Arhiva zilnică: 20 martie 2013

Nu o moarte datorată de alții pentru mâine, ci de toți, pentru acum…

Data: 8 iulie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Nu, nu despre găsirea unei „denumiri” este vorba în pseudo dilema NATO în a da un nume de „marcă” potrivit următoarei etape de înarmare a Ucrainei… Pentru că sunt doar două cuvinte fără echivoc, fără șanse de interpretare, reinterpretare: război sau pace… Tot ceea ce este între acestea înseamnă doar fie moarte, fie viață… Da, poate fi vorba despre o încercare de a neutraliza o denumire de front. De război. De moarte. Dar asta nu înseamnă că va fi vorba nici măcar de o moarte mai puțin… Sau, mai bine spus, de o moarte acceptabilă mai puțin… Colaterală, nedorită, dar necesară… Iar liderii NATO știu bine că nu există o formă neutră a morții… Fie și mascată sub o denumire de nerăzboi… Dar nici nu-i interesează semiotica ori lingvistica dintr-un turn Babel al lumilor în care întotdeauna va exista o suspiciune, o nepotrivire, un vocabular întreg a ceea ce unii pot considera provocare, alții doar un element de „political correctness”. În fond, pentru asta se dau denumiri de cod militar, cifrat, încifrat, sigilând însăși moartea murind… Iar orice pseudo încercare de a găsi o denumire „potrivită”, benignă, nu înseamnă că războiul nu va fi malign… Că nu va semăna singurul lucru pe care știe să-l facă: aducerea morții. Că nu va răsturna brazda duhnind a moarte și supurând a sânge peste viață… Peste viața și strigătul ei tot mai de neputință. Pacea…

Suntem captivi unui turn Babel în care orice denumire de nerăzboi seamănă, nu doar confuzie, ci interpretări. Care pot aduce, oricât ar vrea ele sa mimeze pacea, liniștea, alte confuzii și interpretări, spre alte noi fronturi de moarte. Spre orice altceva, dar nu spre pace… Pentru că o misiune pro pace pentru unii poate însemna operațiune de război pentru alții… Iar o „altă” operațiune, chiar de se vrea o acoperire militară pentru o pace de cândva, tot război… Tot moarte… Și va fi greu de găsit un termen comun pentru același sens, război sau pace, unul care să fie similar pentru toate țările implicate. Este evident. De aceea se dau, de altfel, și nume de cod în război. Doar când vrei sa mimezi altceva, nu este cazul, sau vrei sa internaționalizezi ziua de mâine în război, în moarte, spui lucrurilor pe numele civile. Când vrei sa obișnuiești lumea cu o stare. Pentru că s-a trecut de prea multă vreme de timpul pregătirii, al obișnuiri cu ceea ce va urma. Cu războiul. Cu moartea. Cu sângele și carnea de tun a civililor transformați în soldați în numele morții.

Să nu ne lăsăm amăgiți! Războiul, înarmarea, nu vor fi niciodată agenți în slujba păcii. Nici măcar poetic, nici măcar în lirismul îmbărbătării cărnii de tun spre afetul sacrificării pentru alții. Iar orice altă denumire decât cea de cod de război este doar o ipocrizie. Și oricum, nu NATO se ascunde după termeni. Căci nu cel ce tine degetul pe trăgaci are a se teme… Iar dacă astăzi, într-o lume încă a păcii (fie și rănită) războiul este cel ce ne duhnește, mâine, într-o lume a internaționalizării civile a războiului, pacea va fi cea considerata atât de urat mirositoare că nici nu o vom mai vrea a adulmeca-o… Căci va fi considerată putredul supurând sânge din carnea de tun de cândva…

De aceea, dacă s-ar vrea cu adevărat o „neutralizare” a denumirii date înarmării spre moarte, s-ar pleca de la esență, prin atribuirea spre oricine altcineva, oricărui altcuiva, a gestionării înarmării părților implicate în război, în moarte. Căci numai o țară neutră ar putea fi credibilă într-un efort al păcii. Către pace. Dar atâta vreme cât gestionarea cursei înarmării se va face tot prin intermediul unui stat în haine de război, scopul va fi același. Și nu doar ca o moarte datorată de alții pentru toți. Ci de toți, pentru acum…

Recurs la memorie: colonelul Ion Pantazi și „Declarația de la Budapesta”…

Data: 8 iulie 2024 by Redacția

Suspect de surprinzător (sau nu?!), „Declarația de la Budapesta”, din 16 iunie 1989, a devenit un subiect tabu, iar inițiatorii și semnatarii ei „vedete” ale românismului, cărora li se organizează expoziții, festivaluri sau chiar li se ridică statui, cum este cazul Monicăi Lovinescu, cu un festival ce-i poartă numele și un bust la București, în condițiile în care Ștefan cel Mare și Sfânt („atletul ortodoxiei”, cum l-a numit Papa) sau Regina Maria, cu rol hotărâtor în formarea României Mari, nu beneficiază de astfel de „atenții”. La Craiova i se organizează un festival, deși fosta de la „Europa liberă” n-are nicio legătură cu Bănia, în detrimentul lui I.D. Sîrbu, Marin Sorescu, I.L. Caragiale, personalități de marcă. Așa cum a demonstrat universitarul Alexandru Amititeloaie („Lumea”, 20, nr. 6, 2014, p. 84-91), Declarația este un act de trădare națională. A fost semnată la 16 iunie 1989, nu întâmplător, ci cu prilejul ceremoniei de reînhumare a fostului lider maghiar, Imre Nagy (românilor nu li se permite nici să rostească numele mareșalului Antonescu; basarabenii l-au pus însă în cântec: „Nistrule, apleacă-ți malul / Ca să treacă mareșalul”). La 4 iulie 1989, trei dintre semnatari (Ariadna Combes, Ion Vianu și Dinu Zamfirescu) merg la fostul rege Mihai pentru semnătură. Declarația a fost transmisă în limba română la 18 iunie 1989, direct de pe frontiera comună româno-maghiară, prin posturile BBC și „Europa liberă”, iar a doua zi textul declarației a fost publicat în presa maghiară. Nuanțele iredentiste ale Declarației sunt evidente: „Transilvania a fost și este un spațiu de complementaritate […]. Dreptul la o reprezentare politică autonomă și la autonomie culturală a fiecărei națiuni trebuie garantat”.

Cei șase semnatari ai actului de trădare națională sunt: Stelian Bălănescu (Cercul român din RFG), Mihnea Berindei (fiul acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Ligii pentru Apărarea Dreptului Omului în România), Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea, vicepreședinta aceleași ligi), Mihai Korne (directorul revistei „Lupta”), Ion Vianu (fiul lui Tudor Vianu, reprezentantul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, cu sediul în Elveția), Dinu Zamfirescu (membru al biroului LDHR, membru PNL). Alături de aceștia, și-au mai pus semnătura: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Paul Goma, Eugen Ionescu, Vladimir Tismăneanu, Doru Braia etc.

Exilul românesc pe care-l proslăvim necritic n-a reacționat cu mici excepții: Ion Rațiu, ardelean, care cunoaște din plin politica iredentistă maghiară, s-a pronunțat: „Declarația a făcut un mare deserviciu istoriei și chiar viitorului poporului român. E prima dată când un grup de români a recunoscut implicit că Transilvania nu e pământ românesc, că ne-am format acolo împreună cu ungurii” (ziarul „Românul liber”, Londra, V, nr. 9, septembrie 1989). Au mai luat atitudine din diaspora românească doar Liciniu Faina, Alexandru Miele, Coriolan Brad. Atitudinii civice, corecte și necesarea lui Ion Rațiu s-a alăturat și un alt mare român, ofițer, „beneficiar” al pușcăriei bolșevice din Țară.

Ion Pantazi este fiul Adrianei și al lui Constantin Pantazi (nepoții filosofului Constantin Rădulescu-Motru). General de corp de armată, Constantin Pantazi, născut la 28 august 1888 la Călărași, a ajuns ministru al Apărării Naționale (23 ianuarie 1942 – 23 august 1944), fiind arestat din ordinul regelui la 23 august 1944 și judecat în „lotul Antonescu”. La 1 iunie 1946, Tribunalul Poporului din București îl condamnă la moarte, dar i s-a comutat pedeapsa capitală în muncă silnică pe viață. A murit în 1958, la închisoarea din Rm. Sărat, în condiții umilitoare, ca toți deținuții politici dintr-un regim bolșevic. În satul Colareț, com. Tâmna din Mehedinți, gen. C-tin Pantazi și-a construit un conac, unde, în timpul războiului, avea legături telefonice și telegrafice cu Berlinul, conac ras de pe fața pământului de „armata roșie eliberatoare”. Soția sa, Adriana Pantazi, a efectuat munci umilitoare (încărcător de vagoane, bucătăreasă), fiind ajutată discret, dar riscant, de adjunctul ministrului Transporturilor din acea vreme, Mihai Mihăiță (originar din satul vecin, Valea Ursului), actualmente președintele Academiei de Științe Tehnice și președinte AGIR.

Ion Pantazi (26 iulie 1920, București – 9 august 1996, München) a fost ofițer și publicist, absolvent al Liceului militar din Cernăuți (1940) și al Școlii militare de Ofițeri de Cavalerie cu gradul de sublocotenent (1942), a plecat pe front în cadrul Regimentului 9 Roșiori, avansat locotenent la 10 mai 1945, decorat cu: Ordinul „Coroana României”, cls. V; „Steaua României”, cls. V; „Ordinul Mihai Viteazul”, „Crucea de Fier”. La 1 martie 1946 este scos din armată, exmatriculat de la Facultatea de Drept (anul V) și arestat, executând 16 ani de detenție, eliberat la 1 iunie 1964. După ieșirea din închisoare, a lucrat ca miner, maistru-miner la hidrocentralele de la Argeș, Lotru și Someș. A fost pensionat pe caz de boală. După 11 cereri respinse, primește, în aprilie 1978, pașaport turistic, de care profită și rămâne ca azilant politic la München. Ca ziarist, a debutat la ziarul „Stindardul” (înființat și condus de Ion V. Emilian între 1959-1985), colaborând și la „Curierul” din Los Angeles, iar în octombrie 1985 a scos propriul ziar, „Stindardul românilor” (1985-1988). N-a reușit să unească exilul românesc. Mort la München, urna i-a fost depusă la Cimitirul Ghencea militar. „Sunt recunoscător comuniștilor pentru regimul ce mi l-au aplicat, deoarece aici am învățat să nu-mi fie frică de viață, oricât de grea ar fi”, scrie el în vol. Am trecut prin iad (Editura Dacia, 2003). Și nici frica de a spune adevărul.

Ion Pantazi a reușit să scoată din închisoare memoriile tatălui său, publicate în 1999 cu titlul Cu mareșalul până la moarte. (vezi Tudor Nedelcea, Gen. C. Pantazi în memoria unchiului său, filosoful C. Rădulescu-Motru, în vol. Tudor Nedelcea, Printre cărți și oameni, I, Iași, TipoMoldova, 2014, p. 293-296). Ca marea majoritate a românilor nevoiți să trăiască în exil, Ion Pantazi a urât regimul politic impus în România de tancurile sovietice, cu acordul liderilor americani și britanici, dar și-a iubit Țara, dovada peremptorie articolul-atitudine Declarația de la Budapesta, pe care-l publicăm mai jos:

Declarația de la Budapesta de Ion Pantazi

La 16 iunie 1989, șase români în exil și anume: Stelian Bălănescu, Mihnea Berindei [fiul acad. Dan Berindei], Adriana Combes [fiica Doinei Cornea-Iuhash], Mihai Korne, Ion Vianu [fiul lui Tudor Vianu] și Dinu Zamfirescu s-au deplasat la Budapesta, unde au semnat o „declarație”, împreună cu reprezentanții „Frontului Democratic Maghiar”, pentru îmbunătățirea relațiilor româno-maghiare. Din partea maghiară au semnat: Antal G. Lászlo, Balogh Julia, Biró Gaspár, Für Lajos, Iliyes Maria, Jeszenszky Gyula, Molnar Gustav, membri în conducerea Frontului Democratic Maghiar.

Spicuim din această „Declarație”:

Românii și Maghiarii s-au format în același spațiu geografic. Transilvania este un spațiu de complementaritate. Trebuie garantat dreptul la o reprezentare politică autonomă și la autonomie culturală a fiecărei națiuni. Realizarea acestei „Declarații” implică școlarizarea de toate gradele în limba maghiară, inclusiv reînființarea Universității maghiare din Cluj. După cum scrie revista „Dialog”, „ulterior și alte persoane și organizații s-au alăturat acestei declarații: Rockenbauer Zoltan și Vagvolgyi Andras din partea Federației Tineretului Democrat, Partidul Liber Democrat, Asociația Maghiarilor din Transilvania, prin președintele Kiss Béla și secretarul Spaller Arpad, întregul colectiv redacțional al revistei „2000”, Bojtar Endre, șeful secției pentru Europa răsăriteană a Institutului de Istorie Literară, prof. Béla Kallman. Din partea românească: Dan Alexe, Daniel Boc, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Antonia Constantinescu, Sofia Cesianu, Florica Dimitrescu, Neagu Djuvara, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Marie-France Ionescu, Monica Lovinescu, Bujor Nedelcovici, Adrian Niculescu, Alain Paruit, Alex. Sincu, Sanda Stolojan, Vlad Stolojan, Vladimir Tismăneanu, Ileana Vrancea, George Barbul, Doru Braia, Dina Brătianu-Missirliu, Alexandru Missirliu și Ileana Verzea.

Textul declarației a fost transmis în limba română către România, direct de pe frontiera maghiaro-română, în ziua de 18 iunie, prin postul de radio B.B.C., iar în aceeași seară a fost difuzat și de către postul de radio Europa Liberă. La 19 iunie, textul declarației a fost publicat în principalele ziare maghiare. În ziua de 4 iulie, trei dintre cei șase români care au elaborat împreună cu Forumul Democratic Maghiar declarația de la Budapesta, au fost primiți de M.S. Regele Mihai.

Ca urmare a acestei primiri, a fost difuzat următorul COMUNICAT DE PRESĂ: „Marți 4 iulie 1989, Majestatea Sa Regele Mihai a primit la reședința Sa de lângă Geneva o delegație din grupul românilor care au redactat la Budapesta o declarație comună împreună cu Forumul Democratic Maghiar. Această delegație compusă din d-na Ariadna Combes, dr. Ion Vianu și Dinu Zamfirescu, a înmânat Majestății Sale textul declarației de la Budapesta. Majestatea Sa Regele a aprobat întru totul conținutul declarației, care exprimă convingerile sale privind relațiile între popoarele român și maghiar, amintind în plus egalitatea de drepturi a tuturor cetățenilor români înscrisă în Constituția României din 1923, precum și scrupuloasa sa aplicare în timpul monarhiei. Foarte atent la evoluția situației atât din România cât și din Ungaria și în special la evoluția relațiilor româno-maghiare, Majestatea Sa și-a exprimat dorința să fie ținută la curent în permanență cu diferitele acțiuni ce se vor întreprinde în acest sens”.

Acest comunicat de presă a fost difuzat către România prin posturile de radio „Europa Liberă”, B.B.C. și „Vocea Americii” și a fost publicat de unele ziare occidentale. Poziția ziarului „Stindardul românilor” față de această „Declarație” este categorică: „Nici o organizație sau Asociație din Exil nu este îndrituită de a discuta, cu atât mai mult de a semna o „Declarație” comună cu vreun partid politic, organizație sau asociație maghiară asupra viitorului celor două popoare. În această privință, numai reprezentanții oficiali ai unei Românii Libere și Democratice au dreptul legal de a negocia și semna vreo hotărâre asupra drepturilor și obligațiilor tuturor cetățenilor ce locuiesc pe teritoriul României. După o luptă de zeci de ani, ungurii au reușit ca niște români liberi să declare nesiliți de nimeni, că cele două popoare s-au format în același spațiu geografic! Domnii Stelian Bălănescu, Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Mihai Korne, Ion Vianu și Dinu Zamfirescu au uitat că românii trăiesc pe meleagurile transilvănene de 2000 de ani, iar strămoșii lor de cel puțin 3000 de ani, în timp ce ungurii au ajuns pe aceste tărâmuri ca năvălitori și opresori, abia în secolele XI-XIII?

Cum își permit acești impostori să vorbească în numele poporului români și să semneze o DECLARAȚIE, care certifică teza maghiară propovăduită de atâta amar de vreme că românii și ungurii au venit în Transilvania în același timp? Despre ce autonomie politică își permit să vorbească inconștienții „umanitariști și democrați”? Nu au avut oare toate drepturile ungurii în România, până la instalarea dictaturii lui Ceaușescu? Când a fost vreo Universitate ungurească la Cluj, pentru a o reinstaura? Trebuie să recunoaștem cu francheță că ungurii au obținut o mare victorie prin această declarație și suntem convinși că vor ști să o speculeze în viitor. Trăim zile de mare amărăciune și dacă nu am cunoaște perfect inconștiența celor de mai sus, ar trebui să-i tratăm ca trădători, așa cum îi consideră cei din țară, ai căror conducători se pot împăuna astăzi ca singurii apărători ai drepturilor românești. Este posibil să oferi pe tavă impostorilor de la București această șansă, de a arăta poporului român trădarea Exilului? Ce să mai vorbim de primirea lor în audiență, la cel ce vrea încă să mai domnească în România, cu prețul oricăror sacrificii? Felicitați de Regele Mihai, care vrea să fie ținut la curent cu orice nouă trădare și care s-a îmbulzit să dea un interviu Televiziunii maghiare, confirmând astfel încă o dată susnumita „Declarație”, românașii noștri sunt atât de inconștienți, încât se mândresc cu „progresismul” lor și sunt gata să ne „lipească” o nouă etichetă, pe care să scrie: „naționaliști șovini”! „Majestatea Sa Regele Mihai” voiește astăzi să formeze un nou guvern „Petru Groza”, de data aceasta în exil? Are comuniști și are și liberali, să-i stăpânească sănătos. Ce contează „stângismul”, dacă are iz gorbaciovean? Astăzi „Majestatea Sa”, care joacă din plin cartea „comunismului umanitar”, poate să formeze oricând un guvern în Exil, cu Paul Goma prim ministru și cu Dinu Zamfirescu la externe! Nu ar fi decât o reeditare a lui 6 Martie 1945. Va avea un viitor și sprijinul televiziunii „umanitare și progresiste” românești, condusă de Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, care nu au întârziat să-și dea adeziunea la noua vânzare a României. Istoricii Mihnea Berindei și Matei Cazacu vor scrie despre istorica declarație de la Budapesta binecuvântată de către „Majestatea Sa”. Suntem naționaliști și nu ne este rușine să o afirmăm, dar nu șovini, rasiști, naziști sau antisemiți, așa cum acești domni ne etichetează. Vrem înțelegere cu ungurii într-un spirit de deplină egalitate, așa cum românii au dovedit-o între cele două războaie, dar spunem că nu noi (exilul), ci numai Țara, Liberă și Democratică, poate lua decizii, pe care să le transforme în Declarații, Convenții și Tratate, și știm că nu ne este permis nouă, celor din Exil, să întreprindem astfel de acțiuni. În interesul unei apropieri româno-maghiare trebuiesc depuse toate eforturile, de către întreg exilul românesc, dar această apropiere trebuie să vizeze lupta în comun pentru eliberarea țărilor noastre de comunism. Toate neînțelegerile între cele două națiuni trebuiesc discutate într-un spirit nou, atunci când țările noastre vor fi libere. Dorim din suflet o înțelegere cu ungurii, dar aceasta nu poate fi realizată decât de cei îndrituiți să o facă”. „Stindardul românilor” (München), nr. 28, noiembrie 1989. (Apud M. Ungheanu, Un război civil regizat? (Redefinirea revoluției), București, Edit. Romcartexim, 1997, p. 439-444). Diaspora română face parte de drept din istoria și cultura noastră, trebuie să-i preluăm ca atare, marea majoritate făcând cinste țării lor de origine. Dar, credem, că-i necesar să-i preluăm critic, amintind și de faptele lor regretabile, de trădare națională, cum e cazul semnatarilor acestei Declarații. Îi considerăm eroi, le organizăm festivaluri, ștergem cu buretele acțiunile lor antiromânești (nu anticomuniste), sunt considerați repere morale (Despre Ion Rațiu sau I. Pantazi s-a scris tot atât de mult?!). Dacă pe Mihail Sadoveanu îl condamnăm pe drept pentru Mitrea Cocor (deși, se zice, că n-a scris-o, doar a semnat-o), dar îl considerăm un scriitor clasic, de ce n-am proceda așișderea și cu unele personalități din diaspora? De ce în toate antologiile sau în studiile despre diaspora românească sunt apreciați doar unii români din exil? De ce nu și istoricii sau oamenii politici care-au militat pentru românism? Sau Marian Popa, exilat în Germania, autorul Istoriei literaturii române de azi pe mâine (Fundația „Luceafărul”, 2001, vol. 1-2)?! Ion Rațiu a mai făcut un gest notabil, de mare intelectual, patriot român. Revenit în țară după 1990, a convenit cu Ion Iliescu (căruia i se cere proces penal) să nu-l primească, ca rege, pe Mihai de România, întrucât s-ar fi pus în aplicare imediat textul Declarației de la Budapesta. Să ne reamintim că și Radu Câmpeanu s-a exprimat că dacă fostul rege Mihai vrea să se întoarcă în Țară spre a conduce spre posteritate să candideze la președenția României. Andrei Păunescu ne avertiza să nu devenim „popor de somnoroase păsărele”. Cântăm „Deșteaptă-te, române!”, dar în zadar. Sfântul Ioan Paul cel Mare (Papa Ioan Paul al II-lea, cu origini românești) ne-a elogiat, numind România „Grădina Maicii Domnului”. Dar noi ce facem? Când urmăm urarea lui Eminescu: „Sus cu nația”?

O documentare de Tudor Nedelcea

„Patria ante omnia!”

Data: 8 iulie 2024 by Ion Măldărescu

Imediat după acel decembrie ’89, când a început prăbușirea și scoaterea la mezat a Daciei milenare, în România s-a pus la punct importul tâlharilor mondiali, iar aceștia s-au repezit ca păsările de pradă asupra bogăţiilor patriei. Obiceiurile pământului nu coincideau cu planurile încropite cu zeci de ani în urmă, așa că debutul paraginii n-a întârziat să apară. Fără nicio legătură cu tradiția poporului român, printre primele importuri ale prostiei înstelate, ni s-a vârât pe gât obiceiul păgân al Halloween-ului, „sărbătoare” a groazei asociată cu macabrul și supranaturalul. Românii, ascultători au înghițit-o pe nemestecate. Ce nevoie aveau românii de „Valentines Day” când Dragobetele nostru era aici de milenii? Doar pentru că V.D. sună „americănește?”. Poporul român are datinile lui. Ziua Sfântului Valentin nu este o sărbătoare publică în nicio țară, așa că, dacă tot nu avem stemă pe steag, propun ca Drapelul Național al României să aibă la mijloc Dragobetele tras pe roata cu dungi și stele. Deceniu după deceniu, colonialismul agresiv de import a distrus Ţara prin sabotarea industriei, regizarea inflaţiei, vânzarea economiei de patrimoniu distrugerea sistemului de apărare, a Armatei proprii şi împrumuturi pe buzunarul sărac al poporului.

Asaltul „manualelor alternative” aprobate de ministrul Andrei Marga și Ecaterina Andronescu (dintre care s-a evidențiat detașat manualul de Istorie pentru clasa a XII-a editat de Editura SIGMA, 1999) a constituit debutul distrugerii „Pas cu pas” a sistemului școlar instituit de Spiru Haret și transformarea acestuia în epava „României «educată» «pas cu pas»”. A urmat eliminarea „Istoriei Românilor” din disciplinele școlare și înlocuirea confortabilă cu o „istorie” a altei „nații” măsluită la comandă, gen Roller și a unui „holocaust” foarte controversat. Trecând prin uzul rațiunii și ținând seama de bombardamentele masive ale Royal Air Force comandate de Winston Churchill și executate sub conducerea mareșalului-asasin Harris, aliații au aruncat mii de tone de bombe incendiare (cu fosfor alb) asupra Germaniei, holocaustul propriu-zis fiind de fapt nu opera germanilor celui de-Al Treilea Reich, ci a Aliaților.

Nici „Holocaustul Roșu” aplicat în România de alogenii guvernelor de după 23 august 1944 nu a pricinuit atâta dezastru cât a produs importul prostiei cu stele eclipsate și dungi mâzgălite. Să luăm un mic exemplu: Spectacolul stradal din marile orașe ne oferă imagini populate de adolescenții ce merg în haite, aflați în căutarea haosului și a timpului pierdut, dezorientați și deseori aflați sub influența „prafurilor” care le telecomandă agresivitatea prin trezirea „bestiei”. În mijloacele de transport în comun adolescenții și tinerii de astăzi nu cedează nici în ruptul capului locul unei femei sau unei persoane vârstnice. Țipă, deranjează, își bat pumnii într-un joc idiot – altă imitație a dungilor strâmbe cu stele apuse – din care nici măcar ei nu înțeleg ceva. Educația tinerei generații a eșuat. Așa s-a și vrut. Reconstructorii Sodomei şi Gomorei s-au strecurat şi la noi chiar în rândul celor responsabili cu morala tinerei generaţii. Dar nu numai acolo.

După absolvirea liceului (cu sau, cei mai mulți, fără „bac”) foștii elevi îmbracă robe negre de parcă ar fi absolvit cine știe ce institut superior de învățământ sau au ajuns ditamai judecători la vreo înaltă curte de justiție a unei imaginații bolnave, își pun tichii pătrate pe dovlecii necopți încă, pe care la semnalul nu știu cui le aruncă spre Calea Lacteee. Apoi le caută printre dârele chemtrails-urilor… Robele și țucalele de unică folosință nu reprezintă nici măcar pentru ei o amintire. Doar cheltuieli suplimentare ale părinților, rebotezați după noțiunile impuse de aceleași dungi și stele slute ca „părinte 1” și „părinte 2”. Împreună sunt doar înlocuitoare temporare ale zdrențelor nădragilor ciuruiți. Poate că sunt eu demodat, dar din cauza alimentației generos otrăvite cu E-uri cioloșiste, demoazelele de astăzi nu mai au nimic de-a face cu grația fetelor anilor ’60-’80 ai veacului trecut. Acum au multe zeci de kilograme la activ iar băieții… sunt doar capete seci, la propriu și pielea tatuată mai ceva ca la Auschwitz. Vă plac tineri români „Stars and Stripes”? Mai au ei respect pentru MAMA, cea mai prețioasă ființă din univers? Întrebați-i. Răspunsul lor vă va uimi.

Așa li s-a spus proștilor să strige în decembrie ’89. Acum o avem. Nu am fost mulțumiți cu Țara fără datorii lăsată de „regimul de tristă amintire” cum repetă papagalii. Acum avem datorii pentru secole, ba, „i-lustrul” actual prim ministru cu „bac”-ul pierdut printre aceleași stele și dungi a dat o fără-de-lege prin care, neîmputernicit de nimeni și călcând în picioare prevederile Constituției României, poporul român va trebui să achite și datoriile Ucrainei. Vă închipuiți ce înseamnă asta? N-am întâlnit în istoria niciunei țări o astfel de aberație, iar gestul Ciolacheului constituie un act de înaltă trădare națională. Chiar va rămâne nepedepsit?

În curând (tot printr-un ucaz al Ciolacheului), orice imigrant adus, nu venit de pe alte meleaguri, care a stat în România trei ani, va primi – sine die – cetățenie română. Până atunci, asemenea ucrainenilor, imigranții aduși de papagalul din colivia de la Cotroceni și de „guvernele lui” cu avioane, vor primi „drepturi” materiale de care românii nu pot beneficia, dovadă fiind regimul refugiaților ucraineni în România care surclasează drepturile cetățenilor români în propria lor țară… Dacă Farfuridi și Brânzovenescu spuneau pe vremuri: …„Eu merg mai departe și zic: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi!”, necazul e că o știm, dar de 35 de ani nu facem nimic! „Alegerile” ratate din acest an au confirmat domnia haosului și sosirea Apocalipsei. Dovada? Gestul unui jandarm – având statutul de reprezentant al ordinii – care a amendat câțiva tineri pentru că aceștia, în timpul unui degenerativ marș Pride, au protestat tăcut, purtând icoana lui Iisus Hristos. La trecerea zgomotoșilor și dezgustătorilor L.G.B.T.-iști, aceștia i-au huiduit în numele „toleranței” absolute pe purtătorii de icoane. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării care ar trebui să fie garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării nu scoate nici un cuvânt! Întrebare: În România, țară 90% ortodoxă, mai ai voie să fii creștin? Tot așa cum, dând dreptate regretatului Dinu C. Giurescu: „A fi astăzi patriot în România este aproape o infracțiune!”.

La întrebarea adresată printr-un apel-manifest semnat anul trecut de „aproximativ o mie de semnatari, printre care foști militari, foarte mulți în rezervă”, pentru „recăpătarea controlului românesc asupra resurselor naturale, pentru măsuri care să aducă în țară o parte dintre românii plecați în străinătate, încurajarea natalității, susținerea familiei naturale și a economiei românești, încetarea vânzării pământurilor către străini, etc.” generalului Gheorghiță Vlad, actual șef al Statului Major al Armatei (S.M.A.): a fost întrebat: „[…] Armata ar mai avea curajul să lucreze cu astfel de oameni care par că promovează alte principii decât cele prooccidentale?”. Șeful S.M.A. a răspuns: „Nu! Și cred că suntem instituția din România care s-a reformat complet, sută la sută. Integritatea, moralitatea personalului militar este indubitabilă. În schimb, cei care greșesc trebuie să plătească. Este clar”.

În urma ședinței C.S.A.T. din 20 iunie 2024 „Partidul P.P.R., a depus plângere penală împotriva președintelui Klaus Werner Iohannis și a membrilor C.S.A.T., care au decis transferul sistemului sol-aer «Patriot», către Forțele Armate ale Ucrainei pentru săvârșirea infracțiunii de înaltă trădare. Motivele plângerii penale pentru săvârșirea infracțiunii de înaltă trădare, prevăzută la art. 398 din Codul penal, coroborat cu art. 394, literele a) b), c) și d) din Codul penal sunt următoarele: – Conform art. 394, litera a) din Codul penal – «provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine» – ajutorarea cu armament a Ucrainei, antrenarea piloților ucraineni și restul acțiunilor făcute la adăpostul unor hotărâri ale CSAT sunt instigări care pot provoca un război cu Federația Rusă. Acesta este elementul material al infracțiunii de trădare în forma de la art. 394, litera a) din Codul penal, coroborat cu art. 398 din Codul penal; – Conform art. 394, litera b) din Codul penal – «subminare economică, politică sau a capacității de apărare a statului» – donarea stației «Patriot» reprezintă o subminare a capacității de apărare a României. De asemenea, achizițiile de armament prin încălcarea legii Offsetului, în termeni defavorabili României, reprezintă un act de înaltă corupție și subminare a economiei naționale. Prin acest act iresponsabil de donație, România pierde peste un miliard de dolari americani de la bugetul Ministerul Apărării Naționale și, astfel, se produce inclusiv o subminare a finanțelor publice; – Conform art. 394, litera c) din Codul penal – anume «aservirea față de o putere străină», Codul Penal nu face diferența între a conspira cu Rusia, Ucraina sau Statele Unite ale Americii”.

P.S.: Se pare că „Gheorghiță” a fost adoptat ca Švejk-ul românesc postdecembrist. Pe timpul „plandemiei” C19 a mai fost un Gheorghiță, un colonel cu epoleții vișinii smurdăriți în cârdășie cu „comandantu acțiunii”. Cei doi au călcat pe cadavre printre stele ciobite și linii mânjite de sângele celor arși de vii în spitalele românești. Se pare că actualul Gheorghiță Švejk calcă „pas cu pas” pe cărări la fel de benefice românilor, iar din hotărîrea ședinței C.S.A.T. menționată rezultă că… nu Patria, nu Nația Română trebuie apărată, ci „valorile prooccidentale!”. Domnule șef al Statului Major al Armatei, răspunsul cel mai potrivit pe care vi-l pot adresa românii – nu doar militarii activi și/sau rezerviștii, toți românii – pentru asemenea cuvinte și asemenea atitudine, este unul singur: „«Patria ante omnia!». Marș! La reformă, generale Gheorghiță Švejk!”.

Tehnocrația suspiciunii…

Data: 8 iulie 2024 by Magda Ursache

De la denunţ la enunţ nu-i decât o biată literă. Am supravieţuit în Republica Socialistă a Dosarelor (R.S.R.), existenţa şi textistenţa ne-au fost trecute prin filtrele Securităţii. Larii – secularii – casei ne supravegheau prin pâlnia telefonului; la universitate şi acasă pereţii erau microfonizaţi. Profesorul Titus Raveica ştia ce ştia când îl trăgea pe culoar pe Petru Ursache, să-i şoptilească la ureche câte ceva. Eram „obiective”, teme de „lucrare” pentru amici de familie şi neamici. N. Creţu, cu notele lui info, i-a distrus cariera lui Petru; deşi n-are stil, făcea exerciţii de stil; l-a denunţat cu silă propria-i fiică, în corespondenţa cu Aurel Dumitraşcu, publicată de Adrian Alui Gheorghe. Sufeream de suspiciune ca de-o boală de ficat; la sfârşit de regim, deveniserăm tehnocraţi în arta suspiciunii. Cea mai sigură cale de apărare era să-i suspectezi pe toţi, să-i ocoleşti pe toţi. Citesc în presă că C.N.S.A.S. deţine 18 kilometri de dosare făcute de Securitatea poporului. „Securiţica”, aşa cum o alinta în derâdere Cezar Ivănescu, dicta: eşec social dacă nu informezi, succes, laude în plen de şedinţă P.C.R., avansări prin glisare, dacă informezi. Erai acoperit, n-aveai nevoie de acoperire bibliografică pentru a avansa. Richard Valter, şeful Catedrei de romanistică din Filologia cuzană, a fost făcut conferenţiar cu o recenzie în „Flacăra Iaşului”, lipsindu-i cele trei cărţi în specialitate. Avea dosar bun, muncitoresc. Petru Ursache a acuzat de-a surda lipsa de criterii în avansări. Se înşela, exista un criteriu suprem: stelele de pe umeri.

Trei cărţi obligatorii? Ba trei stele. Ia să nu fi semnat „Angajamentul”! Dacă semnai forţat de împrejurări, ca-n cazul lui Cezar Ivănescu, şi nu dădeai curs (sau – grozăvie! – te deconspirai) era şi mai rău. Celor care n-au trăit în statul poliţienesc toate astea li se par prozeme: că erai urmărit pentru că împrumutai o carte de la Biblioteca franceză, că ascultai „Europa Liberă” în bucătărie şi vecinul „ziarist” stătea la aţă, lângă calorifer, gata să te înregistreze. L-am auzit, în tramvaiul de Baza 3, personaj predilect al romanelor mele, pe un băieţel întrebându-l uluit pe alt băieţel. Învăţătorul le spusese că nu era voie să asculţi radio: „Cum n-aveau voie să asculte radio? De ce nu era voie?”. Moştenire a Codului Penal din timpul ocupaţiei sovietice (încheiată în 1958): era ilegal să scoţi din ţară un manuscris, să-l multiplici la maşina de scris ca să-l distribui, să citeşti şi să citezi cărţi interzise, fapte pedepsite cu puşcărie grea în stalinism, când puteai lua 25 de ani de temniţă dacă rosteai un cuvânt ostil regimului la coada pentru pâine, dacă spuneai vreun banc politic ori dacă trimiteai o scrisoare unui prieten din Vest.

Într-un excelent roman de Călin Ciobotari, prea puţin comentat de critica de la Center, un general plictisit se dă singur în urmărirea subordonaţilor. Ordonă să i se controleze corespondenţa, deşi nu scria nimănui scrisori, cere să i se monteze microfoane în locuinţă. Probabil că s-ar fi autoturnat la Securitate, ba chiar şi-ar fi arhivat personal turnătorelile, să nu se piardă cumva („Şşşt, Generalul visează…”, Ed. Polirom, 007). Dosarele erau pe măsura socialismului multilateral dezvoltat: volume după volume; totul era fluid ca apa, adică se putea turna.Cine ştie dacă „elementele necorespunzătoare” n-au fost date şi postum în urmărire, vezi notele blasfemiatorii după moartea lui Pamfil Şeicaru, Doinaş, Marino, Negoiţescu, Balotă. Mihai Ursachi…Iar secii (şi nu la mintea lor parşivă şi puţină se gândea Luca Piţu atunci când îi numea astfel) ne ocărăsc, ca gazetari cu grade confidenţiale, pentru ţinerea de minte a răului. „Lasă-i, Magda, ce-a fost a fost!”, mi-a spus un ins, trecut prin multe urmăriri operative. Dar e posibil să nu reacţionezi câtă vreme fiii Securităţii au retezat ca-n codru destine, fără scânteie de omenie? Familii întregi au avut de suferit, până la rangul al treilea de rudenie şi mai departe încă.

Memoria selectivă câştigă teren faţă de cea integrală. Unii au fost de-culpabilizaţi, li s-au aflat scuze, ca lui Sorin Antohi, slab de înger, dar curajos în spovedania că a turnat, dar… n-a trădat. Li s-au căutat şi găsit circumstanţe atenuante: frică juvenilă de bătaie, şantaj cu exmatricularea din învăţământ, presiune psihică. O fi fost cazul Marei Nicoară, nume conspirativ de elevă Dona Alba, care îl turna copios pe Dan Culcer, mentorul ei, chipurile? Refuzul de a colabora putea să ucidă. L-a ucis pe elevul Mădălin, fiul lui Alexandru Tacu. Notele unora, cică, au fost benigne, ba chiar dădeau informări pozitive; ale altora erau scrise cu talent. Delaţiunea ca formă de ficţiune au încercat mulţi. Or, estetica primează în non-moralia sau post-moralia, cum vreţi a-i spune, nu etica. Nedreptatea acuzei l-a doborât pe Cezar Ivănescu. Vinovăţia sa a fost prescriptibilă şi prescrisă. Postum! Însă cine ştie dacă falsificatorii de biografeme, maeştri în aria calomniei, nu mai sunt crezuţi pe ici-colo.

Democrația consumului și nu clasa restrânsă și ultra-boată a privilegiaților!

Data: 8 iulie 2024 by Gheorghe Piperea

Economia de piață nu e o junglă în care cei privilegiați iau totul, iar cei fără pedigree și proptele pierd, păgubesc, sărăcesc și flămânzesc. Economia de piață este o democrație a consumului. Dacă nu ar fi așa, zadarnică ne-ar fi toată truda și fără sens dăinuirea pe acest Pământ. Poate că toată societatea amnezică de azi, dar mai ales politrucii, sinecuriștii, securistofilii, slugile și sponsorizații neo-feudalilor economiei și ai politicii ar trebuie să revadă ceea ce scrie în Constituție și, de altfel, în Tratatul Uniunii Europene: dreptatea și demnitatea umană sunt două valori fundamentale ale statului democratic și ale societății care îl organizează. Casa familială și dreptul la locuire sunt, în același timp, indicative și ancore ale dreptății sociale și ale demnității umane. De asemenea, sunt garanții ale libertății și ale egalității de șanse. Fără casă (mai grav chiar, în urmarea evacuării silite din locuința familială), omul are toate „șansele” să devină un ratat, o pierdere de plusvaloare pentru familie, neam și societate, precum și o plasă de siguranță ruptă de care vor fi lipsiți urmașii și apropiații săi. Înmulțit cu numere mari, acest risc de ratare se poate transforma într-un eșec al democrației și al statului care, aparent, este stat de drept și social. Statul însuși, din plasă de siguranță socială pentru cetățenii săi lipsiți de resurse și de acces la ascensorul social, se transformă într-o entitate cinică, indiferentă și chiar ostilă. Inteligenți ca herr Ionannis Werner Klaus pot spune că un stat ca România este un stat eșuat, fără a pricepe că se poate nimeri să spună adevărul, ca un păcătos care fără să vrea slobozește o afirmație reală.

Țesătura economică și socială a României ultimilor 20 de ani de domnie securistică a lui Petrov, alias Băsescu, și Iohannis, suspect și el de colaborare cu securitatea comunistă, a creat o clasă restrânsă și ultra-boată de privilegiați și o masa mare de „egali” în sărăcie. Principalele două categorii de nedreptățiți ai acestui regim neo-feudal sunt: (i) cei care nu au resurse financiare pentru a-și cumpăra locuințe și (ii) debitorii supra-îndatorați la bănci, care au avut impresia că au cumpărat pe credit locuințe, dar au cumpărat, de fapt, servitute, captivitate și ruină.

Pentru acești oameni nu doar că a dispărut ascensorul social. Autobuzul a plecat mereu cu câteva secunde înainte ca ei să ajungă în stație, cu sufletul la gură. Într-un joc de sumă nulă, așa cum este lumea neo-feudală de azi, când cineva pierde indefinit, altcineva câștigă infinit. Există câștigători ai acestei goane după autobuzul care pleacă mereu din stație – băncile și colectorii de creanțe. Dezvoltatorii imobiliari. Funcționarii de la urbanism și amenajarea teritoriului. Șpăgarii. „Oengeurile” de mediu sau de urbanism care fac procese dezvoltatorilor imobiliari doar pentru a le retrage ulterior, în urmarea plății unor „despăgubiri” sau a efectuării de donații politice, cu care pârâții sunt de acord pentru a scăpa de râia acestor procese artificial create, doar cu scopul de șantaj judiciar. În presă este la modă idea că românii sunt în proporție foarte mare proprietari ai caselor lor. Este adevărat doar în parte. Sunt, într-adevăr, proprietari cei care erau adulți și în putere în anii ‘90 ai secolului trecut, când statul le-a permis să cumpere apartamentele la bloc în care erau chiriași. Peste jumătate dintre casele din România sunt apartamente la bloc, fiind construite după standardele comuniste. România este statul european cu cea mai mare aglomerație de persoane la domiciliu. Proprietarii locuiesc cu copii, seniori, chiriași, cățel, purcel, claie peste grămadă. Generația de după anul 2000 nu prea are case. Unii dintre membrii acestei generații s-au împrumutat la bănci, după 2006, ca să cumpere, să construiască sau să consolideze case, iar acum sute de mii dintre ei sunt supra-îndatorați, pasibili de evacuare imediată din case. Cel puțin un milion au pățit deja asta, odată cu crizele din 2010 (când Băsescu – Boc au tăiat salarii bugetare, indemnizații de creștere a copiilor și pensii) și din 2020 – 2023 (când economia și populația au fost supuse unor crize artificiale care i-au falimentat pe capete). Casele executate silit sunt acum în proprietatea unor speculatori, latifundiari, neo-feudali, rentieri etc., care vor da aceste case cu chirii enorme celor care au nevoie de locuire.

În plus, ceea ce s-a construit în ultimii 20 de ani seamănă cu dormitoarele muncitorești nord-coreene sau chinezești. Sunt case scumpe, fără urbanism, fără comunitate, presărate pe la marginile marilor orașe. Este nevoie de programe naționale de construcție și de creditare, așa cum s-a întâmplat în SUA, pe vremea lui F. D. Roosevelt, în Marea Britanie, pe vremea lui Margaret Thatcher, în Portugalia și Irlanda azi etc. După toate calculele, chiar se poate cumpăra un apartament cu suma de 35 de mii de euro, cu plata pe loc sau pe credit cu dobânzi subvenționate de stat, care va pune la dispoziției cu titlu de concesiune terenul și utilitățile aferente unor asemenea ansambluri imobiliare. Se poate mai ales pentru că 90 la sută din materialele de construcție se produc în țară, iar prețurile caselor sunt umflate artificial (inclusiv din cauza mitei sau șantajului judiciar, risc pe care dezvoltatorul imobiliar îl introduce în preț, precum și din cauza dobânzilor bancare triple față de media europeană). De asemenea, este nevoie de un program național de corecție a contractelor de credit în vederea echilibrării prestațiilor, mai ales prin refinanțarea cu dobânzi subvenționate de stat. Pe vremea crizei creditelor în valuta, țări ca Polonia sau Ungaria au avut programe speciale de re-echilibrare a contractelor, în cadrul cărora statul și-a asumat o treime din costuri, o altă treime fiind pusă în sarcina băncilor. Reamintesc că administrația Biden a demarat un program de ștergere a datoriilor rezultate din creditele de studii, în valoare de maxim 100 de mii de euro per debitor, în favoarea a nu mai puțin de 44 de milioane de oameni, cu credite cumulate de peste 1,6 trilioane de dolari.

Acestea sunt programe complexe, cu impact pozitiv în economie (mai ales prin crearea de noi locuri de muncă și dezghețarea unor ramuri ale economiei stagnante în perioadele de criză), demografie și încredere în viitor. Și poate contribui la atenuarea stării psihologice sumbre care se simte în societatea în care trăim, o societate a drepturilor, libertăților, demnității, care nu lasă pe nimeni în urmă. Reamintesc că în anii de după 2010 am declanșat procese colective contra băncilor care au dus la condiții mai bune de plată a debitorilor supra-îndatorați. De asemenea, am scris și promovat Legea dării în plată, care a contribuit, prin intermediul instanțelor (în ciuda ostilității unor judecători – militanți pro-bănci), la ameliorarea situației acelor oameni. Așadar, se poate… Chiar sunt curios să aflu de ce nu ar reuși un astfel de program pe 10-20 de ani în România, deși programul New Deal al lui F. D. Roosevelt a scos SUA din criza economică din 1929-1933 și a transformat-o în hegemonul lumii … De ce a mers în UK, Portugalia, Irlanda, Ungaria sau Polonia și nu ar merge la noi…

„Statuia Libertăţii” din Boldeşti-Scăeni: singura copie din estul Europei a celebrei statui americane…

Data: 7 iulie 2024 by Redacția

Dacă la Slobozia (jud. Ialomița) avem copia Turnului Eiffel și a celebrei ferme a Familiei Ewing „Southfork Ranch” din „Dallas” – serialul de mare succes difuzat în România, înainte și după 1989, ridicate de Ilie Alexandru, fondatorul Hermes Land (Parcul de vacanță Hermes”, acum avem și „Statuia Libertăţii” din oraşul Boldeşti-Scăeni (jud. Prahova) care este singura copie din estul Europei a celebrei statui americane. Povestea monumentului aflat pe plaiurile româneşti, spusă chiar de către artistul realizator Cristian Petru Bălan, scoate la iveală legături posibil necunoscute între celebrul inginer francez Gustave Eiffel şi localităţi din judeţul Prahova pe care le-a vizitat şi unde ar fi conceput chiar planul pentru realizarea Turnului din Paris. În urmă cu câțiva ani, a fost dezvelită prima copie din ţară a Statuii Libertăţii de la New York, monumentul amplasat într-un orăşel de provincie din Prahova, situat la aproximativ 15 kilometri de municipiul Ploieşti, fiind un simbol al prieteniei dintre România şi Statele Unite ale Americii, după cum informează placheta amplasată pe soclul său.

Artistul realizator, Cristian Petru Bălan, stabilit de zeci de ani în Statele Unite ale Americii, a povestit, de ce a ales să aducă o copie a Statuii Libertăţii chiar la Boldeşti-Scăeni. Astfel, acesta spune că ideea i-a venit din „motive bine întemeiate”, explicând că Statuia Libertăţii din New York a fost făcută de inginerul francez Gustave Eiffel pe baza machetei sculptorului Frederic Auguste Bartholdi. Eiffel s-a adresat inginerului Gheorghe Pănculescu, bunul său prieten care stătea în Prahova, la Vălenii de Munte, un inventator care avea un sistem propriu de îmbinare a elementelor de feronerie. „Ei s-au întâlnit chiar aici, în Scăieni (actualul oraş Boldeşti-Scăeni), care pe atunci era doar un sătuc. Gustave Eiffel mai fusese în România şi a stat zece zile în Vălenii de Munte, Prahova, timp în care a discutat cu inginerul Pănculescu cum să facă Turnul Eiffel din Paris, precum şi suportul de oţel al Statuii Libertăţii. Deci, amândoi trecând prin Scăeni, planul a fost făcut aici în România, fie în zona Boldeşti-Scăeni, fie undeva pe aproape. Se mai spune că o parte din soclul Statuii Libertăţii a fost realizat cu materie primă de la Reşiţa, precum şi unele piese metalice din Turnul Eiffel. Ştiind această poveste, eu m-am gândit să fac în localitatea prin care a păşit Eiffel o Statuie a Libertăţii mai mică, deci o copie la scară redusă – în amintirea acestei vizite. Un alt motiv de a ridica statuia în această zonă este că judeţul Prahova a contribuit cu bani la colecţia europeană de fonduri pentru cadoul făcut Statelor Unite de către Franţa”, a explicat Cristian Petru Bălan. Acesta a realizat mai întâi în SUA un mulaj uşor, din cauciuc, al statuii, pe care l-a adus în România, iar cu ajutorul unui meşter turnător bucureştean a realizat monumentul care a fost amplasat chiar vizavi de casa acestuia din Boldeşti-Scăeni. Statuia nu este făcută în bronz, aşa cum se obişnuieşte în astfel de cazuri, pentru că ar fi costat foarte mult, aşa încât artistul a apelat la un amestec de polimeri şi fibră de sticlă, pe schelet metalic, întreaga construcţie, care are 2,8 metri înălţime, cântărind 20 de kilograme. În plus, pe lângă faptul că bronzul este foarte scump, el se şi fură…

„Am ales metoda cea mai simplă, din polimeri şi cu fibră de sticlă. Pentru că această combinaţie este foarte uşoară – cam 20 kg, am preferat-o. Ea este şi relativ rezistentă, dar riscam ca sculptura instalată să fie doborâtă de vânt. De aceea, am turnat în ea beton uşor armat, existând oarecum riscul să crape. Din fericire, am avut noroc că aşa ceva nu s-a întâmplat. Statuia are înălţimea de 2,80 metri, cu soclu cu tot atingând aproximativ şase metri de la sol. Este însă singura copie a statuii americane din estul Europei, existând numeroase alte copii în Europa occidentală şi în restul lumii”, ne dezvăluie Cristian Petru Bălan. Monumentul din Prahova are nevoie de întreţinere, ca orice alt obiectiv de acest gen, de altfel. Copia Statuii Libertăţii are culoarea verde şi este vopsită cu un amestec de culori pe bază de ulei, având nevoie de întreţinere la doi-trei ani.

Realizarea statuii l-a costat 14.000 de lei, cheltuiala fiind suportată din pensia sa, după cum a precizat artistul Cristian Petru Bălan la momentul dezvelirii acesteia. De când a apărut noul monument în localitatea lor, toţi oamenii vorbesc despre Statuia Libertăţii din Boldeşti-Scăeni. Deşi nu mai contenesc să admire noua mândrie a localităţii, mulţi n-au habar ce reprezintă statuia. „Nu e o statuie specifică Statelor Unite, este statuia libertăţii tuturor popoarelor lumii. Poate să existe oriunde. La noi în ţară ştiam că nu este şi de aia am făcut-o”, spune Cristian Bălan. Statuia libertăţii din Boldeşti-Scăeni are în jur de 3 metri înălţime şi este de 30 de ori mai mică decât cea din New York. Statuia Libertății reprezintă pe lângă legăturile de suflet româno-americane și legăturile umane, cele care au condus la apariția și existența acestor monumente emblematice. Dacă celebrul architect francez Eiffel nu se întâlnea cu inginerul român Gheorghe Pănculescu, nu știm dacă ne mai puteam bucura astăzi de existența Turnului Eiffel și a Statuii Libertății… (G.V.G.)

„Deschiderea cărții”… Nu, nu există așa ceva!…

Data: 7 iulie 2024 by Al. Stănciulescu-Bârda

 Foarte adesea, în multe discuţii cu creştini de aproape şi de departe, sunt întrebat de tineri şi de vârstnici ce este cu deschiderea cărţii de către preot. Desigur, aţi sesizat că întrebările respective priveau „ghicitul” preotului în cărţile bisericeşti şi mai ales în Sfânta Evanghelie. Am întâlnit chiar o femeie destul de în vârstă, care venea pe jos tocmai de la Podeni şi se ducea undeva în părţile Strehaei, fiindcă auzise că acolo este un preot, care „deschide cartea”. Am spus tuturor şi nu voi înceta să spun, că e vorba de o şarlatanie. Preotul nu ghiceşte în Sfânta Evanghelie, aşa cum nu ghiceşte în Sfânta Împărtăşanie, în cărţile de joc, în cafea, în palmă, în stele, în lună etc. De unde se trage această vorbă şi această practică? Este o tristă realitate istorică, pe care o voi menţiona aici în câteva cuvinte. A fost o vreme, când nivelul de cultură al preoţilor noştri era foarte scăzut. Limba în care erau scrise cărţile bisericeşti era greaca ori slavona, adică vechea limbă rusească. Amândouă limbile erau foarte grele. Pe amândouă le-am învăţat atât în seminar, cât şi în facultate, ba limba rusă am mai învăţat-o şi patru ani în şcoala generală şi, cu toate acestea, greu pot să rup câte o boabă în cele două limbi.

Candidaţii la preoţie învăţau cel mai adesea practic pe lângă preoţii bătrâni să facă slujbele, să zică şi ei câteva rugăciuni, câteva cântări în limba română, eventual să ţină o predică. Se duceau apoi la episcop cu un peşcheş(cadou), îi hirotonea şi gata. Mulţi nici nu mai învăţau rânduiala după ureche. Ai noştri din părţile Olteniei treceau Dunărea şi erau hirotoniţi de episcopul de la Vidin. Tot ce conta era taxa ori ploconul pe care le dădea ierarhului respectiv. Şedeau la coadă. De ce? Fiindcă în ţară se dăduse o lege, prin care preoţii erau scutiţi de anumite dări către stat. Episcopul nu numai că-i hirotonea, dar le dădea şi ţidulă, adică adeverinţă sau atestat că sunt preoţi. Reveneau la casele lor, îşi vedeau de treburi ca şi până atunci, dar când veneau zapcii să strângă birurile, arătau dovada că sunt preoţi şi scăpau mai ieftin. Aşa se ajunsese ca să consemneze documentele că la un moment dat într-un sat erau şi 17 preoţi. Într-un asemenea mediu de ignoranţă, ne putem imagina ce însemna o carte, mai cu seamă că ea costa foarte mult. O Sfântă Evanghelie putea costa preţul câtorva pogoane de pământ sau câtorva perechi de boi. O asemenea carte era destul de rar deschisă… În ce priveşte cititul…, tulai, Doamne! Preotul rostea un fel de bolboroseală, pe care n-o înţelegea nici el, nici credincioşii lui. Lucrul acesta făcea ca să se mărească nedumerirea şi admiraţia faţă de ceea ce scria în cărţi. Acolo trebuia să fie toate tainele vieţii şi ale morţii însemnate, toate amănuntele legate de viaţa fiecăruia şi ale tuturor laolaltă. La vreme de nevoie, în special la vreme de boală, în schimbul unei sume de bani, fără îndoială, preotul sprijinea Sfânta Evanghelie pe capul bolnavului sau al celui ce-i solicitase „deschiderea” şi urma… minunea: ghicitul în carte.

Cărţile noastre vechi bisericeşti, mai ales cele copiate cu mâna, erau scrise în mai multe culori, cu chenare frumos ornamentate. Uneori se scria câţiva ani la o carte bisericească. Ei bine, dacă în locul unde se deschidea cartea, predominau literele negre, era semn de rău, de nenorocire, de moarte; dacă predominau literele roşii sau verzi, era semn bun, de speranţă, de însănătoşire, de izbândă etc. Nu ştiau ce scrie acolo şi, de fapt, nici nu aveau nevoie să citească, importantă era culoarea, aspectul paginii şi al literelor. Acesta era „ghicitul” sau „deschiderea” cărţii. Să fim serioşi!

Şi eu deschid cartea şi cărţile. În fiecare zi. Dacă nu fac asta o zi, mi-e „foame” de carte. Citesc literele, cuvintele, paginile, capitolele, cărţile, scriu cărţi, dar nu m-am gândit niciodată şi nici nu pot să… ghicesc în carte sau în cărţi. Dacă aş fi putut să fac asta, aş fi ghicit pentru mine în primul rând(….)! Păi nu? Aşadar, dacă mai auziţi pe cineva că un preot sau altul „deschide” cartea şi ghiceşte în schimbul unor sume de bani sau altor bunuri, să afirmaţi cu putere că e o excrocherie. Dacă vă contrazice cineva, spuneţi-i că aşa v-a spus preotul dumneavoastră.

Mănăstirea rupestră Albotina: locul de rugăciune și penitență cristică a Sfântei Cuvioase Teofana Basarab…

Data: 7 iulie 2024 by George V. Grigore

Am întâlnit în numeroasele mele drumuri prin țara vecină și prietenă, Bulgaria, destule mănăstiri rupestre, ascunse în inima munților de piatră, spre veșnicirea celor pieritoare, prin rugăciune și penitență. Mănăstirea Albotina (în bulgară Алботински манастир) este o mănăstire medievală rupestră, în prezent inactivă, aparținând de Episcopia de Vidin, eparhie a Bisericii Ortodoxe Bulgare și se află în poiana Albotina de-a lungul râului Topoloveț, între satele Gradeț și Rabrovo, în apropiere de satul Deleina. Complexul mănăstirii a fost construită în calcarele masivului de pe latura de nord a râului, la aproximativ 25 de metri înălțime, folosind peșteri naturale și vestigii de piatră, cu spații goale și nișe create cu scopuri religioase ale ritualului de zi cu zi. La mănăstire se ajunge pe un drum abrupt și îngust, la începutul căruia se află un puț de apă, cunoscut sub numele de Haiduk cheshma (cișmeaua haiducului). Fiind ușor accesibilă, mănăstirea rupestră a fost folosită de-a lungul timpului de ciobani și de tăietorii de piatră din zonă, ca loc de adăpost. Căutătorii de comori au jefuit-o și vandalizat-o de-a lungul timpului, în speranța unor descoperiri mult visate. Mănăstirea Albotina a fost activă în secolul al XIV-lea, conform fragmentelor de fresce și inscripții pictate, precum și a podoabelor (cercei, brățări) găsite în cele 29 de morminte creștine descoperite aici. Numărul mare de înmormântare a laicilor în rândul clericilor este o dovadă că mănăstirea era un sanctuar reputațional și un loc dorit pentru pacea veșnică a donatorilor săi.

Printre înregistrările istorice rare, este demn de reținut faptul că a fost menționat satul Altovin (de la Albotin?) într-un registru al cazei Vidin din 1560, sat acum inexistent. Complexul mănăstirii este alcătuit din opt camere săpate în piatră la rând, biserica fiind situată în sectorul mijlociu, în cea mai concavă parte a curbei masivului stâncos. Biserica conține trei nave și este orientată conform canonului de la vest la est, părțile sale sudice și sud-vestice fiind complet devastate. Prezența unui baptisteriu indică folosirea lăcașului nu doar în scop monahal, ci și pentru liturghii publice. În nord-vestul mănăstirii se află un al doilea etaj care cuprinde cea de-a doua cea mai mare cameră a mănăstirii, care probabil a fost folosită pentru o reședință.

În partea de vest a mănăstirii au fost amplasate și alte clădiri: chiliile călugărilor, bucătăria, pivnița, depozitele. Două rezervoare de apă pot fi de asemenea văzute. Numele bisericii mănăstirii este necunoscut, dar există presupuneri că acesta a fost dedicată învierii lui Isus, ca urmare a păstrat vechea tradiție de a juca hora în memoria celor decedați în a doua zi de Paști. Acest obicei este practicat pe scară largă de către românii timoceni care atârnă portrete cu rudele lor decedate pe ramurile unui venerabil copac în lunca de sub mănăstire (Arborele genealogic; Pomul Vieții). Fiecare horă care se joacă înainte de prânz este dedicată separat unei persoane decedate, iar dansurile de după-amiaza sunt dedicate persoanelor vii. Bulgarii și românii culeg frăsinel și împart câte o creangă pentru fiecare persoană decedată. Mănăstirea Rupestră Albotina a fost declarată monument de cultură în monitorul oficial al Bulgariei pe 28 decembrie 1927, articolul 221, iar pe 26 decembrie 1969, articolul 100.

O idée circulă în ultimul timp în presă și mediile sociale. Este vorba despre construirea unei mănăstiri ortodoxe românești dedicată Sfintei Cuvioase Teofana Basarab ce poate fi ridicată în codrii de la Albotina, din nordul municipiului Vidin din Bulgaria. În acest sfânt scop preotul Alexandru Stănciulescu-Bârda, paroh al Parohiei Malovăț din Județul Mehedinți, a adresat rugămintea sa către mai marii bisericii române, spre a primi acceptul de a realiza o mânăstire de maici dedicată Sfintei Cuvioasa Teofana Basarab în punctul numit Albotina, situat în munții din nordul municipiului Vidin (Bulgaria), la cca. 20 kilometri distanță de acel oraș. El este și autorul cărții „Viața Cuvioasei Teofana Basarab”, aflată déjà la cea de a III-a ediție, cu precizarea că a existat și o lansare a acesteia la Casa de Cultură „Sf. Cuv. Teofana Basarab” din Vidin. O mână prietenă poate veni și din partea bulgară, spre a deschide acest sfânt șantier, iar astfel se poate consolida prietenia popoarelor noastre vecine transdunărene. Interesul turistic va crește, iar pelerinajele creștinilor vor reaprinde flacăra credinței. Astfel memoria unui mare caracter, al Sfântei Cuvioase Teofana Basarab, va traversa veacurile și va fi exemplu pentru cei ce va să vie!

Aberațiile unui ins ce se crede finanțist…

Data: 6 iulie 2024 by Mihai Vintilă

Să vorbim puțin despre cel ce ne face viața un iad cu măsurile sale economice aberante, dacă nu de-a dreptul imbecile. Ministrul Finanțelor, Marcel Boloș susține că a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Oradea la 40 de ani deși aceasta nu apare în CV-ul postat pe site-ul ministerului pe care îl conduce. Omul nostru a „făcut” la aceeași Universitate din Oradea Facultatea de Electrotehnică și Informatică (1992-1997), Facultatea de Științe Economice (1993-1997), un master in Managementul Instituțiilor Financiar Bancare (1997-1999) și și-a luat și două doctorate unul în management(1999-2007) și altul în contabilitate (2000-2005)! Este după cum se pare plin de carte. Practic omul nostru, azi ministru important, în perioada 1992-2007 a stat doar la școală! Dar nu, v-ați înșelat. Omul nostru a fost tot atunci inspector la Primăria Oradea având doar liceul terminat în 1986! Cum în 1997 și-a luat cele două licențe in economie, a fost promovat contabil șef, apoi director economic și într-un final director executiv la aceeași Primărie Oradea. Cum nu există informații că domnul actual ministru ar fi lucrat vreo secundă la o firmă privată, experiența sa economică este doar una de amploaiat la stat, deci zero în economia reală! După experiența vastă de la Primăria Oradea a fost parlamentar sau a lucrat pentru parlamentari. Deci zero economie reală! A… mai ținea uneori și slujbe, dar din alea importante, conform articolelor din presa locală din Bihor. Nu mai punem în discuție faptul că Universitatea din Oradea, era, cum s-a demonstrat în alte spețe, în anii 1996-1997 o adevărată fabrică de diplome false, cu studenți care nu dădeau pe acolo dar dădeau banu’ unde trebuie! Nu, astea sunt doar afirmații răutăcioase pe care justiția le-a confirmat.

Să venim acum la economie, că asta ne doare. După cum am arătat mai sus, ministrul este tobă de carte în domeniu și mai mult, îl are și pe Dumnezeu în suflet! Doar zâmbetul tâmpit nu și-l șterge de pe față când face cele mai aberante declarații, dar asta, este altă poveste.

Ministrul Boloș a declarat că nu intenționează să majoreze taxele și impozitele și că trebuie văzute roadele luptei de combatere a evaziunii fiscale! Păi se vedem. S-au majorat de la începutul anului taxele locale deși unii primari nu doreau acest lucru. Cu cât? Cu 13,8%! Ceeeee? Mai mult, s-au impus praguri pentru deținerea de mai multe proprietăți și ce să vezi, impozite suplimentare! De la 1 iulie 2024 a crescut acciza la carburanți, că avea nevoie bugetul ăla deficitar făcut tot de … Marcel Boloș, de bani. Cu cât o fi crescut acciza? Cu doar 50%! Tot în 2024 au crescut anumit cote în zona de TVA de la 5% la 9%, de la 9 la 19%. Astea nu sunt taxe? Indirect s-au introdus aberațiile numite e-factura, e-transport și acum urmează e-TVA. Sunt ele necesare economiei sau luptei contra evaziunii fiscale? Răspunsul economiștilor adevărați este nu. Și doar la un singur eveniment, TaxEu Forum din februarie 2024, au participat vreo 100, cu funcții importante în companiile românești. Adică acolo unde domnul ministru nu a muncit niciodată în viață! Acum câteva zile contabilii din CECCAR tocmai i-au demonstrat domnului ministru cât de greșite sunt măsurile susținute de el, și surpriză, ministrul și-a recunoscut indirect prostia și a decis amânarea și modificarea e-TVA! Nu că ar fi vrut să facă asta dar sistemul susținut de el era imposibil de aplicat! Cam aici este realitatea despre afirmația cu competența!

Pentru că aberația politică nu e aberație dacă nu pute și a prostie, de exemplu, e-factura se aplică și PFA sau firmelor care NU sunt plătitoare de TVA și unde, conform legilor contabile, alea în care domnul ministru e foarte studios, vezi studiile, TVA devine cheltuială la achiziție! Deci pui tu câteva sute de mii de mici firme să implementeze mizeria, că program nu îi pot spune, de e-factura pentru a combate ceva la care nu sunt parte! Frumos! Dar banii pe care îi căutați domnule ministru nu sunt acolo unde vă uitați dumneavoastră cu insistență! Ei sunt în pensiile speciale, sunt în aparatul de stat super stufos, sunt în aberațiile birocratice, sunt în incompetența reprezentanților statului puși să apere avutul național, sunt în redevențe, sunt în pierderile firmelor de stat, sunt în sinecuri. Acolo din păcate, nu vreți să vedeți nimic.

Ar fi mult mai multe de scris despre deciziile ministrului în cauză dar ne oprim deocamdată aici. Sunt prea multe aberații care sfidează bunul simț, logica și legile în vigoare pentru a ne mai enerva. Și acest ministru va fi la un moment dat istorie și nu îi dorim decât să înghită toată mizeria pe care a introdus-o în economie și să își rumege atunci competența.

Muzeului Militar Naţional Regele Ferdinand I și-a deschis filială și la Iași

Data: 6 iulie 2024 by Redacția

Acum când problema istoriei naționale este dezbătută intens, mai ales în educație, ideea înființării acestei filiale a Muzeului Militar Naţional Regele Ferdinand I din București a plecat de la militarii din garnizoană și din mediul academic ieșean, fiind transpusă în practică într-un timp relativ scurt. Inițiativa fiind sprijinită de conducerea Ministerului Apărării Naționale şi de structurilor subordinate, s-a transformat destul de repede în realitate. În toamna anului trecut a și avut loc festivitatea de inaugurare a muzeului ieșean, situat pe bulevardul Carol I, nr.7, la sediul Cercului Militar Iaşi. Acum, ieșenii și turiștii capitalei istorice a Moldovei, atunci când vizitează vestitul Copou, se vor putea opri o clipă lângă Cercul Militar, vizavi de Spitalul Militar, pentru a cunoaște frânturi din istoria militară a Iașului și a Moldovei. Îi întâmpină o colecție frumoasă de piese de artilerie, în parc, și exponate alese cu grijă și suflet de muzeografii Muzeului Militar Național, în expoziția permanentă. Au participat la eveniment cadre militare active, în rezervă și retragere, veterani de război, reprezentanți ai autorităților publice locale și ai mediului academic ieșean, precum și un numeros public.

Militarii Batalionului 151 Infanterie Lupii Negri, cunoscuți pentru modul exemplar în care și-au îndeplinit misiunile externe în ultimii ani, au prezentat onorul. A fost oficiat serviciul religios atât în rit ortodox, cât și romano-catolic, după care s-au susținut alocuțiuni. Un moment deosebit a fost omagierea colonelului (ret) Mihai Cruceanu, care a împlinit, în aceeași zi, frumoasa vârstă de 100 de ani, fiind unul dintre puţinii centenari în viaţă, ce a luptat în cel de Al Doilea Război Mondial. Elevii Şcolii Gimnaziale Paradis, din Iaşi, au donat muzeului nou înființat o replică a Drapelului de luptă al Regimentului 15 Infanterie Războieni, din 1927. „Am participat cu multă plăcere la acest eveniment. Este rodul dedicării unor oameni care iubesc cu adevărat tot ceea ce înseamnă istoria naţională, dar şi militară, a spus generalul Ciucă. Festivitatea a fost organizată de Brigada 15 Mecanizată Podu Înalt şi Muzeul Militar Naţional Regele Ferdinand I, cu sprijinul Primăriei Municipiului Iaşi, Consiliului Judeţean Iaşi şi a partenerilor proiectului. În încheiere, Muzica militară a garnizoanei Iași, Corul Marii Uniri al Ateneului Iași și elevii Şcolii Gimnaziale Paradis au susținut un concert. „Această filială a fost înfiinţată în semn de respect şi cinstire pentru jertfa armatei române în Războiul de Întregire şi pentru rolul pe care l-a avut Iaşul, capitala celor trei uniri, 1600, 1859 şi 1918. A fost capitală de război, între anii 1916 și 1918, a rezistenţei până la capăt, aşa cum spunea marele istoric Nicolae Iorga”, a declarat directorul filialei Iași a Muzeului Militar Național, colonelul (r) Dan Prisecaru.

Acum, alături de filialele Muzeului Militar Național de la Bacău, Cluj-Napoca, Constanța și Oradea, vom avea încă una la Iași. Fie că veți alege să admirați bătrânii „lei” ai artileriei din ultimul veac de la exterior, sau veți dori să treceți pragul „casei comandantului” pentru a privi cum povestea se îngemănează din artefactele militare expuse, suntem siguri că experiența vizitării noului muzeu va fi una de neuitat. Unii dintre domniile voastre care sunt „leaturi mai vechi” vor putea chiar trăi aduceri aminte văzând acum expuse piesele de armament sau echipament pe care le-au mânuit sau purtat în vremea când „erau în armată”. Expoziția muzeală este, după cum bine v-ați dat seama, compusă din expoziția interioară în pavilionul de expunere și expoziția exterioară de tehnică de artilerie din parcul creat în acest scop. Este un obiectiv turistic ce nu trebuie ratat, pe lângă atâtea altele pe care ni le oferă fosta capitală moldavă, municipiul Iași. (G.V.G.)