Uşa ce duce spre nicăieri…

Zerarul era un bărbat cumsecade. El ducea laptele de la fermă la fabrica de produse lactate şi de acolo aducea zer pentru ferma de porcine. Lucru uşor. Pe lângă porcii statului se mai hrăneau şi ai lui.

Acest Gheorghe Apaşei îşi încropise şi o gospodărie-model după asemănarea celor văzute de dânsul în Apşa de Jos din Maramureşul istoric, unde îşi petrecuse luna de miere cu frumoasa lui nevastă, Margareta Buliga din satul Mereşeni de sub dealul Nazaria. Când venea acasă cu cisterna de zară se mai furişau şi nişte vecini ca să ia o găleată. Într-o zi nu ştiu ce nu i-a convenit lui Arsene Apostol şi a vărsat zerul la picioarele lui Apaşei, bălmăjind furios că o să-i taie capul, o să-l săreze şi o să-l dea la câini.

Apaşei a zâmbit numai şi şi-a căutat de ale sale. Mai întâi şi-a hrănit animalele şi orătăniile. Pe urmă şi-a făcut un scrob cu jumări. După ce şi-a pus stomacul la cale, a întins o cergă pe prispă şi s-a pus să-şi odihnească osul până pe la chindie.

Acum cât omul se visa printre pomii din livada lui Hitu, alergând s-o prindă pe Margareta, iată că Arsene Apostol se apropie tiptil de prispă şi cu un topor bine ascuţit la polizorul lui Emanoil Borş, face hârşti o dată şi capul lui Apostol se desparte de corp fără a icni măcar. După asta a rupt un mănunchi de ştir şi a şters lama toporului de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Judecata a avut loc în incinta Căminului de Cultură . Procurorul a solicitat privaţiune de libertate pe un termen de 15 ani. Iar când judecătorul a pronunţat verdictul, sala a reacţionat gălăgios. Până şi cei trei feciori, adolescenţi încă, au zis:

– Peste 12 ani noi vom fi mari şi te vom găsi şi în gaură de şarpe. Nu vei duce-o mai mult de trei zile.

Pentru Apostol cei 12 ani de puşcărie de la minele de piatră din Făureşti au trecut greu. Se făcuse subţire ca paiul de atâta muncă. A fost eliberat pe la Sfântul Nicolae de vară.  Vestea a ajuns şi la fraţii Apaşei. S-au gândit să nu-l pedepsească din prima zi. L-au lăsat să stea la masă cu fiica şi soţia. A doua zi, de cum s-a înserat, s-au pus de pândă. Unul la portiţă, altul în fundul grădinii, iar mezinul s-a urcat într-un dud şi avea în vizor toată curtea şi livada.

Deşi avuseseră de acasă un plan de acţiune, fiecare îşi imagina pedeapsa sa. Dar trecuse 12 ani şi inimile lor se mai înmuiaseră. Iar mama lor, despletită ca la o mare primejdie, umbla pe străzile satului chemându-i pe nume. A trecut şi pe lângă casa lui Apostol. Băieţii s-au dosit cum au putut şi au tăcut. O boare de vânt a scuturat nişte dude răscoapte. Mama s-a aplecat şi le-a cules de pe jos. Cel mic, din pom, cât pe-aici să strănute. Şi-a acoperit nasul cu podul palmei. Maică-sa a pornit mai departe cu aceleaşi nume pe buze: Ionele, Pavele, Gicule… Ecoul vocii ei se resfira prin frunze, prin nuielele din garduri . Şi-n inima ei se cocea o rană ca o dudă strivită sub piciorul ei desculţ. Aşa au pirotit feciorii lui Apaşei până în zori. Prin ogradă se plimbă scroafa cu purcei, râmând de-a valma tot ce-i iese în cale. Oile zbiară în ocol, dar din casă nu iese nici un suflet. Sătui de atâta aşteptare, feciorii iau cu asalt casa puşcăriaşului. Lucruri împrăştiate, dezordine.

Vendeta nu a mai avut loc. Au trecut ani buni de atunci. Încotro şi unde s-a dus familia Apostol nu o va ştie nimeni niciodată.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*