„Când a pus muscalu piatră de hotar la Prut…”

La începutul secolului al XIX-lea s-au petrecut importante schimbări pe harta politică a Europei, inclusiv în părţile sale răsăritene. Astfel, Hanatul tătărăsc al Criemeiei a încetat să mai fie o forţă militară, el fiind înghiţit de expansiunea rusă spre sud şi sud-vest. Ofiţerul rus I.R.Koliarski, participant la războiul ruso-turc din 1806-1812, nota: ,,Tătarii, acest popor barbar, s-a dat încetul cu încetul cu ruşii”. Aceeaşi soartă au avut-o şi tătarii din Bugeac. ,,Tătarii dispăruseră în masă. Târgurile lor dispăruseră odată cu ei(…). După o lună de zile nu vedeai nicio urmă din mulţimea satelor care populau Bugeacul(…). Când te apropiai de o casă părăsită auzeai strigăte, ţipete şi urlete şi o mulţime de pisici, de curcani, de găini, de găşte, de  raţe care veneau să ceară mila oamului, ocrotitorul lor firesc. Multă vreme cazacii şi ostaşii ruşi nu se hrăneau decât cu păsări”(Este vorba tocmai de intrarea primelor trupe ruseşti în Basarabia, în urma ordinului primit, la 22 noiembrie 1806, de către generalul rus Mikelson, de a ocupa Principatele Române – n.n.)

Mai trebuie consemnat un fapt important, anume că nici Moldova, nici Ţara Românească nu au opus rezistenţă la intrarea trupelor ruse, care erau socotite ca fiind o armată eliberatoare a unei puteri creştin-ortodoxe. Aşa se explică că în ziua de Crăciun ruşii ajunsese deja la Bucureşti. Totodată, o mulţime de voluntari români, în frunte cu Tudor Vladimirescu, s-au înrolat în armata rusă, pentru a lupta împotriva turcilor. În cele din urmă, turcii au fost înfrânţi. Pacea care s-a încheiat la Bucureşti, în 16/18 mai 1812, prevedea ca hotarul dintre cele două imperii să fie stabilit pe râul Prut, de la pătrunderea acestuia pe teritoriul Moldovei, până la vărsarea sa în Dunăre, apoi pe braţul Chilia. Astfel, teritoriul dintre Prut şi Nistru(Basarabia) urma să intre în posesia Rusiei. La aflarea acestei veşti, mitropolitul Veniamin Costache a îndemnat la rezistenţă şi a susţint aducerea cazului în faţa Congresului de Pace de la Viena.

Cedarea Basarabiei era cea de a doua ticăloşie pe care turcii au comis-o faţă de români. Prima fusese cedarea Bucovinei către austrieci, în 1775. Şi acum, ca şi atunci, Turcia nu putea oferi un teritoriu care nu i-a aparţinut! Deoarece Ţările Române nu au fost niciodată transformate în paşalâcuri turceşti şi, deci, nu au fost parte integrantă a imperiului turcesc, aupra căruia statul turc să-şi exercite autoritatea.

Este semnificativ şi faptul că în manifestul pe care ţarul Alexandru I l-a adresat nobilimii ruse, cu ocazia încorporării Basarabiei, nu se făcea nicio referire la vreun drept istoric al Rusiei asupra acestui teritoriu, ci, pur şi simplu, se vorbea de ,,noua provincie”, în care nobilimea rusă era îndemnată să se statornicească, fiindcă aici va găsi pământ roditor, păduri, iazuri cu peşte, nesfârşite herghlii, cirezi de vite şi turme de oi. Şi încă un lucru demn de a fi consemnat: dacă Congresul de Pace de la Viena(1814) fixa graniţele vestice ale Rusiei pe teritoriile actuale ale Poloniei şi Finlandei, despre Basarabia nu se amintea niciun cuvânt, ceea ce denotă că diplomaţia rusă nu era convinsă că acest teritoriu aparţinea cu adevărat Rusiei, motiv pentru care hotarul de pe Prut era considerat vremelnic.

Cu toate acestea, stăpânirea Rusiei asupra Basarabiei va dura ,,provizoriu” mai bine de o sută de ani, de când ,,în 1812, ca să se ştie, a pus muscalu Piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”, aşa cum a însemnat, pe fila unei vechi cărţi bisericeşti, cu mâna tremurândă, un preot basarabean, ca sâ rămână pentru generaţiile de români. Şi ca să se ştie.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*