Rugăciunea lui Iisus: mijloc terapeutic de purificare a minţii

Astăzi, a vorbi despre rugăciune, într-o lume în care avem atât de multe alte preocupări mult mai „palpabile şi mai rentabile”, constituie, de cele mai multe ori, un „nonsens” datorită gândirii noastre foarte pragmatice în urma căreia aşteptăm, în cel mai scurt timp, lucruri şi rezultate foarte „concrete” şi foarte „eficiente”!… Pentru foarte mulţi dintre noi cei aşa zişi credincioşi a ne ruga înseamnă a depune un efort prea mare şi pentru o lungă durată (de fapt ar trebui pentru toată viaţa) pentru care noi nu prea avem timp sau, mai bine zis, nu reuşim să ne facem suficient timp!… Ne comportăm, în acest fel, în raport cu rugăciunea fiindcă, foarte mulţi dintre noi, nu (re)cunoaştem autenticul motiv şi scop al vieţuirii noastre pe acest pământ!…

Despre metoda „sfintei rugă­ciuni şi atenţii interiorizate” s-a scris foarte mult de-a lungul vremii. Părintele Profesor Univ. Dr. Dumitru Megheşan – Decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă “Episcop Dr. Vasile Coman” din cadrul Universităţii Oradea, abordează şi tratează acelaşi subiect, dintr-o perspectivă adaptată vieţii omului contemporan, debusolat oarecum în relativismul vieţii, determinată de angoasa specifică epocii postmoderne, ancorată cu precădere în economic, financiar şi comercial, animat de supertehnologie, în detrimentul dimensiunii spirituale a vieţii omeneşti…

Cartea Sfinţiei Sale reuşeşte să pună în valoare mintea, ca loc central al vieţii sufleteşti în determinarea spirituală menită să împlinească căutările febrile ale omului contemporan. Cartea este structurată în opt capitole, după cum urmează:

Capitolul I, „Problematica lumii contemporane” (p. 15-71) se referă mai întâi la motivele care au determinat dezbaterea temei referitoare la Rugăciunea lui Iisus. Se ana­lizează apoi starea de sănătate a minţii ca dat al creaţiei divine, urmată de îmbolnăvirea ei ca traumatism psihic, în urma căderii omului în păcat.

Capitolul II analizează „Patologia minţii căzute” (p. 71-101), manifestată prin per­vertirea cunoaşterii, perceperea contorsionată a realităţii, inversarea itinerarului raţional al minţii, derivarea dorinţei şi pervertirea plăcerii.

Capitolul III, „Factorii de sanogeneză psihică” (p. 101-146) are în atenţie acţiunea de psihoprofilaxie şi raportul ei cu rugăciunea minţii, precum şi mistagogia pornirilor pri­mitive ale omului.

Capitolul IV prezintă „O pledoarie pentru rugăciunea minţii” (p. 146-175), iar capi­tolul V priveşte în concret „Rugăciunea lui Iisus sau potrivirea minţii umane la mintea lui Hristos ca stare de metanoia chenotică” (pag. 175-185); urmat de capitolul VI, referitor la „Terapia psiho-fizică prin rugăciunea minţii” (pag. 185-245).

Ultimul capitol se constituie ca „Propunere de reorientare a vieţii omului sufocat de civilizaţie: drumul spre îngeri” (p. 245-261), iar în partea finală, constituită în capitolul VIII, este prezentat Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul, ca „revenire la starea de feciorie a minţii” (p. 261-277), aparţinând Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), mentorul „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

Chiar şi numai acest enunţ sumar al principalelor probleme dezbătute, oferă posibilita­tea de a aprecia conţinutul variat şi plin de sens al prezentului studiu, ca pe un îndreptar menit să lumineze sufletul cititorului, orientându-l spre un orizont veşnic deschis al devenirii sale axiologice; determinându-l să părăsească labirintul căutărilor pătimaşe, spre a primi lumina vieţii lui Hristos care îi dă propria identitate, după cum îndemna cunoscutul scriitor Lev Tolstoi: „… veniţi-vă în fire preţ de un ceas şi veţi vedea limpede că singurul lucru important în viaţă nu-i ceva exterior. Avem nevoie doar de ce se află în noi” (Despre Dumnezeu şi om – din jurnalul ultimilor ani, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 188-189). În acest context, Rugăciunea lui Iisus este un adevărat remediu duhovnicesc, pe măsură să-l ajute pe omul contemporan să depăşească împrăştierea seculară, dominată de nesiguranţă, stress şi angoasă depresivă, aducându-i liniştea atât de necesară sufletului ca regăsire de sine în harul numelui lui Iisus, deschizător al bucuriei plină de optimism dinamic şi creator…

Rugăciunea este potrivit afirmaţiilor Părintelui Profesor de Teologie Dogmatică Dumitru Megheşan, un factor de însănătoşire şi întărire spirituală a fiinţei mele, dar şi o însănătoşire şi consolidare a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui iar ei simt aceasta şi vin spre el. Sfântul Serafim de Sarov a spus: „Împacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine”. Reproducând aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos – Grecia, mai adăuga că: „În tradiţia isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu Dumnezeu şi se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugăciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – se poate rosti oricând şi oriunde, potrivindu-se la fel de bine şi nevoitorului din pustie, şi creştinului care vieţuieşte în tumultul cetăţii. Căci amândoi poartă acelaşi război nevăzut, cu aceleaşi „duhuri ale răutăţii” (cf. Efes. 6, 12), şi amândoi au trebuinţă de aceeaşi armă nebiruită: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie să se „roage neîncetat” deoarece au de atins aceeaşi ţintă: – a mântuirii sufletului şi a trupului.

Autorul acestui volum reţine şi subliniază faptul că, problema care a frământat spiritualitatea răsăriteană se rezumă la această întrebare: Cum să te rogi neîncetat? Cum să fii nu doar un om care participă în fiecare duminică sau mai des la Sfânta Liturghie, la Slujba Euharistică, ci, potrivit îndemnului paulin citat mai sus să fii un „om euharistic?” Nu doar un om care sfinţeşte timpul, rugându-se la principalele „ceasuri” ale zilei ci un „om liturgic”, capabil să sfinţească fiecare moment. Un răspuns potrivit ar fi să faci totul având sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, fiind cu recunoştinţă faţă de El şi cu dragoste şi grijă faţă de aproapele. „În orice gând sau faptă prin care sufletul aduce închinare lui Dumnezeu, el se află cu Dumnezeu” – spune Sfântul Macarie cel Mare. Rugăciunea neîncetată, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „este să-ţi sileşti sufletul către Dumnezeu, cu multă evlavie şi cu multă dragoste…, să te încredinţezi lui Dumnezeu în toate faptele şi în tot ce ţi se întâmplă”.

Părintele Profesor Dumitru Megheşan susţine că, în adâncurile serafice ale interiorului nostru se produce, prin rugăciune, o comuniune discretă şi rodnică între noi şi Dumnezeu. Fără această relaţie personală cu Dumnezeu prin rugăciune, credinţa rămâne o convingere teoretică, cultul o lucrare de formă externă. Fără rugăciune, lucrării noastre morale îi lipseşte profunzimea religioasă, fără rugăciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă în toată plenitudinea ei, se deschide un abis între Dumnezeu şi om” – Reliefează Părintele Ioan Bunea în cartea sa „Psihologia Rugăciunii”.

Între şi printre multe altele, meritul deosebit al acestui volum constă atât în prezentarea sub forma unor eseuri teologice atrăgătoare, a învăţăturii mântuitoare de suflete, cât şi în radiografieri realiste, uneori provocatoare ori incisive, dar fără răutate sau ranchiună, ale „afecţiunilor”, metehnelor, bolilor, şi epidemiilor care bântuie ca un flagel prin acest început de secol XXI şi mileniu III, în întreaga societate postmodernistă, desacralizată şi secularizată; între acestea „demonismul modern” identificat sub diferite înfăţişări: materialismul subtil, indiferentismul religios, plăcerile vieţii dezordonate, repudierea lui Dumnezeu din viaţa cotidiană, iar soluţia salvatoare, aflată la loc de frunte întotdeauna, spre a ieşi din toate aceste păcate, patimi şi afecte este Rugăciunea neîncetată!… De ce? Fiindcă Rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul. Urmează doar să-i înţelegem sensul şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul umanităţii şi izbăvirii noastre!…

Ca urmare, recomandăm în mod călduros prezentul volum, cu aprecierea că tema dezbătută este judicios conturată, temeinic documentată şi academic expusă, într-un stil sobru, fluent şi, totodată, accesibil.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*