Ei nu cedează niciodată… Într-o atitudine dispreţuitoare, după ce au declanşat un scandal, l-au adus în spaţiul public şi l-au inflamat, inclusiv prin contribuţia unor oficiali ai ungurimii, tot ei sunt cei ce vor să aibă ultimul cuvânt. Că e vorba de vreo ironie ieftină sau o mostră de indiferență crasă față de mizeria pe care au produs-o, întotdeauna „funcţionează” în aceleași două registre. Fie apelând la un zâmbet sarcastic şi vorbindu-ne pe un ton superior, sfidător, fie afişând o mutră tâmpă şi prefăcându-se, când nu mai fac față argumentelor, că nu mai pricep nimic pe românește. În oricare dintre cele două „configuraţii”, fiecare cu propria-i identitate iredentist-şovină, ei vor să fie ultimii la fileu. Şi chiar dacă pare că au mai ratat o dată, în realitate, fie şi numai prin aducerea unei noi teme revizioniste în spaţiul public, şi obişnuirea majorităţii cu noua presiune, tot ei sunt cei ieşiţi în avantaj. Cel puțin la nivelul strategiei paşilor mărunţi…
Astfel, dacă după declanşarea unui nou scandal cu iz iredentist, se simt puşi la zid de dovezile noastre, se repliază sub o mască tâmpă, se fac că nu mai pricep înşiruirea de argumente şi plenesc o replică de iredentist handicapat (scuzaţi pleonasmul!): „Şi care-i problema?”. În schimb, dacă au reuşit să împingă lucrurile dincolo de această etapă, dar simt că autorităţile majorităţii sunt gata-gata să sancţioneze penal faptele, atunci se repliază printr-o aparentă închidere a subiectului: „Mulţumim că ne-aţi făcut publicitate gratuită!”. O falsă cedare care maschează de fapt mulţumirea că au mai „strecurat” un subiect pe sub nasul majorităţii. În fapt, o nouă „sămânţă sădită”.
Aşa au procedat, de exemplu, în momentul în care ne-au „mulţumit” (pe acelaşi ton ironic-superior) că, întrând în acest joc, le-am servit de fapt pe tavă propriile interese, ducând în spaţiul public subiectul regionalizării, ba, mai rău, contribuind la bagatelizarea lui şi obişnuirea majorităţii, pentru început, cu noţiunea în sine. „Sămânţă a fost sădită”, spunea Telkes Simon cu mai bine de un secol în urmă. Tot așa au stat lucrurile şi în momentul inserării în spaţiul public a ideii de autonomie, la fel s-a întâmplat şi cu tăbliţele bilingve (prilej de a ne aminti astăzi că: „Aţi zis că nu ne daţi plăcuţe?! Azi le avem!”; iar înşiruirea poate continua).
La şi acum… Iredentiştii au mai sădit o sămânţă pe care doar aşteaptă să rodească. Pentru că la asta se reduce „agitaţia” creată în jurul arborării cârpei care a încins spiritele: „steagul” secuiesc. „Vă mulţumim că ne-aţi făcut reclamă gratuită! Curgea steagul secuiesc din televiziuni zilele trecute!” – ne-a ironizat primarul Antal Arpad, dând semalul că pelagra iredentistă şi-a atins scopul pentru această etapă.
Ce ar fi însă, ca de acum, să schimbăm şi noi abordarea? Ce ar fi să le facem noi reclamă şi la alte „ţinuturi”. Să le dăm câte o regiune, dar nu „haşurată”, ci una de-a dreptul vărgată?! Să facem ţinutul „patru-pereţi” pentru Tökes, ţinutul-carceră pentru Arpad şi alte enclave „celulare” pe la Rahova sau Jilava. Să le dăm câte o autonomie de câţiva metri pătraţi, ba să le asigurăm şi o federaţie de autonomii în curtea interioară a spitalului de nebuni.
Lăsând gluma la o parte, trebuie să anticipăm pasul următor din strategia revizioniștilot. Să intuim „corolarul”, inclusiv al acţiunilor din jurul cârpei secuieşti. Pentru că scenariul a fost acelaşi la fiecare provocare iredentistă. Întâi s-a dat foc „fitilului” şi s-a escaladat scandalul, inclusiv prin aducerea în scenă a unor personaje oficiale de la Budapesta. Apoi, după ce lucrurile erau împinse la limită, silabisând ca semn al refuzului de a dialoga întrebarea-marotă, „Şi care-i problema?”, urma „închiderea” etapei din strategia pasilor mărunţi cu ghiontul ironic de nesupunere: „Vă mulţumim că ne-aţi făcut o extraordinară reclamă gratuită!”. Adică, mulţumim că aţi dus ideea în spaţiul public, aţi sădit-o, noi doar aşteptăm să încolţească! Şi încolţea, nu multă vreme după aceea și graţie mâinilor trădătoare ale guvernanţilor, în câte un act oficial al Statului Român.
Aşa s-a întâmplat în cazul plăcuţelor bilingve, aşa au stat lucrurile şi în plasarea către majoritate a noţiunii de „ţinut secuiesc” (inclusă apoi într-o Hotărâre de Guvern!), aşa s-a ajuns ca „referendumul” nu doar să devină parte a discurului public, dar să se și constituie într-un motiv de revizuire a Constituţiei.
Or, nu este evident că şi de data aceasta va fi la fel? Iar de vom sta de o parte, ne vom trezi cu oficializarea printre rândurile vreunei alte hotărâri de guvern şi a cârpei-secuieşti! Pentru că toate aceste provocări sunt create tocmai pentru a mai face loc câte unei sămânţe otrăvite din manualul lui Telkes Simon. Căci, „Sămânţa a fost aruncată şi aşteaptă să încolţească…”
Lasă un răspuns