O cheamă şi o dezmiardă astfel: turtele, colăcel, covrigel, nalbă rotundă. Creşte pe lângă garduri, margini de drum, ziduri vechi şi grohotişuri de pantă, însă numai în imediată apropiere a unei regiuni populate. Dacă este găsită vreodată departe de orice aşezare omenească, este sigur că acolo a fost odată o curte, o fermă sau o casă. Aceste case îndepărtate de vetre se mai numeau la curţile dorului în interpretarea magică a lui Lucian Blaga.
Într-o zi, de cum s-a dus zăpada gâlgâind prin pâraie moleşite, am ieşit să-mi mai dezmorţesc fluierele picioarelor şi să-mi aerisesc gluga creierului mic, pentru că cel mare mai hibernează, am încercat să fac o retrospectivă şi să-mi amintesc pe unde au fost case răzleţite, rupte de matca satului. În partea stângă au fost Movilenii, mai spre dreapta Valea Raiului. Au pierit. S-au prăpădit. Nici urmă de nalbă. Nici urmă de troscot. Nişte fântâni părăsite în care îşi fac cuibare vrăbiile surde. Încep o frântură de poezie, pe care simt că mi-o dictează copilul din mine.
Nalba noastră un” te-ai dus,
Soră bună cu un troscot?
Te punea mama în fus
Să te toarcă drăgăstos.
Sub cerdac, pe la bunei
Te-am cules ca pe-o podoabă,
Trista mea, a curţii roabă,
Şi cu dulcii colăcei
Stricam pofta de mâncare.
Dinspre hârtoape, o turmuşoară de oi, mânată de Ion a lui Dumitru Cheptene, cu mieluşei înfăşuraţi cu canafuri multicolore ce se asemuia cu mărţişoarele, îmi amintesc de cele povestite de un camarad. Ion Sava, fost mare şef la Consiliul raional al colhozurilor din Orhei, de câte ori îl întâlnea pe academicianul Ilie Untilă, îl tot invita să vină în primăvară la un caş proaspăt şi un miel prăjit pe vergea.
Peste câţiva ani se întâlnesc din nou la un seminar republican şi Untilă îl întreabă pe Ion Sava:
– Ce mai face mielul acela?
– S-a făcut berbec, zice Sava, şi i-au căzut dinţii…
Lasă un răspuns