Ora astrală a poporului român

Fără îndoială că anul 1918 a constituit ,,ora astrală” a poporului român, când s-a înfăptuit una din marile minuni din istoria neamului nostru: ,,unirea politică a tuturor românilor” (V. Branişte – ,,Drapelul”, 3 dec. 1918). Coordonată fundamentală şi permanentă a istoriei românilor, rezultat logic al evoluţiei sale istorice, lupta pentru făurirea statului unitar, naţional şi independent a constituit idealul şi năzuinţa multiseculară a întregului nostru popor, indiferent de situaţia social-istorică şi politică în care s-a aflat de-a lungul secolelor.

Evenimentele petrecute în cursul istoriei, precum: prima unire a Ţărilor Române, sub sceptrul lui Mihai Viteazul, la 1600; unirea Principatelor Române la 1859, sub domnia lui Al. I. Cuza, care afirma: ,,O viaţă nouă începe astăzi pentru România (!), pentru că ea intră pe calea care o va conduce către împlinirea destinelor sale”; câştigarea independenţei naţionale la 1877, prin grele jertfe de sânge şi sacrificii uriaşe pe câmpul de luptă, au fost tot atâtea momente care au pregătit marele eveniment care se va petrece în 1918. Fiindcă atunci lupta pentru unitatea naţională şi statală a intrat într-o fază finală, antrenând toate forţele politice ale naţiunii române, atât cele din vechea Românie, cât şi cele din provinciile româneşti aflate încă  sub stăpânire străină.

În BASARABIA, conştiinţa naţională a românilor basarabeni şi voinţa lor de a se scutura de jugul stăpânirii ruseşti au fost stimulate şi de evenimentele petrecute în Rusia, în februarie 1917. În virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, afirmat chiar de Lenin, la Chişinău a luat fiinţă, în aprilie 1917, Partidul Naţional Român, care va deveni factorul politic hotărâtor în lupta pentru independenţa Basarabiei şi unirea cu România. În decembrie s-a constituit Sfatul Ţării, în care românii basarabeni deţineau o pondere covârşitoare: 105 membri, faţă de numai 15 ucraineni şi șapte ruşi. La numai câteva zile de la constituirea sa, Sfatul Ţării a alcătuit Consiliul directorilor – Guvernul Republicii Moldova. La începutul anului 1918, mişcarea de eliberare naţională şi de unire a Basarabiei cu România s-a transformat într-una de masă. ,,Basarabia  noastră este o ţară românească întocmai ca şi celelalte ţări de peste Prut(…)Noi socotim că mântuirea neamului nostru este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară(…) Noi vrem o Românie a tuturor românilor”!

Astfel, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării, dând glas dorinţei exprimate de masele largi populare, a adoptat Hotărârea de unire a Republicii Moldova cu România ,,de azi înainte şi pentru totdeauna în hotarele ei dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi vechile hotare cu Austria”.

În BUCOVINA, odată pornit procesul revoluţionar, el nu a mai putut fi oprit, cu toată opunerea forţelor reacţionare. Impulsionaţi de evenimentele petrecute în Basarabia, fruntaşii români din Bucovina(anexată de Austria în 1774), în frunte cu Sextil Puşcariu, de la Universitatea din Cernăuţi, s-au întâlnit în casa doctorului Isidor Bodea, în octombrie 1918, hotărând editarea ziarului ,,Zorile Bucovinei”. În primul număr al acestuia, în articolul întitulat ,,Ce vrem?” se scria: ,,Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoşeşc şi să ne ocârmuim singuri, precum cer interesele noastre româneşti”.

În continuare, fruntaşii români bucovineni au acţionat în strânsă legătură cu cei transilvăneni, şi unii şi ceilalţi făcând parte din Imperiul Austro-Ungar(în care şi ungurii şi nemţii erau minoritari!). La 12 octombrie, la Oradea, Comitetul Executiv al PNR a adoptat Declaraţia de principiu, în care se arăta clar hotărârea poporului român din Transilvania şi Bucovina de a lupta pentru autodeterminare. Declaraţia a fost citită de deputatul Alexandru Vaida-Voievod în parlamentul de la Budapesta. La numai câteva zile, în 27 octombrie, foştii deputaţi din Dieta Bucovinei s-au întâlnit la Palatul Naţional din Cernăuţi. Adunarea s-a transformat în Adunare Constituantă. Deschizând lucrările acesteia, deputatul Iancu Flondor, în calitate de preşedinte, a spus: ,,O iobăgie naţională de aproape un secol şi jumătate, pe cât de dureroasă, pe atât de ruşinoasă, e pe sfârşite. Poporul român din Bucovina e pe cale de a sparge şi a lepăda lanţul care i-a ferecat sufletul”. Într-un entuziasm de nedescris, după ce s-a cântat imnul ,,Deşteaptă-te, române”, Adunarea Constituantă a adoptat Moţiunea ce prevedea ,,Unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un singur stat naţional independent”. Adunarea Constituantă a creat Consiliul Naţional(50 de membri) şi un comitet executiv care, din 12 noiembrie 1918, a preluat efectiv conducerea ţării, alcătuind un guvern condus de Iancu Flondor.

La 28 noiembrie 1918, la Palatul Mitropolitan din Cernăuţi, s-au deschis lucrările Congresului General al Bucovinei (74 delegaţi români, 7 ucraineni, 6 polonezi). Acesta a adoptat, în unanimitate, Moţiunea în care se prevedea: ,,Considerând că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgice, considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine care a nesocotit drepturile naţionale, se va  întregi prin alipirea cu România”. Această hotărâre avea să fie consacrată în şedinţa Camerei Deputaţilor din 29 decembrie 1918, care a votat Legea unirii Bucovinei cu România. Aceasta prevedea, la art.1: ,,Bucovina, în cuprinsul graniţelor sale istorice este şi rămâne de-a pururi unită cu regatul României”.

În TRANSILVANIA, în condiţiile creşterii presiunii maselor populare pentru unirea cu Ţara,  aşa cum au strigat în 1848 cei peste 40 de mii de români, adunaţi pe Câmpia Libertăţii din Blaj: ,,noi vrem să ne unim cu Ţara”!, Consiliul Naţional Român Central a adresat Consiliului Naţional Maghiar o notă ultimativă, în care se cerea predarea imediată a teritoriilor locuite de români. Ca urmare, între cele două consilii au început tratative, la Arad, în data de 13 noiembrie 1918, soldate însă cu un eşec. Aceasta deoarece, de la bun început, s-au confruntat două principii opuse: unul promovat de partea maghiară, conform căruia problema românilor transilvăneni trebuia rezolvată în cadrul statului maghiar, prin acordarea unei largi autonomii Transilvaniei. Celălalt promovat de partea română, care se pronunţa pentru unitatea românească, prin unirea cu România. Delegaţii unguri s-au lansat la atacuri virulente la adresa românilor, ameninţând chiar cu mobilizarea organizaţiilor muncitoreşti din întreaga Europă ,,contra tendinţei retrograde de unire cu regatul României”.

După eşecul tratativelor de la Arad, CNR a început pregătirile pentru alegerea delegaţilor din toată Transilvania pentru a participa la o Mare Adunare Naţională ce urma să aibă loc la Alba Iulia, în data de 1 decembrie 1918. Concomitent, a fost lansat şi un manifest-protest, ,,Către popoarele lumii”, document programatic de importanţă majoră în care era acuzată politica de oprimare a guvernului de la Budapesta. Cu două zile înainte de 1 decembrie ziarul ,,Unirea” din Alba Iulia a lansat Apelul ,,Veniţi cu toţii”! ,,Veniţi cu miile şi cu zecile de mii! Lăsaţi pentru o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun şi fericit pentru întreg neamul românesc(…) Veniţi şi juraţi că nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe tot pământul românesc”.

Ca urmare, începând chiar din aceeaşi seară, au început să sosească la Alba Iulia delegaţi din întreaga Transilvanie, aleşi în circumscripţiile electorale. Alături de cei 1228 de delegaţi cu ,,crediţionale” erau prezenţi toţi fruntaşii politici români, între care: George Pop de Băseşti, Ştefan Cicio-Pop,  Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voievod, dr. Petru Groza ş.a. Erau prezenţi şi reprezentanţii celor două Biserici româneşti: dr. Elie Miron Cristea şi Iuliu Hossu. Pe Platoul romanilor(Câmpul lui Horea) din Alba Iulia, se adunaseră peste o sută de mii de români din întreaga Transilvanie, spre a susţine, prin prezenţa lor, hotărârile ce urmau a fi luate de Marea Adunare Naţională. Aceasta a adoptat Declaraţia de unire cu Ţara care, la art.1 stipula: ,,Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. ,,Era ora 12 când uraganul aplauzelor a zguduit văzduhul cu strigătul ,,Trăiască România Mare”!, nota învăţătorul Petru Boţan. Studentul Dumitru Antal (topliţan, nepot al patriarhului Miron Cristea), scria în memoriile sale:,,Noi nu vedeam în unirea cu România decât prin prisma entuziasmului şi a împlinirii idealului naţional de a fi toţi românii într-o singură Românie Mare”.,,Decretând unirea naţională– spunea Iuliu Maniu – nu voim să devenim din oprimaţi în oprimatori şi din asupriţi – asupritori. Noi dorim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor”.

,,Nu putem şi nici nu avem lipsă să retezăm Carpaţii, căci ei sunt şi trebuie să rămână şi în viitor inima românismului, dar simţesc că astăzi, prin glasul unanim al mulţimei celei mari, vom deschide iar şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească şi ca prin aceasta să ni se înfăptuiască…acel vis neîmplinit/ copil al suferinţii/ de dorul cui ne-au răposat şi moşii şi părinţii”, a spus episcopul de Caransebeş dr. Elie Miron Cristea, în faţa imensei mulţimi adunată la Alba Iulia.

Nu după prea multă vreme, acelaşi Elie Miron Cristea, devenit între timp mitropolit-primat al României Mari, într-un discurs din Senat, rostit în 5 mai 1920, spunea: ,,Am fost persecutaţi pentru credinţa părinţilor noştri, iar în timpul din urmă pentru îndârjita aderare la toate tradiţiunile şi la sângele neamului nostru românesc şi aceste persecuţiuni adesea se ridicau la înălţimea persecuţiunilor mucenicilor din primele veacuri ale creştinismului (…) Din acest punct de vedere să fie siguri maghiarii care or să trăiască între graniţele României Mari că noi n-o să-i persecutăm nicicând şi nu o să le facem răul pe care noi l-am suferit de la ei”.

Revenind la importanţa istorică a actului de la 1 decembrie 1918, voi cita, în încheiere, cele scrise de ziaristul Ilie Cristea, în ziarul ,,Românul” din 18 noiembrie / 1 decembrie 1918: ,,Generaţiile care au să vie după noi vor pricepe ele oare agitaţia înălţătoare ale acestor zile istorice? Oricât de fidel au să vorbească cronicile zilelor noastre, nu vor putea reda niciodată entuziasmul de care era cuprinsă toată românimea. Trăim clipe care ni se par perle şi am vrea să le eternizăm pentru toate timpurile ce au să vie. Tablourile ce se desfăşoară zi de zi sunt tot atâtea pilde vii ale timpurilor mari de azi. Ni se întipăresc în suflet toate evenimentele şi fiecare ceas este ca o stâncă de piatră în marea de pustietate de până acum. Zilele noastre sunt zile mari ale istoriei ce se scrie astăzi”.