Şcoala românească – debusolată, birocratizată

Nu cred că, dintre cei responsabili, va avea cineva răbdare să citească acest text până la cap, deşi l-am dorit cât se poate de succint, deşi vizează o problemă cât se poate de serioasă; bulversarea funcţiilor fundamentale ale şcolii româneşti din învăţământul preuniversitar. Fenomenul plana mai demult, doar ca un risc, asupra învăţământului nostru, dar sub noua conducere a ministerului de resort destructurarea efectivă a şcolii se pune în operă printr-un birocratism rar întâlnit şi greu asimilabil unei instituţii care trebuie să rămână în interesul formării tinerilor conform unui orizont educativ naţional(!). Excesul de control tinde să asfixieze însăşi menirea şcolii spre disperarea explicită a părinţilor, spre debusolarea elevilor, spre disperarea directorilor de şcoli, dar şi a inspectorilor şcolari, şi ei ameninţaţi cu controale din minister, aşa cum arată  graficele  de monitorizare. A se vedea, de pildă, graficele de monitorizare pe site-urile ISJ Gorj, ISJ Dolj, ISJ Bucureşti etc.

Scriu aceste rânduri din mijocul problemelor, cu experienţa a 42 de ani de carieră, spre ştiinţa părinţilor, fără a reuşi să văd însă vreo speranţă imediată pentru cadrele didactice debutante, legată de redresarea sistemului. Pe lângă tradiţionalele planificări anuale şi semestriale a materiei de predat, pe lângă portofoliile personale care cuprind o  serie de date personale, acte de studii şi de perfecţionare didactică, programe remediale, de pregătire cu elevii din loturile olimpice, evaluări, bareme şi prelucrarea rezultatelor, lucrări scrise semestriale, lectorate cu părinţii,  pe lângă activităţile metodice din comisii pe arii curriculare (comunicări de specialitate, ori activităţi model) ‒ practicate de multă vreme din raţiuni profesionale efective, ca diriginte ar mai fi o mapă specială de documente cu fişe de observare psiho-pedagogică a elevilor, de urmărire a rezultatelor la învăţătură în date comparate, cu evidenţa absenţelor şi măsuri de contracarare a absenteismului şi abandonului şcolar, programe de combatere a violenţei în şcoli, de prevenire a accidentelor rutiere, de combatere a fumatului, a consumului de alcool şi de droguri, de prevenire a infracţionalităţii, de orientare şcolară, procese verbale de la şedinţele cu părinţii, prelucrarea regulamentelor de ordine interioară (cu dovada luării la cunoştinţă şi de către elev şi de către familia acestuia), profesorul trebuie să se mai angajeze într-o suită de alte activităţi şcolare, multe din ele lipsite şi de raţiune şi de eficienţă.

Aşa de pildă, dacă şcoala în care lucrează are doar 150 de elevi şi sunt numai 10 cadre didactice (în situaţia asta sunt poate 1000 de unităţi din învăţământul rural), organigrama instituţiei de învăţământ cuprinde, conform actelor normative, consiliul profesoral cu atribuţiile lui stabilite prin lege şi consiliul de administraţie; fiecare cu programe manageriale, cu rapoarte de activitate, cu grafice de şedinţe tematice, cu planuri de măsuri, consiliul părinţilor şi de relaţie comunitară. În plus, aceleaşi 10 cadre didactice fac parte dintr-o serie de 22 de comisii de sprijin: comisia de programe educative, comisia pentru curriculum, comisia pentru cercetarea şi sancţionarea abaterilor disciplinare, apoi comisia de prevenire şi combatere a violenţei, o comisie  pentru orar şi încadrare, alta pentru organizarea olimpiadelor şi a concursurilor şcolare, apoi pentru protecţie civilă şi apărare împotriva dezastrelor, de formare profesională, pentru sport şi turism, pentru minorităţi, pentru evaluare iniţială, pentru corigenţe şi încheierea situaţiei şcolare, pentru monitorizarea absenţelor, de recepţie a materialelor, de crucea roşie, de inventariere, comisia „Laptele și cornul”, comisia „Euro 200”, comisia de conservare și gestionare a manualelor școlare, de acordare a rechizitelor școlare și a burselor, de verificare a documentelor școlare, comisia pentru promovarea imaginii școlii și implicare în programe  educaționale. Fiecare comisie, din care fac parte minimum trei membri, are propriul dosar de activitate, cu programe punctuale, cu măsuri, cu termene scadente de urmărire a lor și cu rapoarte periodice de activitate. Dar lucrurile nu se opresc aici. Pentru a accede la obținerea gradelor didactice sau a unei gradații de merit, cadrele didactice sunt determinate prin nevoia unui punctaj eligibil să se înscrie într-o serie de programe ale caselor corpului didactic, în activități culturale, în simpozioane pe teme de specialitate sau metodice, în activități comunitare.

În plus, în fiecare școală trebuie să fie un consilier cu munca educativă care urmărește un calendar al activităților organizate la nivel județean sau local, calendarul unor zile din programele europene pentru mediu, evenimente UNESCO, UNICEF, parteneriate, un grafic de participare la activitățile educative organizate la clase etc. Și totuși, dacă a mai rămas ceva timp liber (nicicum pentru a citi o carte), nu trebuie uitat consiliul elevilor, cu şedinţele lui adoptate prin grafic, care se vrea o şcoală a democraţiei  pentru elevi. După toate acestea, vine programul de monitorizare și control al inspectoratului școlar care, semestrial, trebuie să vada, cu un supliment de stres, toate unitățile de învățământ din teritoriu pe teme ale evaluării calității serviciilor educaționale furnizate, ale evaluării calității ofertei educaționale, de monitorizare a modului de pregătire, organizare și desfășurare a examenelor naționale etc. Pentru toate acestea, se organizează inspecții tematice, speciale și de specialitate. Unele sunt de-a dreptul stupide: Verificarea modului de selecție, angajare și gestionare a resursei umane  ‒ aceasta în situația în care nu unitatea de învățământ are libertatea de a angaja personal didactic. Formalismul devine și mai accentuat: verificarea modului de completare a documentelor școlare conform legislației în vigoare, ori verificarea modului de organizare, desfășurare și analiză a rezultatelor simulării Examenului de  Eevaluare Națională.

Secretariatele școlilor sunt verificate pe tema dosarelor personale ale cadrelor didactice, a arhivării documentelor școlare și chiar a utilizării sigiliului școlii etc. In urma inspectoratelor școlare vin, cu un nou supliment de stres, inspecțiile din minister (controlul controlului ‒ spaima inspectorilor școlari și împingerea acestora spre excesul de zel până la ridicol), acreditările ARACIP, comisiile CEAC şi, de parcă nu ar fi de ajuns, vin organele sanitare pentru autorizarea instituţiei şi controlul igienic, pompierii pentru securitatea contra incendiilor, poliţia pentru patrulele de circulaţie, reprezentanţii rromilor pentru a vedea dacă nu se fac discriminări etnice, iar cadrele care asigură serviciul pe şcoală trebuie să încheie procese verbale (adesea delegate în seama elevilor de serviciu scutiţi de prezenţă la ore) cu menţionarea afluenţei persoanelor străine în şcoală, cu observaţii şi constatări zilnice.

Totul trebuie consemnat în scris, îndosariat, ca să nu mai amintim de situațiile zilnice solicitate directorilor de școli pe forumul acestora de la inspectoratele școlare. Văzând toate astea în raport cu bugetul de timp cotidian (nu şi cu nivelul retribuţiei cadrelor didactice), categoric observăm o nouă și cel puțin stranie  destructurare a funcțiilor școlii, iar observațiile legate de nivelul la care citesc și scriu elevii (se extinde scrisul cu mâna stângâ nestingherit!), cândva cerinţe minimale în şcoli, ori cele privind rezultatele la bacalaureat devin colaterale dacă nu chiar anacronice.

Aşadar, încotro, şcoala românească?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*