Despre vocaţia taborică şi filocalică a monahismului românesc

Monahismul răsăritean isihast are deci o vocaţie şi un destin nu doar filocalic, cum s-a spus, ci şi o vocaţie şi un destin taboric. Aşa cum scria inspirat în anul 1994 Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei Daniel Ciobotea „ori de câte ori există în istorie o criză spirituală, monahismul a fost acela care a adus luminile Taborului.” „Era nevoie ca lumea să nu se lege de împărăţiile trecătoare, ci să-şi lege inima de luminile netrecătoare ale Taborului, ale Împărăţiei lui Dumnezeu, lumină pe care sfinţii isihaşti au trăit-o încă din lumea aceasta ca o pregustare a Împărăţiei cereşti.” Dacă isihasmul palestiniano-sinait din secolul VII a fost răspunsul la încercarea istorică a invadării Orientului apropiat de arabi, isihasmul palamit din secolul XIV a fost atât o replică anticipată la adresa ispitelor raţionalismului şi secularizării, căreia îi va cădea pradă civilizaţia occidentală modernă, cât şi o pregătire pentru marea încercare istorică reprezentată de cotropirea şi aservirea de către otomani a popoarelor ortodoxe din Balcani. Atât în secolul XIV, cât şi în secolul XVIII, isihaştii au simţit acut atât încordarea dintre forţă şi iubire manifestată în conflictul dintre islamul otoman şi Bizanţul creştin, cât şi tensiunea internă („lupta nevăzută”) ce începea să se manifeste în Europa Occidentală între „luminile” abstracte şi aride ale inteligenţei raţionaliste despărţite de Dumnezeu şi lumina transfiguratoare a inteligenţei unite cu Dumnezeu prin rugăciune şi sfinţenie. Înainte de căderea Imperiului Bizantin — spunea Mitropolitul Daniel — prin isihasmul palamit „Dumnezeu i-a pregătit pe ortodocşi arătându-le înălţarea duhovnicească a Împărăţiei Lui. De aceea, când Bizanţul cade din punct de vedere politic şi militar, el rămâne totuşi prin ceea ce a dat spiritualitatea monahilor şi teologilor lui. «Bizanţul după Bizanţ» în sens duhovnicesc este spiritualitatea legată de Împărăţia cerurilor, cea care nu cade niciodată: sfinţenia şi cultura inspirată de ea care rămân în Împărăţia lui Dumnezeu pentru că sunt purtate în inimi, în suflete de sfinţi. Iar când se apropia, la începutul secolului XX, căderea unui alt imperiu creştin — imperiul rus — prin revoluţia din anul 1917, a fost nevoie şi atunci de o pregătire a creştinilor ortodocşi. Iar pregătirea aceasta, care a rodit de-a lungul întregului secol XIX, a început la Mănăstirea Neamţ în a doua jumătate a secolului XVIII”, unde prin Cuviosul Paisie Velicikovski (1722–1794) a fost tradusă Filocalia slavonă, publicată în anul 1793 la Moscova, pentru întreaga Ortodoxie slavă. Fenomenul filocalic modern, legat în secolul XVIII de numele Cuviosului Paisie Velicikovski, iar în secolul XX de cel al Părintelui Dumitru Stăniloae, nu este însă singurul argument care pledează în favoarea faptului de a vorbi de „un destin filocalic şi de o vocaţie filocalică la români” .

Despre „Schimbarea la Faţă” de la Mănăstirea Bistriţa – Vâlcea

O frumoasă ilustrare a acestor concluzii o reprezentă bisericuţa-bolniţă a mănăstirii Bistriţa (jud. Vâlcea). Ctitorie a importantei familii boiereşti a Craioveştilor, mănăstirea Bistriţa a fost construită în anul 1494 şi rezidită după anul 1512, întrucât în anul 1509 a fost grav avariată de domnul Mihnea cel Rău (1508–1509) aflat în conflict cu boierii Craioveşti. Rolul decisiv în restaurare l-a avut Barbu Craiovescu, cel mai important reprezentant al acestei familii, care a deţinut vreme de decenii a doua poziţie în stat, fiind extrem de influent sub domnia culturală a principelui isihast Neagoe Basarab (1512–1521), cu care era înrudit. În anul 1497 Barbu a adus la Bistriţa moaştele sfântului monah isihast şi mărturisitor iconodul Grigorie Decapolitul (780–842), care se află şi astăzi în biserica mare a mănăstirii (din păcate refăcută în stil neoclasic la mijlocul secolului XIX). Retras din viaţa publică, banul Barbu Craiovescu s-a călugărit în mănăstirea sa, devenind schimonahul Pahomie. Între anii 1521–1522 a construit în afara zidurilor de incintă ale mănăstirii, pe latura dinspre vest, bisericuţa-bolniţă cu hramul Schimbarea la Faţă păstrată până astăzi.

Biserica este un edificiu de dimensiuni reduse, destinat monahilor bolnavi şi comemorării celor defuncţi. Planul extrem de simplu e alcătuit dintr-un altar semicircular cu două nişe şi un naos în acelaşi timp pronaos dreptunghiular boltit în semicilindru (actualul pridvor de zid construit în anul 1710 înlocuieşte unul de lemn vizibil pe macheta din tabloul votiv). Programul iconografic redus şi el, dar de o frumuseţe artistică excepţională, include în conca altarului pe Maica Domnului „Platytera” flancată de doi arhangheli, de doi regi (David şi Solomon) şi doi profeţi (Zaharia şi Ieremia), iar în registrul inferior şase ierarhi liturghisitori (Vasile, Atanasie, Spiridon, Hrisostom, Grigorie Teologul şi Chiril al Alexandriei). Lipsit de turlă, naosul unit cu pronaosul are imaginea Pantocratorului, însoţit de simbolurile evangheliştilor şi îngerilor, reprezentată pe bolta semicilindrică, pereţii naosului fiind rezervaţi unui ciclu de şaisprezece episoade din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul de la vestirea îngerului către Zaharia până la aflarea capului. Registrul inferior e rezervat frizei întemeietorilor vieţii monahale — Sava cel Sfinţit, Antonie cel Mare, Pahomie cel Mare, Maxim Mărturisitorul şi Grigorie Decapolitul. Deasupra tabloului votiv al ctitorului, domină amplă şi elegantă, maiestuoasă şi austeră Schimbarea la Faţă în stil paleolog târziu.

Despre paisianism între mărire şi decădere

Prezentă în civilizaţia medievală românească mai ales în formă iconografică, Schimbarea la Faţă şi tema transfigurării spirituale a umanului prin asceză şi rugăciune în lumina lui Iisus Hristos s-a menţinut împreună cu isihasmul şi spiritualitatea filocalică, şi au „rămas o realitate neîntreruptă […]. În secolul XVIII călugărul Paisie [Velicikovski], venit de la Poltava, a găsit astfel în Moldova un monahism care, prin numeroşi reprezentanţi ai lui, practica, în continuarea neîntreruptă a acestei tradiţii, o viaţă isihastă (de sihaştri), însufleţită de rugăciunea lui Iisus […] Nu este de mirare că Filocalia sau scrierile filocalice şi-au luat drumul răspândirii lor în Rusia tocmai din Moldova” . „Paisianismul” a fost un fenomen spiritual unic, o reformă comunitar-contemplativă a monahismului ortodox, o „şcoală ascetico -filologică” cu ample reverberaţii culturale atât în Rusia, cât şi în Ţările Române. Istoriile celor două posterităţi — rusă şi română — ale paisianismului în secolul XIX au fost însă extrem de diferite . În Rusia ţarilor, în care Ortodoxia suferise impactul secularizării în secolul XVIII, paisianismul a cunoscut o amplă curbă ascendentă prelungindu-se organic în „stăreţismul” Optinei şi cu un profund impact asupra literaturii şi filozofiei religioase ruse până dincolo de catastrofa din anul 1917. În Principatele Române însă traiectoria paisianismului va intra, după un promiţător parcurs ascendent — sub sfinţii mitropoliţi paisieni Veniamin Costachi (1803–1843) în Moldova şi Grigorie Dascălul (1822–1834), într-un rapid declin. Exact în anii în care începea să înflorească în Rusia, paisianismul sucomba în România. Involuţia avea drept cauze atât criza internă a comunităţii multinaţionale a paisienilor de la Mănăstirea Neamţ, cât şi profundele transformări politice şi sociale ale Ţărilor Române intrate într-un ascendent proces de modernizare şi afirmare naţională (unificare în anul 1859 şi independenţă în anul 1878 într-un regat condus de regi germani), susţinut de o ideologie de tip patriotic şi iluminist. Inevitabil aceasta a condus la deruta şi criza internă a monahismului şi Bisericii care au suferit loviturile dure ale legilor secularizării aproape totale a proprietăţilor din anii 1859–1863. „Luminile” unei modernităţi militante reuşiseră să eclipseze Lumina duhovnicească a Taborului şi astfel monahii români doritori de viaţă mai aleasă — cum au fost cuvioşii Antipa de la Valaam (1816–1882), Irinarh Roset de pe Tabor (1771–1859) sau Nifon Ionescu (1807–1901) de la Prodromul athonit — s-au risipit în Rusia, la Athos sau în Ţara Sfântă. O posibilă explicaţie pentru absenţa unui impact cultural al „paisianismului” în Principatele Române ţine şi de faptul că — fideli recomandării explicite în acest sens a Cuviosului Paisie însuşi — ucenicii săi n-au publicat în tipografia de la Neamţ nici un text din Filocalia românească realizată în şcoala de traducători paisieni; toate acestea rămânând în manuscrise a căror circulaţie a fost limitată la mediile monahale intrate însă şi ele în criză. Astfel, într-un moment de răspântie al noii culturi naţionale româneşti, Filocalia şi isihasmul au rămas absente din orizontul intelectual şi spiritual. Faptul era valabil şi pentru recent înfiinţatele facultăţi de teologie ortodoxă (1875 Cernăuţi; 1884 Bucureşti) unde învăţământul era dominat fie de istorism, fie de scolasticism sau moralism, dimensiunea duhovnicească fiind cu totul uitată.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*