Chiar dacă la ultimul recensământ s-au declarat secui doar 600 de persoane, la mitingul „secuimii” de la Târgu-Mureș s-au numărat peste 4000 de participanți! Lucru care a provocat mirarea de fațadă a unor „analişti” şi trăirea revelaţiei că, de fapt, secuii sunt folosiţi de politichia maghiară pentru propriul interes. Mirarea s-a oprit însă aici, „analiștii” evitând să facă o legătură directă cu recentele tentative ale formaţiunilor maghiare de a impune felurite simboluri „secuiești” ori cu scopul final, tot mai evident, de realizare, la adăpostul reorganizării administrativ-teritoriale mascate de procesul de „regionalizare”, a unei autonomii cu dedicaţie. Refacerea vechii Regiuni Autonome Maghiare staliniste sub numele de Ţinutul Secuiesc „pontanian”.
Lăsând la o parte această „iluminare” târzie a analiştilor, care, pesemne, trebuie să vadă mai întâi ţara ruptă în bucăți pentru a conștientiza scopul revizionistilor, adevărata mirare ar fi trebuit să se lege de faptul că, la Târgu-Mureș, marșului autonomist al maghiarilor nu i s-a contrapus nici măcar o demonstraţie a românilor. Iar acest lucru dovedeşte nivelul de deromânizare la care s-a ajuns după două decenii de indiferenţă şi trădare din partea guvernanţilor Statului Român. Nimeni nu s-a întrebat cum de românii majoritari în Mureş nu au organizat minguri, nu au protestat împotriva intenţiei maghiarimii politice şi „culturale” care încearcă să-i afunde într-o structură administrativă în care să devină minoritari. Nimeni nu s-a întrebat cum se poate ca pe 10 martie (dată ce devine o nouă sărbătoare a maghiarimii şi un prilej de a pune însemnele Statului Român în bernă) românii din întreaga ţară nu au organizat demonstraţii în care să pună ei doliu simbolurilor „secuieşti”, maghiare şi ungureşti. Nimeni nu se întreabă de ce românii nu organizează pichete la porţile instituţiilor statului pentru a cere autorităţilor să asigure păstrarea identităţii naţionale, impunerea utilizării limbii române în Administraţie şi Justiţie (pentru a nu mai trăi vremuri în care noi, în Ţara noastră, să fim obligaţi să învăţăm limba unei minorităţi pentru a păstra sau a găsi un loc de muncă în Ardeal), ori să protesteze masiv în sprijinul fraţilor lor care sunt supuşi asimilării forţate, deznaţionalizării, timorării…
Desigur, mirarea anumitor analişti faţă de scopul real al mitingului din 10 martie, care a fost organizat de către Consiliul Naţional al Secuilor, Partidul Popular al Maghiarilor din Transilvania şi Partidul Civic Maghiar, este doar parte a scenariului în care aceștia, puşi în faţa unor evidenţe pe care le „defectează” chiar pelagra revizionistă (convinsă că lucrurile nu mai pot fi de acum stăvilite), ar trebui poate să explice felul şi rostul mascării sub felurite formulări „politice” şi „culturale” a faptelor atâta amar de vreme.
În fapt, o singură privire aruncată masei de „secui” ce a demonstrat pe 10 martie era suficientă pentru oricine pentru a vedea implicarea maghiară fățișă. Căci, prezenţa în mulţime a liderilor locali ai UDMR (chiar dacă preşedintele Partidului Popular Maghiar din Transilvania, Toro T. Tibor, se zdrobea de ciudă că „UDMR s-a dezis de această manifestaţie”) ori existența la demonstrația secuilor a unui număr masiv de steaguri ungurești ar fi dat pe loc răspuns tuturor acelora care încă mai cred în teatralitatea scenariilor montate în jurul cârpei secuieşti. Ar fi fost încă o dovadă că nu există un steag al secuilor, ci o cârpă inventată pe post de drapel „de eliebrare” al Ardealui de către Ungaria revizionistă. Ar fi demonstrat că nu secuii, care încap de altfel în câteva autobuze, sunt cei ce cer autonomia, ci liderii politici maghiari. Ba, dacă mai era cineva care tot nu a înţeles realitatea, Laszlo Borbely avea să lămurească lucrurile, exprimându-și public mulţumirea pentru „maghiarii care au ieşit să-şi sărbătorească libertatea”.
Astfel, mitingul „secuilor” a fost, în fapt, doar un pretext pentru maghiarimea politică de a-și mai crea o sărbătoare: 10 martie – Ziua victoriei maghiarilor din Ardeal, ca preambul al „Zilei libertatii maghiarilor de pretutindeni” din 15 martie (dată care are o semnificaţie mult mai precisă, fiind ziua în care Parlamentul Ungariei a decis anexarea Transilvaniei la 1848, conform punctului 12 al Proclamaţiei revoluţiei ungare). „Pentru că, spunea același Laszlo Borbely, maghiarii au dărâmat zidul fricii acum 23 de ani”. L-au pus la pământ în decembrie 89, când, pentru a-şi arăta curajul, au măcelărit români, apoi l-au mai năruit o dată pe 10 februarie 1990, „la manifestaţia cu lumânări”, dar şi în zilele de 19 şi 20 martie 1990. Când au mai strivit nişte români sub el.
Acestea sunt pentru UDMR zile de sărbătoare. La care adaugă acum şi 10 martie…
Or, pentru confiscarea de către maghiarimea politică a manifestării din 10 martie, primii care ar trebui să se revolte sunt chiar secuii. Pentru că este Ziua Martirilor Secui, prin care se comemorează uciderea de către autorităţile austro-ungare, în 1854, la Târgu-Mureş, a trei secui care ceruseră „autodeterminarea naţională”! Iar ultimii îndreptăţiţi să se preocupe de „autonomia secuilor” sunt chiar urmaşii maghiarilor care i-au persecutat şi care, în timpul dualismului austro-ungar, i-au trecut pe secui printr-un proces de maghiarizare forţată.
De altfel, maghiarimea politică de azi exact de grija secuilor nu mai poate, sub umbrela luptei pentru drepturile secuilor, aceasta urmărindu-și propria autonomie. Dovadă și faptul că lobby-ul internaţional unguresc, şi nu cel secuiesc (!), este cel ce s-a îngrijit de organizarea unor demonstraţii în Europa (la Londra, Viena, Helsinki, Haga, Munchen Stockholm și Zurich), dar şi în America (la New York, Cleveland, Los Angeles, Toronto și Ottawa). Pentru a nu mai aminti de manifestările din Ungaria, de la Budapesta, Szolnok, Keszthely și Sarospatak, oficialii din ţara vecină sprijinind făţiş „dreptul secuilor de a demonstra pentru autonomie”. Fățiș și provocator la adresa noastră!
Dar noi încă tăcem…
Lasă un răspuns