Nicu Vrabie – „Sub semnul eternităţii”

,,Sub semnul eternităţii’’ poate fi socotit, fără nicio exagerare, o micro-enciclopedie istorico-geografică şi spirituală a zonei de nord a judeţului Harghita, pământ încărcat cu basme şi legende, în care ,,şoaptele amintirii scot la iveală întâmplări dintr-un ţinut în care sunt posibile minunile”. ,,Sub semnul eternităţii” nu stă sub semnul acelei ,,slove de foc”(Arghezi), ci e rodul unei cu totul altei trude, aceea de a aduna, cu migală şi răbdare, informaţii cât mai multe despre ceea ce autorul doreşte să scrie, aflându-se între tomurile nesfârşite ale arhivelor, spre a-şi putea asigura acea ,,bancă de date”atât de necesară pentru scrierea unei astfel de cărţi.

Sunt multe motive pentru care cartea lui Nicu Vrabie să fie citită, ba mai mult merită să se găsească la loc de cinste în bibliotecile iubitorilor de carte, în primul rând a acelor ce trăiesc în zona geografică de care autorul se ocupă. Între acestea aş aminti extraordinara bogăţie de date istorice şi geografice la care autorul face referire, amintind sursele de informare, prin trimiterea la ,,Notele” aflate la sfârşitul volumului. În al doilea rând, merită evidenţiată strădania autorului de ordonare logică a structurii cărţii, pornind de la peisajul montan, caracteristic zonei, pentru a încheia printr-o revenire tot la acesta, privind însă cu ochii drumeţului, ai turistului care va găsi aici ,,poate cei mai umani şi mai plini de istorie munţi”. Nu în ultimul rând, cititorul va fi încântat şi de limbajul autorului, îngrijit, corect, bogat şi nuanţat în funcţie de informaţia pe care vrea s-o dea.

Primul capitol al cărţii poartă un titlu pe cât de simbolic, pe atât de sugestiv şi de frumos: ,,Mai aproape de Dumnezeu”. Aici cititorul se întâlneşte cu dulceaţa atât de cunoscută a limbii lui Sadoveanu, ai cărui paşi au călcat cândva cărările acestor minunaţi munţi, care sunt Călimanii, unde ,,latră în adâncime căţelul pământului” şi mai trăiesc încă ,,fantomele bourilor domneşti”. Aici, în Călimani, stau înmărmuriţi de milenii şi acei enigmatici megaliţi, botezaţi cu nume ciudate, precum: Moşul, Godzila, Guşterul, Ramses, Cei doisprezece Apostoli, ,,curiozităţi şi capricii dăltuite cu trudă şi migală de natură”. Autorul nu exclude ipoteza ca toate aceste ,,curiozităţi” să reprezinte Cultul Soarelui pe care îl aveau strămoşii noştri geto-daci.

În cel de al doilea capitol, ,,Între pământ şi apă”, este urmărită istoria comună a celor patru aşezări din nordul depresiunii Giurgeului: Topliţa, Gălăuţaş, Sărmaş şi Subcetate. Municipiul TOPLIŢA, cea mai importantă localitate a zonei, apare ca o ,,localitate mare, plăcută, cu o frumoasă biserică, zidită de curând”. Aşa a văzut-o Silvestru Moldovan, în 1913. Istoricul David Prodan consideră Topliţa drept una dintre cele mai importante localităţi de munte din Transilvania. Nicu Vrabie nu uită să amintească străvechea cetate dacică Sangidava, amintită de Ptolemeu, dar neatestată documentar, pe care istoricii Dinu C. Giurescu şi Vasile Pârvan au localizat-o pe Mureşul Superior, în apropierea Topliţei.

De altfel, prezenţa vieţii omeneşti este atestată aici încă din primele secole ale erei noastre, lansându-se ideea că izvoarele de apă minerală de la Borsec ar fi fost cunoscute atât de daci, cât şi de romani. Când s-au aşezat secuii în această zonă, prin sec. XII, ei au găsit aici o populaţie autohtonă românească, amintită şi de cronica ungurească a lui Simion de Keza, scrisă între 1282-1285. Pe la 1785, după cum consemnează istoricul David Prodan, Topliţa avea 227 de gospodării ţărăneşti cu 1470 de suflete. Întreaga populaţie era formată din români, iobagi pe moşiile marilor latifundiari, câştigându-şi traiul ca lucrători la pădure, ori ca plutaşi pe apele Mureşului. Şi atunci, ca şi acum, ,,tăierea pădurilor avea ceva din febra căutătorilor de aur”, notează autorul. Este consemnat şi momentul istoric al eliberării Topliţei, în 1918, de Armata română, când ,,s-a întins o horă în piaţa mare…, cea dintâi horă înfrăţită pe pământul României Noi”.

De-a lungul mai multor pagini, Nicu Vrabie urmăreşte evoluţia învăţământului topliţean, încă din sec. XVIII, a culturii, rolul unor importante personalităţi care s-au ridicat de aici, în frunte cu Miron Cristea, primul patriarh al României; Emilian Antal, nepotul său, ajuns episcop la Argeş şi locţiitor de mitropolit la Iaşi; Petru Boţan, prim-notar şi redactor al gazetei ,,Glasul Călimanilor”(septembrie, 1929), a cărei serie nouă apare, începând din 2002, sub redacţia ing. Ilie Buzea.

Comuna GĂLĂUŢAŞ este menţionată în Lexiconul de la Viena, în 1839, însă, fără îndoială, este cu mult mai veche. Biserica de lemn, monument istoric, datează din 1791, fiind construită la Topliţa. În ea a fost botezat, în ziua de 20 iulie 1868 Ilie Cristea, viitorul patriarh al României Mari. Învăţământul în limba română a fost început abia în 1906, de către învăţătorul Dumitru Gafton, din Subcetate, viitorul deputat în Parlamentul României, având un rol deosebit în împroprietărirea comunei cu o importantă suprafaţă de păduri.

De cealaltă parte a Mureşului, pe malul drept, răspândită ca un uriaş evantai, pe versanţii sudici ai Munţilor Giurgeului, se întinde comuna SĂRMAŞ, cu satele sale, răspândite pe dealurile din jur: Runc, Arşiţa, Bănii, Mândreni, Mărcani, Hodoşa şi Platoneşti. Acum Sărmaşul este o importantă localitate cu peste 4000 de locuitori, cu vreo zece unităţi şcolare, trei biserici ortodoxe şi una catolică. În 1990, la Sărmaş a luat fiinţă Asociaţia de prietenie ,,Sărmaş-Beanzelle”(Franţa), care a editat revista bilingvă ,,Info Sărmaş”, avându-l ca redactor responsabil pe profesorul Ionel Tompea.

Peste Mureş, pe malul stâng al râului se află comuna SUBCETATE, cu satele: Filpea şi Călnaci. Este atestată documentar prin 1742, însă, fără îndoială, existenţa ei este cu mult mai veche. Conscripţia din acel an consemna 89 de locuitori, iar în cea din 1773 apar deja 169 de familii, făcându-se precizarea că era ,,o aşezare temeinică, cu jude, birău şi jurat”. În ce priveşte denumirea localităţii, Nicu Vrabie menţionează mai multe păreri, între care şi cea a profesorului Teodor Chindea, fostul director al liceului din Gheorgheni, cel care susţine că ar fi fost prin preajmă o cetăţuie, ,,o fortificaţie simplă, ale cărui urme au dispărut”. Nu cred că ar fi lipsită de interes nici ipoteza că undeva, prin apropiere, să fi existat chiar acea enigmatică cetate dacică, Sangidava, ale cărui urme nimeni nu s-a străduit serios să le găsească. Este amintită prezenţa la Subcetate a preotului greco-catolic Elie Câmpeanu, unul dintre înfocaţii luptători pentru drepturile românilor din secuime. La Subcetate a fost inaugurată, în 1955, impozanta clădire a şcolii, cu 11 săli de clasă, laboratoare, cabinete şi ateliere, care a adăpostit, între anii 1961-1962, prima şcoală medie din această zonă, transferată apoi la Topliţa. Acum clădirea adăposteşte o importantă instituţie de învăţământ preuniversitar, Liceul ,,Miron Cristea”.

Capitolul următor, ,,Comoara din adâncuri”, constituie o monografie spirituală a acestor meleaguri. Autorul porneşte de la un citat din Gheorghe Asachi: ,,Cultura şi fericirea unui popor nu stau în schimbarea portului, în mania de a se lăuda de vechime şi de a lua orice lucru străin şi nou, ci în respectul aducerii aminte a strămoşilor”. ,,Cultul strămoşilor – scrie autorul – e încifrat în datinile şi obiceiurile unui popor, transmise urmaşilor şi urmaşilor urmaşilor…”.

Tocmai de aceea el pleacă de la principalele motive folclorice ce se regăsesc în doinele şi baladele, în chiuiturile şi obiceiurile, în colindele şi bocetele specifice zonei. Acestea sunt: Mureşul, pe care Vasile Netea îl numeşte ,,axă geografică şi istorică a Transilvaniei”; codrul ,,drag şi frăţior”; dorul, cel care ,,cu pas mărunt/ porneşte pe drum grăbit”; dragostea, despre care ,,multă lume spune-aşa/ că nu-i bună…”.Urmează colindele specifice de Crăciun şi obiceiurile de Anul Nou; marile momente din viaţa omului: nunta şi ritualul înmormântării; variante locale ale unor cunoscute balade populare; credinţele şi superstiţiile care însoţesc viaţa oamenilor locului.

Într-un scurt capitol, însoţit de poze, autorul se ocupă de portul popular al zonei, pentru ca ultima parte a cărţii (,,Un muzeu al naturii”) să fie dedicată fondului turistic de care dispune fiecare din cele patru localităţi amintite, minunatelor meleaguri de pe Mureşul Superior şi din Călimani.

Nicu Vrabie îşi încheie volumul cu un citat din Cartea Facerii: ,,Dumnezeu l-a zidit (pe om, n.n.), l-a privit şi a văzut că e bine aşa cum l-a zidit”. Păstrând proporţiile, voi spune şi eu că Nicu Vrabie şi-a ,,zidit” cartea, a privit-o şi a văzut că e bine aşa cum a ,,zidit-o”. Şi eu cred la fel.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*