Sfântul Constantin cel Mare, primul împărat creştin – o abordare istorică

Se numea Flavius Valerius Constantinus. S-a născut la Naissus, un oraş din Moesia Superior, ca fiu al unui ofiţer din armata romană – Constantius Chlorus şi al unei femei de condiţie socială modestă, hangiţa Elena (soţie nelegitimă), de origine din acelaşi oraş sau din vreun sat traco-moesic din împrejurimi. Tradiţia grecească precizează că s-a născut de fapt, la Drepanum. Se presupune că a apărut pe lume între anii 280 şi 285, în luna februarie, după unii istorici, după alţii între anii 270 şi 275 (data nu se cunoaşte cu exactitate). În anul 289, Constantius s-a căsătorit cu Teodora, o fiică vitregă a lui Maximianus Hercules, coaugustul lui Diocleţian, lăsând-o pe Elena. Erau la mijloc şi motive politice.

Din acel moment Constantin a fost dus la Sirmium şi apoi la Nicomidia, la curtea lui Diocleţian, unde a rămas mai bine de zece ani. Acest lucru a avut o mare însemnătate pentru pregătirea viitorului împărat. Se presupune ca împreună cu el se afla şi mama sa, Elena, o femeie cu calităţi spirituale deosebite, care-i va da şi primele îndrumări şi învăţături religioase.În anul 303, pe când creştinii erau acuzaţi că au dat foc palatului imperial din Nicomidia, pretext pentru marea persecuţie dezlţnţuită împotriva lor de către Diocleţian, Constantin se afla de faţă, fiind martor la cele întâmplate, dupa cum va mărturisi ulterior. În timpul evenimentelor tulburi care au urmat abdicării lui Diocleţian şi Maximian, Constantin pleacă din Nicomidia în Apus la tatăl său. Însă Constantius Clorus moare în anul 306, după o victorie împotriva picţilor la Eboracum (York în Britannia) şi armata îl proclamă augustus la 25 decembrie 307 pe Constantin. În acelaşi an s-a căsătorit cu Fausta, fiica lui Maximian, iar după moartea acestuia, în anul 310 şi-a exercitat autoritatea şi asupra Spaniei. Este forţat să-şi reia titlul de Caesar, dar refuză, deoarece caesarul avea o autoritate mai mică decât Augustus.

In anul 310 Licinius se căsătoreşte cu sora Împăratului Constantin, Constanţia. în anul 311, Galerius moare nu înainte de a acorda libertate de cult Bisericii creştine, punînd capăt persecuţiilor. Până la moartea lui Maximian, Împăratul Constantin îşi va lua ca patron divin pe Hercule, protectorul socrului său, iar după aceea il va părăsi şi se va pune sub oblăduirea lui Sol Invictus, divinitate oriental, adoptată şi de către romani. În acelaşi an se aliază cu Licinius, noul augustus în Orient, după moartea lui Galerius şi lupta împotriva lui Maxenţius, instalat la Roma, după înlăturarea lui Severus. La 28 octombrie anul 312, Maxenţius este înfrânt la nord de Roma, pe podul de pe Tibru, Pons Milvius (Podul Vulturului), cu toate că deţine o armată mult mai numeroasă decât cea a adversarilor săi.

Despre Imperiul lui Constantin cel Mare

Nici un suveran în istorie poate că nu merita mai mult titlul de “Mare” ca în cazul lui Constantin, deoarece în cincisprezece ani el a luat două decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a fost adoptarea Creştinismului drept religie oficială a Imperiului roman. A doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste două hotărâri şi decizii cu consecinţele pe care le vom vedea pe parcurs, i-au conferit Împăratului Constantin dreptul de a concura pentru titlul de omul cel mai influent în istorie.

După cum am mai spus şi în rândurile anterioare, Constantin cel Mare s-a născut în oraşul Naissus din Moesia Superior (Niş, Iugoslavia) în jurul anului 274, ca fiul mai mare a lui Constantius Chlor şi al Elenei. Ne aflăm în perioada în care Imperiul roman era condus de Împăraţii Diocleţian şi Maximian, cu titlul de auguşti şi de Galeriu şi Constantius în calitate de cezari. Pentru o mai bună cunoaştere a treburilor statului, Diocleţian (284-305) prim august şi Împărat în Orient şi-a luat un coleg cu titlul de augustus, anume pe Maximian, căruia i-a repartizat pentru administrare Apusul. Aşa a luat naştere sistemul de conducere în doi, cunoscut sub numele de diarhie. Mai târziu fiecare august şi-a luat cate un ajutor, cu titlul de cezar, adică Diocleţian pe Galeriu, iar Maximian pe Constantius Chlor, luând naştere conducerea în patru -tetrarhia. La 1 mai anul 305 Diocleţian şi Maximian se retrag iar în locul lor devin auguşti Galeriu pentru Orient şi Constantius Chlor în Occident. După moartea acestuia din urmă în anul 306, armata il proclamă drept august pe Constantin, care la anul 311 el se aliază cu Licinius, noul august în Orient, după moartea lui Galeriu şi luptă împotriva lui Maxenţiu, instalat la Roma după ce l-a înlăturat pe Severus (adjunctul în calitate de cezar a lui Constantiu Chlor, în Occident). La 28 octombrie 312 Maxenţiu este înfrânt la Pons Milvius (Podul Vulturului) sau Saxa Rubra (Stâncile roşii) pe Via Flaminia la aprox. 10-12 km. N-E de Roma. În acest loc Constantin are celebra viziune, relatată de istoricul Eusebiu de Cezareea in lucrarea sa „Vita Constantini”, precum şi de apologetul creştin Lactanţiu – tutorele lui Crispus, fiul lui Constantin (De mortibus persecutorum). Evenimentul relatat în cele două lucrări constituie actul prin care s-a explicat convertirea Împăratului Constantin cel Mare la creştinism. Unii pun însă, la îndoială valoarea documentară a celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu. Între argumentele ce sunt invocate ar fi faptul că întâmplarea de la Pons Milvius nu este relatată de către Eusebiu în „Istoria sa bisericească” de la anul 324, ori, dacă ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut-o cu vederea. Deci ar fi vorba de o interpolare mai târzie în „Vita Constantini”. Noi trebuie însă să ţinem cont de faptul că nucleul evenimentului a fost real, chiar dacă a cunoscut şi unele înfloriri sau exagerări, dar (după cum am mai spus) despre el Eusebiu vorbeşte şi în Discursul său festiv, ţinut cu prilejul împlinirii a treizeci de ani de domnie a Împăratului Constantin cel Mare.

Relevanţa, în această privinţă, este şi atitudinea şi comportamentul pe care l-a avut, după acest eveniment, Împăratul Constantin cel Mare, faţă de creştinism. El nu a repudiat dintr-o dată toată moştenirea păgânismului, ci ca şi tatăl său care a fost monoteist, el a continut să considere soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem şi oameni. El va înclina însă, din ce în ce mai mult, spre creştinism şi dovada cea mai clară şi limpede a atitudinii sale din această vreme, o va constitui statuia sa din Forum, care dupa instrucţiunile sale trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Cu alte cuvinte, bătălia de la Pons Milvius a făcut din Constantin stăpânul absolut al Europei. Ea a marcat totodată, dacă nu propria sa convertire, cel puţin momentul din care el a devenit protectorul, ocrotitorul şi apărătorul creştinilor. La începutul lunii ianuarie a anului 313 Constantin părăsea Roma pentru Milan, unde va avea loc o întâlnire cu Licinius. Discuţiile au fost amicale, cu atât mai mult cu cât Licinius se va căsători cu Constanţia – sora lui Constantin. Această întâlnire a fost urmată imediat şi de binecunoscutul edict de toleranţă de la Milan. Cu toate acestea Licinius era un păgân convins şi la scurt timp nu va mai accepta edictul, fapt atestat de inscripţia de la Salsovia. Textul acestei inscripţii aminteşte şi de un dux Scythia: “Dei Sanctis Solis/Simulacrum consecratum/die XIV kalendis Decembribus/debet singulis annis/ iusso sacro Dominorum Nostrorum Licini Augusti et Licini Caesaris / ture cercisis et profu/sionibus eodem die/a praepositis et vexillationibus dux/secutus iussionem describsit” (chipul sfântului zeu Soare, consacrat la 18 noiembrie trebuie să fie închinat în fiecare an, după porunca sacră a stăpânilor noştri Licinius Augustul şi Licinius Caesarul, cu tămâie, lumini şi libaţii, în aceeaşi zi de către comandanţii şi detaşamentele staţionate în castrul Salsovia. Valerius Romulus, bărbat de rang ecvestru şi ducele provinciei, urmând porunca a pus să se transcrie). Datorită încălcării înţelegerii religioase şi politice în special, Împăratul Constantin îl atacă pe Licinius şi îl înfrânge la Carpus Ardiensis, în anul 314: “…totuşi Constantin… a pornit cu război împotriva lui Licinius… şi luând în stăpânire toată Dardania, Moesia şi Macedonia a ocupat numeroase provincii…”; “Licinius cerea pace şi promitea să îndeplinească cele cerute… pacea a fost încheiată de către cei doi, cu condiţia ca Licinius să păstreze Orientul, Asia Mică, Tracia, Moesia şi Scythia Minor”. Din păcate, relaţiile dintre cei doi se vor deteriora din nou, între anii 319-320, tensiunea atingând punctul maxim în anul 324, când în lupta de la Chrysopolis, de lângă Calcedon, Licinius este înfrânt. Rămas singur împărat, Constantin cel Mare a instaurat monarhia ereditară, asigurată până în anul 361 de fiii săi, luând sfârşit în acest fel, sistemul colegial de conducere, instaurat de Diocleţian.

Despre noua capitală a Imperiului

Alegerea anticului Bizantion de pe malul vestic al Bosforului drept viitoarea capitală a Imperiului se explică prin raţiuni strategice şi economice. De aici se putea supraveghea frontiera cea mai ameninţată a Dunării de Jos şi în acelaşi timp duşmanul persan. Schimburile comerciale dintre oraşele din bazinul Mării Negre şi Grecia nu se puteau face decât pe aici; nici o corabie nu putea trece dintr-o parte în alta, fără asentimentul locuitorilor din Bizanţ. Mai puţin de şase ani au fost necesari între decizia de construire a noii Rome şi inaugurarea din 11 mai 330. În jurul palatului, al bisericii şi al hipodromului, zeci de mii de muncitori şi artizani au lucrat zi şi noapte pentru ca acest oraş să devină, într-o oarecare măsură asemănător vechii capitale a Imperiului: Roma. Oraşul va fi închinat de către întemeietorul său Sfintei Fecioare, iar cu prilejul inaugurării s-a săvârşit o slujbă în Biserica Sfânta Irina, în timp ce populaţia păgână s-a rugat pentru prosperitatea lui în templele autorizate, să le folosească. Cu şase ani în urmă, Bizanţul nu era decât un orăşel grecesc ca atâtea altele. Acum, reconstruit şi rebotezat, el era “Noua Romă”, aceasta fiind noua denumire oficială, deja gravată pe unul din stâlpii curţii de justiţie recent construită. În vechea Romă, bineînţeles că cetăţenii păstrau vechile privilegii, comerţul era acelaşi, portul Ostia rămânând deosebit de activ. Numai că mai multe familii senatoriale romane încep să ia drumul Bosforului, atrase de perspectiva locuirii într-un palat somptuos în noua capitală, sau de marile domenii din Tracia, Bitinia şi Pont. În plus, un Senat incomparabil mai luxos îi aştepta în “Noua Romă”. Succesul va fi deplin. La sfârşitul domniei lui Constantin cel Mare, în anul 337, oraşul va număra deja mai multe zeci de mii de locuitori; la începutul sec. al V- lea zidurile construite de Împăratul Constantin cel Mare, care cuprindeau o suprafaţă de 750 ha., se vor dovedi prea strâmte; Teodosie al II-lea va dubla suprafaţa acestuia, ajungând până la 1.450 ha., o nouă extindere, având loc în sec. al VII-lea, prin includerea cartierului de Nord al Vlahernelor, în care se afla celebrul sanctuar al Maicii Domnului. Strada principală era plină de porticuri şi forumuri. Din păcate, contrastul era evident între splendoarea palatelor şi construcţiilor publice şi micile locuinţe din lemn. La început oraşul va fi deosebit de aerisit, plin de grădini de agrement şi de cele cu zarzavaturi, de terase cu viţă de vie şi livezi precum şi de diverse culturi de câmp. Aceste caracteristici ale noii capitale le vom găsi şi în timpul lui Justinian, când populaţia va ajunge la aprox. 400.000 de locuitori.

Despre încreştinarea Imperiului

Prin Edictul de la Milan din anul 313, Împăratul Constantin cel Mare acordă creştinilor libertate de cult. La sfârşitul secolului al IV-lea Teodosie I va face din religia creştină singura religie autorizată: creştinismul înlocuia religia imperială. Universalismul religios se adaugă celui politic. Împărăţia terestră era privită, tratată şi abordată ca imaginea pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu, iar Împăratul devenea locotenentul lui Dumnezeu pe pământ; Biserica şi Statul se completează şi se întrepătrund. În timp ce legislaţia civilă se va ocupa de organizarea materială a Bisericii, decretele canonice devin legi civile.

Biserica urmează ca organizare pe cea de Stat: se aplică aşa-numitul principiu al acomodării. Ea se naşte în oraşe şi se organizează în acest cadru: conducătorul comunităţii locale este episcopul iar oraşul este administrat, bineînţeles, prin episcopie. Biserica adoptă şi modelul provinciei, care regrupa mai multe oraşe ce deveneau provincie ecleziastică sau bisericească; episcopul principalului oraş devenea episcop mitropolitan, înconjurat de principalii săi sufragani. Adaptarea cadrului diocezan civil va fi ceva mai dificilă. Astfel, Antiohia era în mod firesc în fruntea diocezei Orientului, precum Alexandria pentru Egipt. În schimb importanţa pe care o capătă acum Cezareea în cadrul diocezei Pontului şi Efesul în cea a Asiei, umbreşte într-o oarecare măsură Constantinopolul. În acest caz vedem cum funcţionează, din nou, foarte bine principul acomodării: fiind vorba de noua capitală, va evolua din sufragan al Heracleei Traciei în mitropolie; noţiunea de patriarhat se va degaja treptat, iar la Sinodul Ecumenic de la Calcedon din anul 451, se va fixa numărul de cinci: Noii Rome se acordă rangul al doilea, vechea capitală îşi păstrează locul, organizarea globală începând să aibă un caracter politic.

Raporturile dintre Biserică şi Imperiu vor depăşi destul de repede cadrul administrativ. Episcopii sunt aleşi din rândul aristocraţiei municipale, devenind în scurt timp, membrii marcanţi ai inteligenţei oraşelor. De fapt, creştinismul devine singura garanţie a civilizaţiei împotriva barbarilor: el salvează Imperiul roman, filozofia şi etica cetăţii greceşti de la distrugere. Pentru aristocraţia oraşelor, episcopul elenofon este de preferat soldatului barbar latinofon; el devine misionarul unei culturi cu care se identifică. Un prim exemplu, în acest sens, este Eusebiu – Episcopul Cezareei, care-şi va pune condiul în slujba Împăratului Constantin cel Mare cu atâta entuziasm încât contrasta în mod evident cu atitudinea reţinută a retorilor greci, cu privire la puterea imperială. Astfel, în multe situaţii şi locuri, misionarul va fi acela care va încheia procesul de elenizare.

Născut din părinţi nobili, împăratul Constantius Chlorus şi Elena, Constantin cel Mare a fost un om providenţial pentru Biserica creştină, mai ales după anul 312, când, înaintea unei lupte decisive cu rivalul său la tron – Maxenţiu, s-a produs convertirea sa. Istoricii bisericeşti Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu afirmă că în ajunul bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, împotriva lui Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia „in hoc signo vinces” (prin acest semn vei învinge). Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul Iisus Hristos cerându-i să pună pe steagurile armatei sale Sfânta Cruce, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creştină s-a numit „labarum”. Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20.000 de soldaţi, contra celei a lui Maxenţiu, de 150.000 de soldaţi, Împăratul Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu. Dovada acestei convingeri a Împăratului Constantin în ajutorul dumnezeesc este inscripţia de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrat până astăzi, prin care mărturiseşte că a câştigat lupta „instinctu divinitatis” (prin inspiraţie divină). Apoi i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creştinilor, el fiind mai înainte, ca şi tatăl său, adept al cultului lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit – cult cu origini orientale).

În luna ianuarie anul 313, Împăratul Constantin cel Mare semnează Edictul de la Milano (Milan sau Mediolanum), prin care Creştinismul devine „religio licita”, adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă şi morală a Creştinismului, l-a recomandat tuturor. Nu l-a declarat religie de stat – cum greşit se afirmă uneori, acest lucru făcându-l mai târziu împăratul Teodosie cel Mare, în anul 380. Politica religioasă a Împăratului Constantin cel Mare a fost marcată de câteva evenimente deosebite: Edictul de la Milano din anul 313, înfrângerea lui Liciniu în anul 323, convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325, alegerea unei noi capitale (Constantinopolis, fostul oraş trac Bizanţ) în anul 330. Prin Edictul de la Milano din anul 313, Împăratul Constantin cel Mare devine protector al Creştinismului. Ia măsuri în favoarea Bisericii creştine, scuteşte pe preoţi de obligaţia funcţiilor municipale şi le acordă subvenţii. Înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creştin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roşu). Îmbunătăţeşte tratamentul în închisori, uşurează eliberarea sclavilor acordând episcopilor şi preoţilor dreptul de a-i declara liberi în biserici. Protejează prin lege pe săraci, orfani şi văduve. Modifică legislaţia privind căsătoria, îngreunează divorţul, pedepseşte adulterul. Atribuie bisericii creştine casele imperiale de judecată („basilikos ikia”), care vor purta în continuare numele de „basilici”, nume păstrat în limba română sub termenul de „biserică”.

Împăratul Constantin cel Mare a generalizat în anul 321 Duminica drept zi de odihnă în imperiu, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, când soldaţii asistau la slujbe. Încă din anul 317 a început să bată moneda cu monogramul creştin. Împăratul şi familia sa au ajutat moral şi material în repararea bisericilor sau în construirea altora mai mari şi mai frumoase la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia, Tyr, etc.

Din dorinţa de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care socotea pe Fiul o creatură subordonată Tatălui. Sub influenţa Sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învăţătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului, care este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinţei sau Crezul). Acelaşi Sinod a stabilit data Sfintelor Paşti – în prima duminică după luna plină a echinocţiului de primăvară – şi a dat douăzeci de canoane bisericeşti. Aici, la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a învăţat despre modestia şi credinţa minunată a Sfântului Spiridon, despre puterea rugăciunii şi adâncimea evlaviei Sfântului Alexandru şi despre bărbăţia evanghelică a Sfântului Nicolae, ierarhul din Mira Lichiei.

Împăratul Constantin cel Mare a trimis solie oficială, cu o misiune sfântă, în frunte cu Sfânta Împărăteasă Elena – mama sa, la Ierusalim, care să caute crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos. Cu osteneală şi rugăciune fierbinte, Sfânta Elena a reuşit să afle Sfânta Cruce, înălţată de Episcopul cetăţii, Macarie I, la 14 septembrie 326, în faţa mulţimii credincioşilor.

Împăratul Constantin cel Mare a hotărât să zidească o nouă capitală, Constantinopolul sau oraşul lui Constantin, inaugurată la 11 mai anul 330. Din fostul Bizanţ, Constantin face o capitală de imperiu creştin, cu biserici minunate – ca aceea a Sfinţilor Apostoli – oraş strategic, de un pitoresc deosebit. L-a numit „Roma cea nouă”, umbrind Roma antică. Mai mult, episcopul noii capitale va fi ridicat la rang de cinste egal cu cel al Romei vechi, prin canonul 3 al Sinodului II Ecumenic din anul 381 şi prin canonul 28 al Sinodului IV ecumenic din anul 451.

Aşadar, meritele Împăratului Constantin cel Mare sunt deosebite, după cum am mai spus: prin libertatea acordată creştinismului a făcut din comunitatea prigonită, o religie liberă şi chiar privilegiată în imperiu şi a asigurat unitatea Bisericii creştine. De exemplu, la terminarea Sinodului I ecumenic, când ereticul Arie a fost excomunicat, când s-a reafirmat şi proclamat divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, iar Osiu de Cordoba a rostit pentru prima dată Crezul formulat de cei 318 părinţi sinodali, marele Constantin spuse „Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-aţi făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi” (Eusebiu de Cezareea, De vita Constantini). Era un mare moment din istoria Bisericii şi a mântuirii. Duhul Sfânt lucra în Biserică, iar Biserica lui Iisus Hristos îşi afirma unitatea.

I s-a reproşat lui Constantin cel Mare faptul că nu s-a botezat decât pe patul morţii şi că a păstrat titlul de „pontifex maximus” (titlu de conducător suprem al cultelor păgâne). Adevărat, dar în primele veacuri ale creştinismului mulţi catehumeni (cei care doreau să se boteze şi erau în stadiul de învăţare a normelor credinţei creştine) amânau botezul cu anii, iar dacă ar fi renunţat la titlul mai sus numit îşi ridica un rival puternic şi păgân, care ar fi încercat să restabilească vechea religie idolatră.

Primul împărat creştin al imperiului roman, apoi bizantin, Constantin cel Mare, a avut o domnie lungă, de peste 30 de ani (306-337), în care s-a dovedit un om de mare voinţă, un înţelept, un strateg, făcând Bisericii cel mai mare serviciu – dându-i libertatea după lunga perioadă de persecuţii care au tulburat-o, de la Nero până la Diocleţian. Împăratul Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337, şi a fost înmormântat în biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele şi serviciile aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinţilor, împreună cu mama sa, Elena, şi numindu-l „cel întocmai cu Apostolii”, atribuindu-i înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*