Lumea satului – Monografie povestită, Partea I: Zvonul (4)

Se uitară unul la celălalt şi îşi făcură semnul crucii. Ajunseră la poarta lui Mărin. Cărară sacii pe prispă şi plecară acasă la Vasile. Stanca ieşise la poartă şi aştepta să vină Vasile. Auzise ceva la vecine. Cum că se strânsese puhoi de oameni la primărie, dar nu ştia de ce. Deschise porţile să intre căruţa. Văzu chipurile întunecate ale celor doi bărbaţi.

– Ce aveţi, mă, că parcă aţi văzut pe dracu’ gol! întrebă, încruntându-se la ei.

– Fă, nu l-am văzut, da’ o să-l vedem! Şi o să-l vezi şi tu! Nu mai sta ca popa la liturghie, dă fuga în beci şi scoate o oală de vin!

Şi se apucară să ducă sacii din căruţă la hambar. Terminară şi se aşezară pe prispă. Stanca le aduse câte o ulcică din pământ plină cu vin şi se aşeză şi ea pe scară.

– Ce, auzii că fură nişte oameni peste primar! Ce dracu’ să mai iscă? zise ea curioasă băgându-şi sub basma câteva fire de păr care-i intrau în ochi.

– Fă, e mare prăpăd. Auzirăm că or să vină ăia, comuniştii, să ne ia pământurile şi animalele. E vai de mama noastră! oftă prelung Vasile şi sorbi din oala cu vin.

– Mă, voi dederăţi pî la mat! Sau v-aţi damblagit la cap cu vorbele ăştea?! întrebă nervoasă Stanca.

– Nu, Stancă, e adevărat ce zice Vasile. Veni unul de peste deal la moară şi ne povesti ce prăpăd au făcut ăia prin unele sate şi cred că o să vină şi peste noi. Dădu din cap a pagubă şi duse ulcica la gură.

– Nu le-ar fi de cap de nenorociţi! Da’ ce au cu truda omului? Nu le mai ajunge arde-i-ar focu’! blestemă Stanca şi se uită spre cer.

– Fă, se schimbă vremurile! Când credeam şi noi că ne trăim bătrâneţile în linişte, uite ce dracu’ veni pe capul nostru! dădu cu amărăciune din cap Vasile.

– Or lua numai de la ăia mai înstăriţi şi pă noi, ăştia mai sărăntoci, ne-or lăsa în plata Domnului, că…

– Te lasă pă dracu’! N-auzi că ia şi de la ăl bogat şi de la sărac? se răsti Vasile şi îi întinse ulcica să i-o umple.

– N-auzi că n-au Dumnezeu? N-au mamă, n-au tată! Bogaţi sau săraci, intră toţi în aceeaşi oală! comentă Mărin.

– Văleu! Vai de capul nostru! Ce prăpăd!… Mai bine ne-ar înghiţi pământul decât fără să rămânem fără de niciunele!… gândi Stanca înspăimântată. Măcar să îngropăm în grădină din grâu şi porumb că ăştia ne-o lua tot!

– Mă, să ştii că muierea asta a mea nu e proastă degeaba! Nu i-a luat Dumnezeu de tot minţile! Uite că grăieşte adevărat! De ce să nu ne punem noi ceva la adăpost? Dacă-or veni ăştia, te pomeni că intră cu jandarmii peste tot şi pun mâna pe cea apucă!… Bă, Mărine! Nu mai zice nimic la nimeni! La noapte, când nu mai e nici ţâpenie pe uliţă, să vii prin grădină la mine. Să iei şi cazmaua, îl rugă Vasile şi se uită cu ochii mijiţi către cei doi.

– Bă, Vasile, ce ai de gând să faci? Doar nu oi face ce cuget eu? răspunse Mărin gânditor.

– Mărine, dacă tot vin să ia pământu’, bă, măcar ce am în hambar n-o să ia: Ori îi dau foc de fac scrum tot grâu’ şi porumbu’, ori îl îngrop de putrezeşte, da’ lor nu li-l dau de bunăvoie!

– Mă, omule, chiar te-ai scrântit la doage! Cum să arzi toată munca noastră?! Nu te gândeşti că, dacă află ăştia, dai de belea?, şi scuipă în sân de sperietură.

– N-au cum să afle, dacă nu le spune nimeni! Mărine, vii la noapte, facem o groapă în grădină şi cărăm aproape tot din pătul în ea. Măcar să mai rămânem cu ceva. La nevoie să ai pe ce pune mâna. Or nu am dreptate?

– Bă, Vasile, dacă mă gândesc bine, ai dreptate. Şi mâine sară mergem şi facem una şi la mine. Puţinul care-l am nu vreau să mi-l ia alţii, că am trudit de au dat dracii în mine!…

Goliră ulcelele cu vin şi Mărin plecă spre casă. Stanca îl conduse până la poartă. Se întoarse, luă ulceaua de pe sală, privi la Vasile şi, fără să mai scoată o vorbă, intră în casă. Vasile rămăsese stană de piatră pe prispă. Privea pierdut undeva, în văzduh. Nu-i venea să creadă ce auzise azi în curtea morii. Nu găsea nimic ce putea să-l facă să scape de un astfel de coşmar. Într-un târziu, Stanca îl strigă să vină să-i pună masa. Acesta refuză.

– Nu-mi mai arde nici de mâncare, nici de nimic, Stanco! Cu ce dracu’ a păcătuit naţia asta că toţi tăbărâră peste noi?! Turcii, tătarii, nemţii şi acu’, când că să stăm şi noi liniştiţi, să iscară prăpădiţii ăştia: auzi, comunişti! Fir-ar mama lor a dracu’ să le fie!

Se ridică de pe prispă şi se duse de se întinse pe pat. Stanca acoperi străchinile cu ştergare să nu dea muştele în ele, îşi agăţă şorţul de bucătărie şi ieşi la poartă. Lumea forfotea pe uliţă. Zvonul că vin comuniştii să le ia pământul pusese stăpânire pe tot satul. Nimeni nu mai vorbea altceva. Chiar şi ce se întâmplase ieri la ţarină cu Frusâna şi Anton se uitase şi nimeni nu mai amintea de acest lucru. Pe chipurile lor se putea citi spaima. Alergau de colo-colo fără o ţintă anume. Fiecare spunea versiunea lui şi astfel se ajunse la o tensiune în rândul oamenilor greu de imaginat. De peste tot se auzeau înjurături şi ameninţări. Satul nu mai trăise o astfel de dramă de când intraseră nemţii în ţară şi bărbaţii fuseseră luaţi la război. Atunci măcar ştiau cu cine se luptă. Ştiau că pun mâna pe arme să-şi apere glia. Dar acum nu cunoşteau nici duşmanul cu care vor avea de-a face şi nici cum să se lupte cu el. Era o stare de isterie totală. Groaza de ceea ce va veni asupra lor le producea fiori pe şira spinării şi se uitau cu spaimă către capătul uliţei, la intrarea din sat, să nu apară cumva jandarmii să le ia avutul.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*