a terminat, dar m-am înșelat. Omul a început să mă vopsească cu tot felul de vopsele, care miroseau urât și mă sufocau. Am țipat și l-am rugat să mă lase, dar el îmi șoptea: ,, – Mai ai puțin de suferit! Mai ai răbdare!” Când s-a oprit, m-a pus în fața unei oglinzi și mi-a zis: ,, – Privește-te acum în oglindă!” ,, – Nu sunt eu asta! am  zis eu. Cana asta e prea frumoasă, nu sunt eu!” ,, – Tu ești! Vezi, de aceea te-am chinuit atât. Dacă n-ai fi suferit, ai fi rămas un pumn de pământ. Niciodată n-ai fi ajuns o frumusețe, o capodoperă!”

Așa sunt și suferințele noastre. Nu întotdeauna gândirea noastră este aceași cu gândirea lui Dumnezeu. Chiar dacă nu înțelegem de ce suferim, de ce se abat necazurile asupra noastră, să fim convinși că ele nu sunt întâmplătoare, că Dumnezeu știe de ele și ne dă atâta cât putem duce. Să nu uităm proverbul românesc că ,,Dumnezeu pe cine iubește îl și bate!” Să socotim necazurile și suferința noastră o parte din crucea vieții noastre. Să nu ne revoltăm, ci să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să ne ducem crucea. Știe El cât de greu ne este, cât mai trebuie s-o mai ducem și când să ne întindă mână de ajutor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*