Despre Schimbarea la Faţă în spiritualitatea răsăriteană

Aflat în inima evangheliilor sinoptice, misteriosul episod al Schimbării la Faţă a lui Iisus Hristos s-a bucurat de o atenţie specială în creştinismul răsăritean unde a suscitat multiple interpretări: exegetice, omiletice, liturgice, dogmatice, mistice şi nu în ultimul rând iconografice. Faptul că reprezentarea cea mai veche a acestei scene evanghelice este faimosul mozaic care decorează, din anul 566, absida de deasupra sanctuarului bazilicii iustiniene de la poalele Muntelui Sinai atestă limpede interesul faţă de taina Schimbării la Faţă din partea monahismului contemplativ de tip isihast, a cărui primă codificare este faimoasa Scară a Sfântului Ioan Scărarul († 670).

Într-adevăr, în spiritualitatea răsăriteană aprofundările clasice ale semnificaţiilor multiple — teofanice, soteriologice şi eshatologice — incluse în episodul evanghelic al Schimbării la Faţă aparţin principalilor reprezentanţi ai tradiţiei monahale din două zone şi epoci istorice distincte, situate la extremităţile geografice şi cronologice ale lumii bizantine: pe de o parte, din Palestina secolelor VII–VIII, de unde ne vin exegezele spirituale ale Sfântului Maxim Mărturisitorul († 662) şi profundele omilii ale Sfinţilor Andrei Cretanul († 740) şi Ioan Damaschinul († 749), iar, pe de altă parte, din zona Athosului isihast al secolului XIV, de unde provin omiliile şi exegezele duhovniceşti ale Sfinţilor Teolipt al Filadelfiei († 1322), Grigorie Sinaitul († 1347) şi Grigorie Palama († 1359).

La o privire mai atentă se poate observa că insistenţa pe misterul Schimbării la Faţă din partea acestor mari Părinţi şi teologi duhovniceşti răsăriteni are nu doar o motivaţie pur teoretică, ci una profund existenţială, amplificată de contextul istoric. Atât secolul VII, cât şi secolul XIV au fost epoci dramatice în viaţa societăţii creştine a Imperiului Roman de Răsărit, a cărei existenţă însăşi a fost grav periclitată de avansul militar irezistibil al islamului arab în secolele VII–VIII şi otoman în secolul XIV. Triumful islamului monoteist, raţionalist şi militarist a fost trăit ca o criză de tip apocaliptic a figurii istorice a Imperiului şi societăţii creştine, ca o judecată asupra inconsistenţei structurilor şi soluţiilor istorice şi un apel la convertire spirituală şi reasumare mistică, interiorizată, a perspectivei eshatologice a creştinismului evanghelic originar.

Această perspectivă, în acelaşi timp eshatologică, mistică şi teofanică, apărea cel mai bine sugerată ortodocşilor de episodul evanghelic central al Schimbării la Faţă. Aici Iisus Hristos, schimbat la faţă, însoţit şi flancat de Proorocii Moise şi Ilie înaintea a trei Apostoli aleşi: Petru, Iacov şi Ioan, atestă prin lumina şi norul divin care L-au învăluit ca şi prin glasul din cer care s-a auzit că nu este un simplu profet, ci Fiul Unic al Tatălui ceresc. Acesta din urmă confirmă nu doar filialitatea Sa divină — „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”, ci şi paradoxul economiei Sale mântuitoare potrivit căreia în slavă se intră doar prin patimă şi umilinţă, iar la viaţa veşnică se ajunge prin moartea pe cruce: „Pe Acesta să-L ascultaţi” (Mc 9, 7). Mai exact trebuie ascultat Cel care cu şase zile înainte spusese apostolilor „pe faţă” şi înfruntând mustrarea lui Petru/Satana că „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Mc 8, 31. 32–33).

După care adăugase enigmatica promisiune: „Adevărat grăiesc vouă, că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere (en dynamei)”. Această promisiune precedă nemijlocit misteriosul episod care urmează: „Iar după şase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacob şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, deoparte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor… Şi coborându-se ei din munte le-a poruncit să nu spună nimănui cele ce văzuseră decât numai când Fiul Omului va învia din morţi” (Mc 9, 1–2. 9). Adevărată teofanie — superioară celei de pe Sinai, Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos este în acelaşi timp o Învierea anticipată şi o Parusie prefigurată. Episod central în Evangheliile sinoptice, ea are o funcţie interpretativă cheie, ilustrând modul în care Iisus Hristos depăşeşte atât cadrele profetismului vechi-testamentar, cât şi ale unui mesianism apocaliptic de tip iudaic. Iisus Hristos este Fiul Unic al Tatălui, în a Cărui slavă subzistă veşnic, şi profetul eshatologic al slavei Împărăţiei lui Dumnezeu descoperite oamenilor prin predica, minunile şi mai ales prin patima şi învierea Sa. Eshatologia Împărăţiei e strict subordonată unei hristologii trinitare şi unei economii kenotice.

Împărăţia lui Dumnezeu pe care Iisus o aduce prin patima Sa e, strict vorbind, slava Sa de Fiu veşnic al iubirii Tatălui în lumina Duhului Sfânt. Slava eshatologică nu este o Împărăţie apocaliptică mundană, ci Împărăţia eshatologică este lumina teofanică a slavei iubirii trinitare veşnice dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Marcând distanţa între Împărăţia iubirii lui Dumnezeu şi lumina ei şi împărăţiile forţei şi violenţei acestei lumi, Parusia anticipată de pe muntele Schimbării la Faţă a fost percepută de monahii răsăriteni — alături de celebrarea Liturghiei — ca eshatologie realizată, autentică, duhovnicească, în acelaşi timp certitudine, speranţă şi încurajare pentru creştinii persecutaţi şi marginalizaţi de înaintarea triumfătoare a islamului. Pentru creştinii adevăraţi, cu credinţă fermă, speranţă tare şi iubire incandescentă, Împărăţia lui Dumnezeu „întru putere” este nemijlocit accesibilă în Liturghia bisericii şi în liturghia interiorizată a rugăciunii inimii, ca întâlnire cu Iisus Hristos în lumina slavei Sale veşnice. Aceasta este eshatologia mistică pe care monahismul isihast răsăritean a opus-o dintotdeauna crizelor reiterate ale unei istorii apocaliptice.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*