O amintire cu un bob de grâu şi Ana lui Manole

Când zic „Tinerimea Moldovei” simt bătăturile degetelor arătătoare de la ambele mâini. Nu de aceea că aş fi fost un iscusit dactilograf, pentru că aveam birou de dactilografe, unde meşteriţă mare era Tatiana Rotaru. Eu îmi stâlceam degetele încleind şi descleind scrisorile ce veneau necunten la redacţie. Eram mai mare pe secţia scrisori după ce acest post fusese abandonat de către Gheorghe Bologan, care se transferase la redacţia ziarului Viaţa Satului. În secţia scrisori mai muncea mult şi cu sârg Anişoara Rotaru, poeta din Donduşeni. Stăteam faţă în faţă şi în tumultul de scrisori nici nu reuşeam să ne amintim de anii noştri cei mai tineri. O dată, pe la sfârşitul zilei de muncă, am încercat să-i amintesc Anei un episod din anii noştri cei tineri.

Publicasem în „Cultura Moldovei” tocmai trei poezii, inserate în pagina întâi. Era anul 1963. Eram în clasa a zecea. Am umblat cu ziarul acela în buzunarul de la piept până se plesnise ca izvoarele în deşert. Cuvântul tipărit era magic. Şi într-o bună zi mă pomenesc cu o scrisoare dactilografiată şi scrisă de colaboratoarea secţiei poezie, care mă invita la redacţie să discutăm despre noul meu grupaj de poezii. Semna Ana Rotaru. Versurile ei apăruse deja în presa vremii şi era comparată cu Agnesa Roşca. Pentru că la acea oră încă nu debutase Marcela Benea sau Leonida Lari.

Era o splendidă zi de primăvară. Prin târg trecuse o ploaie zglobie şi strada Podoliei, unde îşi avea sediul redacţia săptămânalului „Cultura Moldovei” parcă întinerise . Castanii îmbobocise şi era frumos ca într-o poezie de a lui Serghei Esenin.

E-o primãvarã fãrã avânturi.
Pe tãrm nisipu-i galben stins.
Obrazul tãu pârlit de vânturi
Un puf de hriscã parcã-a prins.

Pierduţi în loboda cu ciucuri,
La vadul staniştii de boi,
Jurarãm printre-atâtea lucruri
Cã pe vecie vom fi doi.

Tãmâia beznei, seara joasã
Înşurubându-se pe foc.
Prin crâng te-am dus apoi spre casã
Si-am mai rãmas mult timp pe loc.

Nu mai puteam, ca-ntr-o somnie,
Nicicum privirea sã-mi desfac
De cãciuliţa brumãrie
Fãcându-mi semne din cerdac.

De ce mi-am amintit anume această poezie? Aveam în geantă o carte de poeme de ale lui Esenin în minunata traducere a lui George Lesnea şi vroiam s-o copleşesc pe Ana Rotaru. Învăţasem chiar câteva pe de rost. Cartea o aveam de la o cumnată de a actriţei Claudia Croitoru, care fusese la noi în sat instructoare de pionieri.

Era oră matinală când am ajuns la redacţie. Dar de acum se agitau şi ieşeau la fumat personalităţi marcante, de care ar fi bucuroasă orice redacţie să le aibă: Vasile Vasilache, Serafim Saka, Anatol Codru, Andrei Strâmbeanu, Pavel Darie. Redactor-şef era Petrea Cruceniuc, poet proletcultist, dar om de o rară şi neasemuită omenie. El era salvatorul şi protectorul celor care, prin nesăbuinţa tinereţei lor, mai încercau să zburde sau să se dea mari fraeri în ale ziaristicii postbelice.

Ana îşi avea biroul într-o cămăruţă lăturalnică. Masa cu maşina de scris pe ea părea minusculă pe lângă soba din teracotă cu chipuri de femei frumoase, care trona maiestos ca într-un cadru de muzeu.

Ana era îmbrăcată într-o bluză albă şi o fustă pliseu. Tocmai se aplecase să-şi cureţe pantofii albi de praf. Am rămas perplex. De mult nu mai văzusem o asemenea siluetă cu şolduri proeminente şi boi de viespe. Se vede că Ana mi-a simţit privirile impertinente şi s-a întors brusc.

– Tu eşti Proca?

– Eu, am bolmojit cu sfiiciune.

– I-am  dăruit versurile lui Esenin. Ea m-a servit cu un ceai şi am stat de vorbă pe îndelete despre poeziile mele cam necoapte şi chircite din faşă. Mi-a spus că va înainta câteva  pentru colegiul redacţional şi dacă nu vor fi publicate să nu mă supăr.

Peste ani, după absolvirea facultăţii, am fost repartizat la redacţia din Criuleni. Şi de cum am intrat în redacţie mi s-a întâmplat aceeaşi scenă. O jună îşi ştergea insistent praful de pe pantofii albi. Era nepoata Anei. O chema Valentina Rotaru.

Între timp am venit la „Tinerimea”. Ana lucra  „la scrisori”. Soţul ei Voldemar Safulin, un tătar mustăcios şi frumos ca Radj Kapur, era fotograf dar şi un poet fin şi sentimental. Se sfia să arate versurile cuiva. La insistenţa pictorului Andrei Ţurcanu a publicat un grupaj în „Chişinău. Gazeta de seară”, tradus de contele Nicu Stegaru.

Nu ştiu  cine i-a zis lui Voldemar – Bob, dar acest nume a prins.  Bob era trist în orele matinale, dar pe la prânz când făcea cărare bătută spre tractirul Acvariu, redenumit mai apoi—Jaba, devenea  vesel şi sociabil. Cred că majoritatea dintre acei care au lucrat în anii „80 la Tinerimea mai păstrează fotografiile pe care ni le dăruia Bob.

Din păcate, după plecarea Anei la cele veşnice, s-a trecut şi Bob. A fost o familie exemplară. Şi aceste rânduri ar fi neîmplinite, dacă nu aş spune un adevăr: Ana a fost lovită de o boală nemiloasă şi a fost nevoită să stea acasă opt ani. În această perioadă Viorel Mihail, redactorul-şef de la SĂPTĂMÂNA nu a scos-o din  leafă.  Gestul contează.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*