Dacă despre povestea neaşezatelor evenimente postdecembriste de cursă lungă, tranzitorii şi demolatoare pentru România, se poate înţelege câte ceva – nu şi accepta – alta este situaţia Unchiului Sam şi a Perfidului Albion. La ei acasă, cursul existenţei nu a avut astfel de tulburări de la terminarea celui de-Al Doile Război Mondial încoace, poate doar la „Criza Rachetelor” din 1962. Din jobenul Unchiului Sam nu au mai ieşit, de multă vreme, nici porumbei, nici mierle, în schimb au început să zbârnâie dronele, elicopterele purtătoare de prizonieri schingiuţi la Guantanamo, apoi împrăştiaţi în fostele ţări socialiste, depuşi în închisori clandestine şi „cercetaţi” cu blândeţea scorpionului.
Mişcându-şi coada leneşă, Leul Britanic s-a zburlit la argentinieni în 1982 (o face şi astăzi), iar din când în când scoate la vedere pe tarabele librăriilor, repetabilele sale enciclopedii, în concurenţă cu editura americană GALE, o editura foarte apreciată şi cu o circulatie foarte mare. Mai răsfoisem vechile ediţii – englezeşti sau americane -, reperând unele inexactităţi privind România, dar, cum se spune pe la noi, „bomboana pe colivă” a apărut în ediţia 2007 – a douăsprezecea, după cum se precizează pe coperta interioară – a editurii menţionate.
Zilele trecute, tânărul medic doctorand Claudiu Popescu, un bun român şi patriot, a avut bunăvoinţa să-mi trimită ediţia împricinată a WORLDMARK – ENCYCLOPEDIA OF THE NATIONS, ISSN 1531-1635, twelfth edition; Volume 5 – EUROPE, Detroit, New York, San Francisco, New hawen, Conn, Watterwille, Maine, London; Ed. Thomson – Gale, în limba engleză. Ce credeţi că se află la pagina 549 a bazaconiei de paraliteratură neştiinţifică, editată în anul de graţie 2007?
Lecturând paginile dedicate României, de la citirea primelor litere tipărite pe pagină, ochii au început să-mi joace feste:
– Imnul: Trei culori;
– Ziua eliberării: 23 August;
– Ziua Naţională: 1 Decembrie.
Să stăm strâmb – cum se spune – şi să cugetăm drept, în ordinea inversă, dar având ca an de referinţă, 2007:
– Despre Ziua Naţională nu comentez, nici despre alte detalii mai puţin importante.
– Ziua eliberării… A cui eliberare, de către cine şi de sub ce? Nu se specifică. Poate s-au gândit că, în 1944, Armata Roşie i-a eliberat pe români de sub Suveranitatea Română şi i-a trecut cu de-a sila sub cizma „Tătucului Popoarelor”. Informaţie caducă, ironică, în deplină armonie cu zilele festive de 23 August ale anilor ’50, dar inacceptabilă astăzi.
– Imnul Naţional „Trei culori”. Cred că s-a referit, mai degrabă la drapelul care şi-a pierdut stema printr-o gaură, rămânându-i doar culorile – identice şi ca proporţie, cu ale Ciadului… Culoarea preferata a mai marilor Statelor (ne)Unite ale Europei şi a slugilor locale, este cea albastră cu 12 steluţe – de ce nu cu 27?, că doar atâtea sunt „triburile” actualei Uniuni Sovietice europene. Imnul actual, ştim bine, ne îndeamnă – chiar dacă fără ecou – la „deşteptare”. În context, mă miră că au „greşit”, punând stema actuală a României. De fapt nu au greşit., pentru că din precedenta stemă au dispărut, pe parcursul a 23 de ani şi pădurile şi grânele de altădată. Sondele au fost, în mare măsură fie vândute străinilor, fie date la fier vechii. Nici soarele parcă nu mai luminează la fel.
Deci gafa Enciclopediei Naţiunilor, editată în anul 2007, nu poate fi interpretată ca incompetenţă. Nu poate fi vorba de confuzie, ci de manipulare premeditată, de sfidare a reperelor oficiale ale Statului Român, cu alte cuvinte spus, de batjocorirea – a câta oară – a României. Instituţiile Oficiale ale Statului Român nu ripostează, dorm în fotoliile confortabile ale puterii.
Presupun că acel colectiv care a lucrat la alcătuirea volumului, a consultat-o pe Majestatea Sa, Regina Angliei. Bogată, astăzi, în numărul anilor, se pare că a rămas cu amintirea vechiului imn naţional al Republicii Socialiste România, care i-a fost intonat în timpul vizitei lui Nicolae Ceauşescu în capitala Marii Britanii. În 1978, în timpul plimbării cu celebra caleaşcă regală, Majestatea sa nu a făcut economie de zâmbete şi amabilităţi, pentru ca, după un deceniu, chiar în timpul desfăşurării stagiunii circului decembrist din România, prima solicitare a Majestăţii Sale a fost să se recupereze, cu orice preţ, distincţiile şi cadourile dăruite de ea, „dictatorului”. Sobrietate, distincţie, demnitate… toate dispăruseră ca prin farmec, pentru a spăla păcatele şi ipocrizia, nu ale tinereţii, ci ale vârstei a III-a, ale Coanei Joiţica de York. Există, deci, o regretabilă „armonie” între gafele Majestăţii Sale şi Enciclopedia Naţiunilor – 2007, ambele fiind controlate fie de interesul momentului, fie din alte motive. Nu sunt singurele inadvertenţe ale menţionatului volum, le-am evidenţiat doar pe cele flagrante
Ori de câte ori îmi cade sub privire portretul lui Franklin Delano Roosevelt, cel mai îndelungat chiriaş la Casa Albă din istoria S.U.A., gândul mă poartă la „mânăriile” sale, la victimele „colaterale” ale lui decembrie 1941, de la Pearl Harbor şi cele de la Monte Cassino, din 1944… Ori de câte ori privesc figura lui Iosif Vissarionovici Stalin, mă gândesc la Katyn, la Bălţi, la Siberia şi la suferinţele milioanelor de oameni, mă gândesc la militarii români, germani, ruşi, italieni, unguri şi chiar la cei ruşi… neîntorşi la casele lor. Ori de câte ori îmi cade în mână poza lui Winston Churchill, o aşez alături de nota sa olografă, cu cele 90 de procente, prin care România a fost dăruită lui Stalin de către Aliaţi. Fie-i tărâna uşoară, ca piatra de moară!
Când privesc imaginea celor trei, fotografiaţi la Yalta şi la Potsdam, nu-mi pot stăpâni, totuşi, râsul, ştiind cum Stalin i-a tras pe sfoară şi pe Roosevelt, şi pe Churchill. O compensaţie dureroasă, însă măcar cu atât ne-am ales, noi, românii. Gafele sunt permise doar celor puternici. Râsul e pe gratis.
Lasă un răspuns