Într-o tristă gară, la Mereni…

Primăvara aceea a anului 1946, după cum îmi spunea nana Theodosia, a fost cu vânturi turbate şi fără pic de ploaie. Iar iarna a fulguit puţin pe la Bobotează şi pământul a rămas gol, desfăşat ca un prunc, lăsat în voia sorţii şi scâncind pe firavele fire de grâu bicisnice şi ofilite ca faţa zbârcită a moaşei satului.

Împuternicitul de la raion împreună cu activiştii locali, nişte coate goale, înarmaţi cu cârlige din cele de scos fânul din clăi şi căngi pentru ciuturi pierdute în adâncul fântânilor, scotoceau prin case, şuri şi alte acareturi ca să dea de grâul sau orzul ascuns. Lumea cădea pe drumuri lihnită de foame şi javrele costelive care încă nu fusese mâncate de sărmanii flămânzi, cum dădeau de vreun nenorocit covrigit sau mort de-a binelea, se repezeau la nas sau la urechi, pentru că nu erau în stare să rupă o halcă din trupurile costelive. Venise ordin de la Stalin ca fiecare ţăran individualist să predea la stat câte 300 kilograme de grâu. Şi trebuia mort-copt să găseşti această cantitate, s-o predai bunului bunic din Kremlin.

Grâul era adunat şi stocat într-un depozit de lângă biserică. Paznic era moş Leonaş Bâzgu, care se rânduia cu Pavel Graur. Într-o miercuri, pe la Buna Vestire, când se dă dezlegare la peşte, împuternicitul de la raion, a venit cu nişte scrumbii  slăjite şi puturoase, învelite în gazeta Moldova socialistă şi le-a împărţit fiecărui cărăuş, responsabil de transportarea grâului la gara Mereni. Şi precum drumurile erau netede nu au făcut înconjor prin Chişinău, ci au luat-o pe de-a dreptul prin Valea Coloniţei şi pe la chindie erau de acum la gara Mereni. La punctul de predare—coadă ca la piramidele egiptene. Faraonul, un bărbat solid, mânuia cu abilitate ghirele cântarului, care la fiecare balansare a terzelelor  fura câteva chile pentru şeful gării şi alţi mâncăi ai noului regim.

În acea zi Ilie Croitoru, contabil cu şcoală românească, a predat statului  paisprezece tone de grâu. Ultima speranţă a coloniţenilor mei.

Iar mormanele de grâu, turnate claie peste grămadă, se aprindeau de la sine şi fumegau  a acru şi a moarte.

Peste trei ani, în plină vară, gara forfotea de lume, care era deportată. Şi când trenul dădu ultimul semnal de pornire, dinspre sat, despletită şi desculţă alerga Gafiţa Ţarină, o bătrână din Chetrosu.

Un soldat o îmbrânci.

– Unde te bagi, babo?!

– Mă duc şi eu cu oameni gospodari, că nu am să rămân cu râsurile în satul ista…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*