În pană fără Dürrenmatt

despre incubatoarele de creație cu iventatorul Constantin Marin Antohi

– Eu însumi în rugină sunt de multe ori bântuit de orgolii dramaturgice, soarta, timpul și timpurile obligându-mă să mă așez la masa completului de judecată închipuit de Dürrenmatt, un gen de comisie de arbitraj a nevolniciei asumate de către tot mai mulți semeni mai tineri îngenunchiați de moft, de tupeismul lingav al administratorilor de sărăcii și de damfuri europene pe canavaua unor biografii deprofesionalizate. Pe culoar așteaptă în devălmășie vinovată politicieni, înalți funcționari, samsari îmbogățiți peste noapte, cacialmiști și tarabagii de destine neutre. Eu, un simplu grefier al existențelor, iar dintre ceilalți, judecătorii,  las în lumina cuvenită rostirile unui ilustru creator ieșean de noutate tehnică, Constantin Marin Antohi. Dinainte – clepsidra întoarsă, mișcarea materializată a timpului. Iar pe acest timp, peste imaginea industriilor mari,  megalomane dar  nu neapărat muribunde, toate spulberate dintr-un păgubos management administrativ, singurii colți de speranță par a fi micile firme, mai ales cele profilate pe proiecte de activități productive creative, mica industrie competitivă prin noutate. Și procesul începe cu jurământul.

– Cred, cred în această șansă, domnule Brumă. Dacă ar fi fost altfel nu aș mai fi măcinat ore și zile și nopți în laboratoare, în studii, în repetabile experimente. Sigur, cariera universitară asigură protecție dar n-aș mai fi fost eu dacă m-aș fi rupt de creația tehnică. Mi-a fost dat acest sigiliu și nu epidermic, la suprafață. Încă din copilărie, la gimnaziu, la liceu simțeam nevoia să fac ceva, mereu altceva, noutate: mici jocuri, aparate și inventarul de tonaj următor al brevetelor.

– Și mă uit în vitrina profesorului și mă sparii, vorba cronicarului. Copleșitoare, apăsătoare, suma medaliilor, diplomelor, trofeelor, distincțiilor și corespondența în limbi de turn Babel și geografii ciudat intersectate. La fel de brusc însă mă sparii de periculozitatea acestui om. Nemulțumit de realitate, de situarea incorectă a omului în realitate, Constantin Marin Antohi  își propune și realizează revoluții personale, conflicte individuale aproape  mereu copleșit de dezamăgitoarele victorii virusate de neșansă.

– Îndrăznesc să afirm că mi-am format o tehnică personală, o compatibilitate eficientă a drumului de la cauză la efect, de la gând la realizare. Niciodată nu am rămas în pupa gândului cum nici fluturele nu-i fluture până nu-și întinde aripile, până nu zboară. Uneori mă îngrozește asaltul gândurilor și trebuie să fac un clasament obligatoriu al priorităților. Și, pe cerc închis, adâncitură de rană, la ce-mi folosesc sacoșele pline de medalii? Și mi-aduc aminte de prima medalie de aur primită la Salonul Internațional de la Bruxelles. Parcă pluteam pe o pernă de aer, domnule Brumă! Senzația reiterată de la primirea primului brevet la OSIM. Tocmai mă întorsesem din Africa. Și cred că în solitudinea impusă de acea izolare, tipul de chilie, singularitatea programului profesoral și lipsa unor alte dominante attractive, toate acestea mi-au deschis larg fereastra creativității.

– Corpul energetic dincolo de balastul biologic.  Escaladarea Tibetului.

– Ca metaforă, posibil. Doar ca metaforă. Și dacă mi-aduc bine aminte, prima invenție am făcut-o cu elevii mei pe când eram profesor la Liceul de construcții de mașini. Aveam un cerc de fizică ”Cronos”. Cu acești tineri, antrenați correct, eram în fruntea tuturor concursurilor de profil și în Iași dar și la nivel național. Iar la prima mea invenție – o instalație pe pernă de aer – câțiva elevi au fost co-autori: Drăgan (a terminat Instalațiile), Pelin (a terminat Mecanica), Țura (a terminat Fizica).

– Domnule profesor, sunteți un neliniștit om al ”De ce?”-urilor. De ce să las graurii să-mi dijmuiască recolta? De ce să am groaza obturării turbinelor avionului la decolare de către aripate? De ce nu pot micșora riscul zonelor de maxim pericol în circulație? De ce nu aș putea regenera apa uzată până în limitele reconstituirii valențelor de bază? Și urmează alte și alte ”de ce?”-uri, la fiecare atârnând, ca la noii născuți, câte un bilețel cu număr de brevet de invenție. Să fie oare inventatorul de prestigiu o simplă statuie mișcătoare printre ceilalți?

– O statuie nu lucrează, or eu lucrez pentru oameni, pentru binele lor. Dar nu binele încarcă răspunsurile. Și-mi vine în minte o idee de care și acum sunt mâhnit că n-am putut s-o pun în practică din cauza unor împrejurări stupide, zic eu. E vorba de un dispozitiv amplasat la mașină și care, la deschiderea portierei, te saluta mai întâi cu un :

– ”Bine ai venit. Atenție la drum”. Toate astea le spunea un aparat. Să adaug că mergeam de foarte multe ori spre Urziceni, acolo având în lucru, la o firmă, un aparat pentru dezinfecția aerului care a avut succes și se vinde foarte bune pe piață, mai ales la export. Și pe un drum atât de lung, singur, te lăsai furat de gânduri. Un alt gen de oboseală. Tresăream brusc și îmi ziceam: Ce fac? Ce e cu mine? Și trăgeam pe dreapta analizând factorii de risc, de accident. Așa mi-a venit idea dispozitivului de alarmare, un aparat simplu, alimentat de nișa pentru brichetă. Am discutat cu un specialist în electronică, prietenul Marius Sagan (care de curând și-a dat doctoratul în electronică). I-a plăcut idea și ne-am apucat de treabă. Tot atunci a apărut accidental de la Scânteia, unde au murit 14 oameni. Am făcut câteva aparate și le-am pus la lucru în regim de drum. Am făcut drumul Iași – Sevastopol. A fost fantastic. La un moment dat apăreau niște similitudini. Ca și cum cineva dintr-o altă lume, dintr-o altă dimensiune, mă urmărea și mă atenționa: Atenție la drum! Atât. Când încercam să fac o anume depășire  mă atenționa și renunțam. Din contra-sens celălalt venea cu 150 la oră! Și mi-am dat seama că este excepțional dispozitivul pentru mine dar și pentru alți apropiați care l-au experimentat. Pe urmă mi-a venit idea plantării de senzori. Dacă la Scânteia, la trecerea aceea, se monta un senzor care costa o sumă derizorie, să zicem că 80 de lei, acesta ar fi avertizat iar accidental nu mai avea loc fiindcă dispozitivul ar fi anunțat: Atenție, tren! Și apăsai imediat pe frână.

– Și pentru cei care se uită speriați la contor, la buletinele de știri care anunță noi scumpiri de kilowat, iată că într-o gândire chibzuită, de băiet de oameni răzeși, inventatorul Constantin Marin Antohi vine cu mai multe soluții pentru o reducere catastrofală pentru cei care încasează dar benefică pentru cei care utilizează energia electrică. Și văd că vă deranjează lumina de deasupra noastră cum și apelul telefonului celular. De ce?

– Nu este o lumină curată. Și vă explic: s-a renunțat la becul cu filament pentru că randamentul lui, ca lumină, era de doar 5 la sută, restul – radiații infraroșii, deci căldură. S-a ajuns la un randament de 56-57 la sută. Încă insuficient. Iar lumina, iarăși, nu este curată. Mai scapă radiații ultraviolete care ne reduc părul și sănătatea. La fel și cu tuburile fluorescente inventate de Tesla. Or aceste tuburi trebuie să dispară fiindcă dacă accidental s-a spart un astfel de tub trebuie să cauți pe jos, cu lupa, mercurul. Dacă ești desculț și calci pe el îți intră în piele. Lumina, iarăși, nu este curată fiindcă vibrează, o vibrație care se suprapune pe retină. Există o vibrație de 60 de hertzi. Ori această vibrație, la sigur, îmbolnăvește ochiul. În schimb ledul, ledul nu vibrează. Este o lumină intrinsecă, de joasă joncțiune, o lumină curată care, alt aspect, nu atrage insectele. La vila pe care o am împreună cu cumnată-mea la Cotnari, lumina de afară, de la reflectoare, este cu leduri. La vecini, în grădină, pe amenajare oarecum similară, roiuri de insecte. La mine doar întâmplarea aducea o insectă. Dacă stau cu geamul deschis nu-mi intră țânțarii fiindcă ăștia vin la infraroșii și ultraviolete. Este o lumină superbă.

– Ascultându-vă mi-am apropiat imaginea de coșmar desprinsă dintr-un viitor foarte apropiat. Această poluare masivă care are loc în toată structura viului. Și vă reîntorc în Africa.

– Da. Acolo beam numai apă fiartă. Fierbeam apa și decantam de pe rezidul de roșu fiindcă acolo pământul este roșu. Mai mult beam apa adusă din Franța. Deci apa era scumpă. Dar și aerul. Acolo nu aveai voie să te apropii cu mâna de iarbă, de copaci fiindcă la un moment dat te trezeai urticat. De la ce, cum, asta mai puțin importă. Viața de acolo era grea, periculoasă dacă până și iarba odihnei te trăda. Or acasă așa ceva era imposibil. Umblam cu cizme până la genunchi fiindcă circulau tot felul de jigănii. A trebuit să refuz orice invitație de plimbare prin savană, după o experiență nefericită: insecte, zgomote ciudate. Țara noastră este o sfântă a sfintelor. Cât despre apă, am reușit să dezvolt o tehnologie folosind o instalație de radiație de 294 nanometri. Am descoperit un sistem de focalizare a acestei radiații dezvoltând-o de circa 400 de ori. Iar focalizarea o făceam pe zona de curgere a apei. În continuare mi-am permis alte experiențe ciudate. Am atașat un set de cărbune activ, iar din berea de experiment ieșea un lichid dulceag, fără alcool, experimentele continuându-le în țară. În împrejurimile Urzicenilor familii întregi se îmbolnăveau de furunculoză. I-am întâlnit, i-am tot intervievat și în final le-am spus: Fraților, cauza bolii voastre sunt fântânile infestate cu colibacili. Beți apă în continuare dar numai după ce trece prin instalația mea. Bineînțeles că rezultatele au fost pozitive și chiar acolo, în zona respectivă, pentru câțiva lei am lăsat trei instalații. Apoi m-am axat pe aer, cel infestat, și așa am ajuns la circa 16 brevete pe acest domeniu. Am făcut un dispozitiv pentru dezinfecția pardoselelor, a pereților din spitale; apoi o perdea de radiații la intrarea în sala de chirurgie. Recent am început o cooperare cu stimabila și excelenta doamnă  Norina Forna, decan al Facultății de stomatologie de la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Gr.T.Popa” din Iași. Chiar zilele trecute a primit certificatul de model de utilitate pentru o instalație numită Mini-boxă pentru dezinfectarea sondelor care cercetează vascularitatea gurii, PH-ul și așa mai departe, care impuneau consumuri materiale importante la sterilizarea clasică. Cu instalația mea s-a ajuns la o altă utilitate, cu șanse reale de implementare în larg.

– Ascultându-vă de pe poziția primei percepții (nu e cazul aici) oricine ar fi tentat să vă așeze într-un ciudat egoism, într-o singularitate axată pe cercetare și viața academică, universitară – cursurile. Și, în continuarea acestei idei, celălalt se va întreba dacă domnul Antohi mai are timp și disponibilitate de a pune sămânța acestei pasiuni devoratoare și într-un altul, generic numit discipol-discipoli.

– Cu ceva timp înainte, să fie 20-25 ani, domnul prof.dr.ing.  Vitalie Belousov a luat o inițiativă foarte bună, de a introduce Inventica în programa învățământului superior tehnic, acolo unde dimensiunea creatoare în tehnică este naturală, de la sine. Și am fost printre aleșii, printre misionarii vocației creatoare la studenți. Ideea, generoasă, curată, a deranjat însă pe unii, orgolioșii fuduli fără operă, fără etica profesiunii, pe cei cărora știința realizării per total a unui brevet de invenție li se părea impardonabilă, suprarealistă.   Or asta o făceau în stil politicianist: dacă ei nu puteau crea, atunci neapărat că o astfel de activitate care asigura punctaje la promovări, în aria curriculară, trebuie amputată, externată. Măsurau cu măsura neputinței lor. Ei, cei care nu puteau înțelege că a crea o unealtă, o mașină, o instalație – mai ales de pe poziția de cadru universitar la o universitate tehnică – este o obligație asumată care obligă și biografiile discipolilor studenți.

– Ideea manualității care determină gândirea proiectivă, creatoare.

– Da. Acum mâinile sunt majoritar dirijate spre clapele unui computer în dezavantajului faptului propriu-zis, real, pipăibil. Manualitatea deloc savantă a utilizării unui pistol de lipit, a utilizării unei chei sau pârghii, alte elemente de practică, toate acestea trebuie să se afle obligatoriu în antecamera computerului. Și apoi, fizic privind, altceva este o creație realizată în fapt de mâna ta, ceva care se mișcă, funcționează, depășește competițional alte astfel de produse din gama respectivă, se deplasează, produce ceva, așa ceva este imposibil de realizat în calculator.

– Acolo se mișcă umbra, imaginea fără miros, fără respirație…

– Cam așa ceva. În calitatea mea de președinte al Societății Inventatorilor din România primesc foarte multe scrisori, văd foarte multe strădanii ale celor care vor să pună în practică idei dar, iarăși din păcate, nu au suportul, sprijinul, înțelegerea  necesară.

– Din nefericire nici Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci nu  are o deschidere generoasă, diferențiată funcție de statutul social al solicitantului, devenind, pe undeva, un impozitar al inteligenței creative și mai puțin un stimulator al acestei avuții naționale. Sigur, ca instituție care are la rândul ei cheltuieli, proiecte importante ce au nevoie de bugetare, cred că statul ar trebuie să asigure diferențele financiare ce-i sunt necesare unui solicitant din categoria amintită (student, pensionar, salariat cu un venit de supraviețuire). În alt plan, dacă introducerea citricelor în Europa, citeam undeva, au mărit speranța de viață cu circa 20 de ani, cu cât oare crește speranța de redresare economică din România utilizându-se resursele creative, prioritatea competitivă a acestora?

– Aici sunt foarte multe aspecte. Poate că nu este suficient sprijinul. Sprijinul ți-l poate da cineva pentru a realiza un prototip, fiindcă aici este cea mai mare cheltuială. Odată realizat se poate trece la producția de serie. Aici este greu. Aici a avut probleme și ilustrul nostru confrate, să spunem așa, Nikolai Tesla, creatorul în casa căruia se vorbea românește. Contează să sprijini omul în această etapă. Contează dar nu este suficient. Au apărut genul acesta de proiecte de sprijin: ajungi să faci 30-50 exemplare din produs, seria mică. Și rămâi cu seria mică fiindcă mai departe ești singur.

– Sunt, avem și alte exemple. Aurel Vlaicu sprijinit de Ministerul de Război pentru seria aparatelor de zbor Aurel Vlaicu 2. Traian vuia, la fel, sprijinit de Guvern. Aceasta în contextul pregătirilor pentru un război. Dar noi suntem în război cu sărăcia. Suntem în stare de război. Trebuie să sprijinim acești oameni, printre altele, pentru a ne oferi instrumentarul necesar aplatizării efectelor sărăciei.

– Vorbiți corect, gândiți corect și ar fi de dorit să fie așa. Dar sunteți component al părții reduse, aproape invizibile a întregului. Cineva, asimilat gândirii dumneavoastră, îmi spunea că aș fi printre ultimii mohicani în domeniu chiar dacă se constată că numărul invențiilor începe să scadă. Din ce cauză? Fiindcă la o serie de saloane de invenții importante eram solitari. Marile firme nu-și etalau acolo invențiile, acestea fiind secretizate. Noi, când am ajuns acolo prima dată, am venit cu tehnologii, cu instalații, iar toți aceia stăteau peste noi, priveau cu gura căscată la români. La început nu ne-am dat seama. Scriam acolo, ca fraierii, titlul de brevet RSR, apoi România, cum era, numărul cutare. Francezul Pierre Guyiard, care era președintele juriului internațional, ținea foarte mult la noi.  Și într-o zi ne-a adunat și ne-a rugat să nu mai trecem numărul de brevet fiindcă imediat ce se termină salonul cei interesați accesează brevetoteca, analizează noutatea d-stră după ce alege una dintre cele 10 forme de prezentare lingvistică și, din vârful creionului, scoate un alt brevet pe care îl brevetează în țara respectivă. Și am reformulat imediat gradul de transparență, de acces la brevete. Și am procedat foarte bine. Veneau și se uitau la instalație, aveam una care măsura nivelul apei sau, după o operațiune anume, măsura nivelul uleiului dar nu numai atât ci penetra uleiul pentru a ajunge la stratul de suport și, final de proces, revenea la starea inițială. Ei bine se uitau și nu înțelegeau cum funcționează. Eu eram prins cu lucrările impuse ca membru al juriului internațional. Când am revenit la stand mi s-a spus că cineva a stat o oră pe aparatul meu. O oră! Cât n-ar fi stat nici în fața taboului Mona Lisa!  Un altul aproape își prinsese capul în interiorul aparatului de dezinsecție a apei de a trebuit să strig la el: Atenție! Pericol de iradiații! Astea sunt problemele participărilor noastre la marile saloane internaționale. Și am să vă mai spun un lucru:Veneam plin de medalii. Scriau ziarele. Câteva dialoguri le-am purtat și cu Aurel Brumă, la Radio. Bun. Și care e problema? Ce faceți cu medaliile? Păi, ce facem? Așteptăm urmarea. Iar urmarea era fără urmare.

– Mă bucur că aveți răspunsuri clarificate acum la întrebările mai vechi dar reiterez ultima întrebare la care răspunsul nu conținea încă certitudini. Aveți intenția de a crea un târg, o bursă de vânzare a ideilor, acestea putând fi asimilate produselor?

– Având experiența celor opt saloane pe care le-am făcut, realizat, îndrumat – cum vreți să spuneți -, mi-am dat seama că ceva lipsește de acolo fiindcă la toate aceste saloane nu am văzut ca o invenție să fi trecut pe producție de serie sau să vină cineva care să solicite întâlnirea cu autorul unei anume invenții. Poate că sunt singurul care am avut noroc ca invențiile mele să meargă mai departe. Și, pe această situație am decis schimbarea atitudinii noastre, a profilului salonului care să aibă fundamente pragmatice. Și am început Târgul Internațional de Invenții! Iași, București, Maramureș și acum iarăși București între 18 și 23 iunie la Sala Palatului. Locația este de-a dreptul fascinantă.

– Pragmatic, iată, domnule profesor, am aici, pe această coală A4 ideea unei noutăți tehnice și vreau să particip la Târg. Cum fac?

– Nu e suficientă ideea și hârtia ci mai trebuie să realizați o machetă. Trebuie să realizați un prototip funcțional pe care să-l aduceți acolo fiindcă nu este suficient dosarul și posterul afișat. Acolo ne adresăm prioritar oamenilor de afaceri care, în genere, fiind atehnici, te privesc prin dioptria banului: se merită sau nu se merită. El trebuie ajutat ca să vadă produsul gândirii tale, să-l studieze, să ceară amănunte și, ca orice om, vrea să se convingă ce face produsul ăla, ceva mai altfel și mai interesant decât similarele din gama respectivă de utilități.

– Mai cere și o fișă de calcul economic.

– Exact. Ei bine, produsul care a luat marele trofeu la Iași, un barajul modular care se montează de urgență în situația inundațiilor, autori 3 ingineri de la Baia Mare,  a decis următoarea locație: Baia Mare.  Și uite că această idee este pe producție în Ucraina în momentul de față. La Baia Mare a câștigat marele trofeu un inginer din București, Radu Marin. Instalația domniei sale  legată de transformarea în hidrogen este pe cale să se producă în Franța și în Republica Sud-Africană. Ce am mai constatat: că numărul inventatorilor de la târg este redus față de cel de la saloane din cauza lipsei de prototip la mulți dintre ei. Și, sigur, dacă cineva are o instalație de gabarit, netransportabilă, va aduce filmul de prezentare al instalației în funcțiune, neapărat în funcțiune. Dar cum să faci un târg cu un număr redus de inventatori? Ce ar mai trebui? Și am introdus noutatea prezentării la târg a ideilor practice și am reformulat genericul: Târg Internațional de Invenții și Idei Practice. Vreau să vă spun că la Baia Mare a fost lume peste lume. Numărul autorilor de idei practice a fost peste cel al inventatorilor. Și încă ceva: majoritatea erau tineri! A apărut deci marele trofeu pentru idei practice. Și am mai introdus ceva: funcție de banii ce rămâneau în final, după scăderea cheltuielilor de chirie sală, etc., etc., i-am destinat ca fond de stimulare a primilor 10 de pe lista ideilor practice în ordine valorică, conform jurizării. Aceștia au primit dreptul de a participa la salon fără plata taxelor de înscriere și de examinare. La acest anunț, acolo, la Târg, am primit cele mai multe aplauze din viața mea de peregrin al saloanelor.

– Și dacă platoul pe care purtăm acest dialog la ibs-tv Iași l-am asimila unui platou de luptă, vă atac cu ideea creării unei formule paralele a târgului, on-line.

– Nu vă dau un trofeu de idee practică dar vă felicit:este o idee excepțională! Aveți spijinul meu iar ibs-tv poate fi considerat deja important partener media cu latitudinea de a filma și prezenta tot ce este mai relevant la această ediție a târgului.

– Și cum pot proteja ideea practică?

– Simplu. Prin participarea la Târg aveți asigurată protecția pe următorii șase ani cu posibilitatea prelungirii pe alți șase ani.

– Incubatoarele de creație tehnică. S-a vorbit mult, s-au dat semnale de locomotive Pacific, proiecte, bani cheltuiți. S-au bătut munții capete în capete și nu a ieșit nici măcar un șoricel. Doar atât, imagine?

– S-a și scris foarte mult. Dar nu am văzut nimic real, o idee care să țâșnească din acest incubator. S-au absorbit proiecte, s-au cheltuit bani, degeaba. Și mă opresc pentru a părea mai puțin rău decât sunt.

– Un cunoscător al limbii ruse, agil alergător pe Net, îmi spunea că Putin ar fi adunat undeva, cândva, floarea cea puțin vestită a creatorilor tehhnici și ar fi  ales mulți dintre aceștia, un fel de contracte, pentru ca guvernul să le pună la dispoziție tot ce au nevoie în finalizarea brevetelor.

– Putin sau un altul, exemple, mie însă dați-mi exemple de aici, din România, că România ne doare.  Ori aici, pe toate faliile administrative auzi o singură replică: nu sunt bani. Și astfel cercetarea noastră e aproape la pământ. Și e ceva împotriva naturii, a genei creative de care nu duc lipsă românii, ba dimpotrivă. Nu spun că dumneata nu ești un scriitor excepțional dar scriitura în tehnică are costuri multiplicate. Sigur, o carte este hrană pentru suflet. Necesară. Ca o lumină albă. Dar drumul de la o idee tehnică la prototip sau producția de serie este un drum care trebuie obligatoriu pavat cu bani, mulți bani și nu doar cu intenții.

– Încheiem în cheia miracolului?

– Fie. Și alegem lumina albă. Miraculoasă.Uite, dacă privesc instalația de lumină ziua, ea este palidă, estompată de lumina naturală cu care are aceleați caracteristici. Pe măsură ce se întunecă afară crește puterea din instalație. E ca și cum ar lupta împotriva întunericului. Înțelegeți dumneavoastră, deosebirea dintre întuneric și lumină  care este? Lumina biruie întotdeauna întunericul pe când întunericul nu va birui niciodată lumina. Și eu, ca fizician, adaug: cu excepția unei trou noire, a unei găuri negre, care nu o distruge ci o ține captivă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*