Călăreții fără cap

Exagerați dintotdeauna în orgoliile unei imperialități secvențiale revolute, vecinii nord-vestici se încăpățânează să reformuleze academic ”năvălirea” în ”ocupație” și, mai apoi, în ”stăpânire”, neofeudalitatea maghiară continuând să bulverseze mintea și acțiunea unor ”călăreți fără cap”, politicieni amețiți în autodefinire ca secuio-ungaro-maghiari sau ce-or mai fi ei în compostul revanșard al ultra-naționalismului bine nutrit și de ultima formă a Constituției emanate în Ungaria de FIDESZ. Suprapunerea națiunii peste teritorialitatea în care, străină fiindu-le, viețuiesc grupuri de maghiari este similară cu un război declarat lumii moderne, democrației europene, suveranității statale – ca element constitutiv al comunităților istoric organizate. În compensație, pe structuri activizate, desnaționalizarea etniilor din teritoriul ungar este atent și continuu camuflată în acte de generoasă bunăvoință exterioară sub privirea opacizată a observatorilor Comunității Europene.

Aberantă și total improprie realității acestui mileniu, doctrina ultra-naționalistă maghiară mizează pe câștiguri din diseminarea de conflicte ”federative”, din falsificarea ”științifizată” a unor date și realități istorice, mizând pe dezinteresul cultural cronicizat al generațiilor  tinere.  Se continuă mistificarea privind etnicitatea istorică a Ardealului ca spațiu consacrat al etnogenezei poporului român, asumarea necuvenită și aberantă a acestui teritoriu intra-carpatic românesc pe hărțile școlare de reprezentare a statului ungar făcându-se cu exces încă din 1977, anul centenarului cuceririi Independenței.  Acțiunea ”recuperatorie” a grupurilor presupuse ca fiind de origine maghiară capătă extensie imediat după 1990, ciudatele ”misiuni” din localitățile ceangăiești din Moldova   (Caritasul maghiar, reprezentanți ai unor asociații naționaliste din Ungaria , etno-lingviști cu programe de unică cercetare: evidențierea maghiarismului) căpătând, în unele situații, dimensiuni grotești. Au ajuns și acolo unde, în secolul XVIII ”ceangăii” s-au revoltat pentru încercarea de utilizare a limbii maghiare în biserică și unde, în acești ani, propunând burse de studiu gratuit la Budapesta sau alte forme de ”ajutorare”, s-a încercat o restaurare a interesului pentru acceptarea unei origini deloc clarificate chiar și pentru istorici sau lingviști. Acest subiect merită însă o tratare separată.

Scenariul propagandistic al unei presupuse enclavizării tragice a etniei maghiare are o construcție complexă și o evoluție augmentată de maghiari pe fondul nostalgiilor de legendă și a nenorocitei idei a regionalizării României (parlamentarii dezbat o lege în afara deciziei majoritare, fără a fi mandatați de electorat, populația fiind singura care are  dreptul de a decide o astfel de împărțire teritorial-administrativă pe bază de referendum). În acest context, cel al Ținutului Secuiesc, vocalizează udemeriștii și ceilalți asemenea lor, ca autonomiști, ca a opta regiune a Ungariei (că asta se vrea!) ar curge numai lapte și miere mai ales (se înțelege subliminal) dacă vor fi alungați și puținii venetici români care se află pe ”pământul secuiesc” (sic) și care, spre deosebire de ei și de  majoritatea ”de dincolo de Tisa”, căreia îi aparțin, nu au vocație managerială și cam nimic.

Prezenți în mai toate guvernările post-revoluționare, udemeriștii au avut și au uitilizat, pe fondul unor guvernări dezarticulate, toate instrumentele necesare unei supra-dimensionări a statutului etniei maghiare, depășind și încălcând flagrant prevederile Art. 6 din Constituție privitor la ”egalitate și nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români”. Or constituirea unei teritorialități etnice, autonome, cu insemne străine de cele prevăzute constituțional, exercitarea unei suveranități în nume propriu (Art 2 din Constituție) sunt tot atâtea derogări ultra-naționaliste și ilegitime pe care și le arogă politicienii maghiari, ”călăreții fără cap”. Manevra autonomistă dorește să dea o istoricitate cel puțin curioasă unor date, ”Ținutul Secuilor” care la 1930 număra în jurul a 30.000 de apartenenți reali devenind, în concepția udemeristă, un ”Pământ Secuiesc” cu aproape un milion de maghiari. Înșiși rarii și realii secui se crucesc de această bruscă și categorică expandare a propriului grup etnic (altul decât cel maghiar), de multitudinea steagurilor secuiești pe care comandoul iredentist le înfinge pe mai tot teritoriul românesc încât până și românii s-ar putea întreba dacă nu cumva or fi și ei secui/maghiari deși sunt conștienți de faptul că etnogeneza poporului român este cu doar 1000 de ani mai veche decât descălecatul din șea, în Câmpia panonică, a triburilor maghiare.

In instrumentarul de academism naționalist al maghiarilor, existența numeroaselor toponimice de origine maghiară în Moldova, spre exemplu, ar trebui să demonstreze extensia acțiunii civilizatorii a Ungariei, recte a Imperiului Austro-Ungar în teritorii de margine. Or tocmai aceste toponimice constituie dovezi ale emigrării forțate impuse românilor ardeleni ca urmare a genocidului etnic și, în extensie, privitor la sașii, secuii, șfabii și ungurii din Moldova, aceștia reprezentau alte entități care, încă din secolul al XV-lea se rupeau de vetrele inițiale datorită terorii ultra-naționaliste maghiare. Dar, cum se înțelege, nici urmările de după Mohács – 1526 (când a Ungaria a devenit pașalâc turcesc pentru 150 de ani), nici mișcările de recuperare a identității statale de până la 1867, când  Ungaria a obținut o autonomie lărgită, cu guvern și parlament propriu, în cadrul dualismului austro-ungar și, în final, proclamarea Republicii Ungare din 1918 nu aveau cum să liniștească coșmarurile invazioniste. În 1919 trupele armate române sunt obligate să explice din Budapesta nenorocirea care o adusese prin ”sovietizare” Bela Kun. Cu surplus, din 1920, sub regența (alt fals din lipsă de regat!) lui Miklós Horthy, din 1941 mai ales, genocidul asupra românilor transilvăneni continuă camuflat de cotele apocaliptice la care au fost supuși evreii din Ungaria. Iar aici, în acest context, ființează un nod de adevăruri pe care diplomația românească, istoricii refuză să-l desfacă pe masa succesorală a holocaustului.

Un ipochimen politic de la Buda, funcția nu contează, punea pe picior de egalitate interesul guvernului maghiar față de autonomiștii secui cu interesul statului roman față de românii din Basarabia/Republica Moldova. Sperjur și mincinos nu din prostie, din neinformare ci din formarea sa ultra-naționalistă, respectivul confunda Basarabia (teritoriu românesc prin istoricitate și reprezentare demografică) cu teritoriul/pământul românesc pe care trăiește o comunitate etnică maghiară reinventată ca secuiască. În Basarabia românii/moldovenii sunt proprietar majoritari de drept al teritoriului de existență așa cum în România, românii sunt proprietari de drept ai teritoriului în care viețuiesc și maghiarii. Interesantă, dar foarte interesantă (și obligatoriu de luat în seamă pentru apropiatele alegeri euro-parlamentare) este precizarea apăsată a ciudatului europarlamentar ungur al României, Laszlo Tokes: nu pământ ”secuiesc” ci ”pământ unguresc!”

In alertă maximă, cu necesară consultare a electoratului din România, se impun modificările pe care actuala guvernare le crede necesare. Dar clar, concis, dincolo de orice negociere, Art.1 din Constituție nu își poate modifica nici o literă: ”România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”. Se pare că tocmai ”indivizibilitatea” deranjează mai abitir pe acești ”călăreți fără cap”, politicienii fără țară.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*