Implicarea armatei a 14-a a Federației Ruse în războiul din Transnistria (1991-1992)

Colapsul Uniunii Sovietice, dincolo de implozia imperiului comunist, a creat o serie de probleme tuturor statelor ex-sovietice, una dintre cele mai stringente devenind cea a existenţei, în teritoriul acestora, a unui contingent uriaş de forţe armate ale unei formaţiuni statale noi – căci succesorul URSS, Comunitatea Statelor Independente (constituită din Rusia, Belarus şi Ucraina) n-a încheiat nici un tratat referitor la aceste trupe care, timp de mai bine de 50 de ani, erau întreţinute în întregime de populaţia noilor state independente. Cu atât mai nefastă, această prezenţă nereglementată a fost în zonele unde izbucniseră o gamă de conflicte orchestrate la Moscova, în special în statele neslave care au refuzat să semneze noul Tratat Unional. De fapt, la acel moment, republicile încă nu excludeau formula unei comunităţi de state, dar considerau, în mod obligatoriu, ca aceasta “să fie constituită benevol de către subiecţii comunităţii, adică de jos”, pe când Moscova, arătându-şi intenţiile dictatoriale, insista să-şi păstreze poziţia dominantă.

Convingându-se, însă, de faptul că autorităţile moldovene sunt hotărâte să-şi făurească un viitor în afara fostului imperiu sovietic, conducerea de la Kremlin, sfidând “Declaraţia cu privire la suveranitate a R.SS Moldova”, s-a implicat, masiv şi brutal, în afacerile interne ale statului, pentru a apărea, la scurt timp, în rol de “pacificator”, aceasta reprezentând cea mai controversată misiune rusă “de menţinere a păcii”. De fapt, Moscova şi-a urmat în mod neabătut cursul spre dezintegrarea teritorială a republicii, principalul motiv urmărit fiind păstrarea, cu orice preţ, chiar şi cu cel al unui masacru, a avanpostului din vest al imperiului. Şi, pentru a “oficializa”, cumva, păstrarea prezenţei militare ruse pe teritoriul Moldovei suverane, ideologii imperiului au elaborat “Tratatul cu privire la principiile relaţiilor interstatale dintre Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă şi Republica Sovietică Socialistă Moldova” (denumit şi “Tratatul politic de bază” dintre cele două state). Semnat, la Moscova, la 22 septembrie 1990, şi ratificat la 1 octombrie 1990, Tratatul, încheiat pe o perioadă de 10 ani, cuprindea un preambul şi 23 de articole, care prevedeau apărarea suveranităţii părţilor semnatare, dezvoltarea relaţiilor de prietenie şi colaborare dintre ele, restabilirea drepturilor şi intereselor celor două state, în conformitate cu normele dreptului internaţional. Potrivit “Tratatului”, cele două state suverane “îşi iau obligaţiunea să respecte reciproc suveranitatea” şi se angajează să se abţină de la acţiuni care ar putea leza acest atribut.

Semnificaţia deosebită a acestui Tratat pentru Republica Moldova, care făcea primele încercări în vederea separării de imperiul sovietic, constă în recunoaşterea de către Federaţia Rusă a Declaraţiei sale de suveranitate şi condamnarea mişcărilor separatiste apărute o dată cu susţinerea, mai mult sau mai puţin tacită, a Moscovei. Istoria, însă, ne demonstrează că Tratatul în cauză contribuia în mod considerabil la menţinerea intereselor geopolitice ale Federaţiei Ruse în această zonă, fiind transformat, ulterior, într-un instrument de presiune politică permanentă a Moscovei asupra Chişinăului.

Această presiune s-a resimţit, pe parcurs, de mai multe ori, devenind mai “palpabilă” începând cu luna septembrie 1991, când, o dată cu participarea nemijlocită a militarilor Armatei a 14-a, în enclava separatistă nistreană au fost create şi înarmate o serie de formaţiuni militare şi paramilitare, printre care “Garda Naţională”, “Detaşamentele muncitoreşti de cooperare cu miliţia”, “Detaşamentele teritoriale de salvare”. Ofiţerii armatei ruseşti nu doar că au preluat conducerea acestora, dar au şi realizat pregătirea specială în centrele de instruire a militarilor.

De menţionat este faptul că în ajunul războiului din Transnistria unele formaţiuni militare ale Armatei a 14-a treceau sub jurisdicţia republicii autoproclamate, cu tot efectivul şi echipamentul din dotare, fiind excluse din statele Armatei a 14-a, conform ordinului Ministrului Apărării al Federaţiei Ruse.

Relatând despre implicarea Federaţiei Ruse în războiul din Transnistria, e necesar să menţionăm şi participarea multor cazaci ruşi, care “au apărat măicuţa Rusie” la sute de kilometri de frontierele acesteia, fiind înzestraţi cu armament şi tehnică militară din depozitele aceleiaşi Armate a 14-a.

În acest context, este important de precizat faptul că, până şi unii ziarişti ruşi au calificat participarea acestora la luptele din Transnistria ca fiind o “agresiune armată” a Rusiei “împotriva unui stat suveran”, “agresiune încurajată de guvernul rus, de vreme ce n-a reuşit s-o suprime sau cel puţin s-o acuze, în mod oficial”. Drept exemple elocvente în această privinţă ne pot servi atât protejarea deschisă a mişcării naţional-patriotice ruse de către vicepreşedintele Rusiei Alexandr Ruţkoi, cât şi “tăcerea” preşedintelui Elţin care n-a luat nici o atitudine vizavi de această problemă, lăsând să se subînţeleagă faptul că conducerea Rusiei, acţionând sub drapelul naţional-patrioţilor, e gata, în orice moment, să le vină în ajutor separatiştilor nistreni. De fapt, tăcerea lui Elţin vizavi de acest aspect a fost “spartă” la 8 octombrie 1992, atunci, când, în cadrul unui interviu televizat, a recunoscut direct amestecul Rusiei în problemele interne ale Moldovei suverane, cerând totodată pentru Transnistria un statut politic care-i va putea asigura “dreptul la autodeterminare”.

Imixtiunea trupelor ruse în conflict de partea separatiştilor nistreni a fost recunoscută, ulterior, şi de unii demnitari de stat ai Rusiei. Astfel, purtătorul de cuvânt al Ministerului rus al Apărării, colonelul N. Medvedev, într-un interviu acordat mass-mediei moscovite, a admis implicarea unor unităţi ale Armatei a 14-a în conflict, remarcând că aceasta nu era altceva decât o iniţiativă proprie a funcţionarilor Armatei. Însă, deja după încetarea acţiunilor militare, acelaşi Medvedev, în ipostaza trimisului special al preşedintelui Elţin în vederea aplanării conflictului nistrean, “a propus, în premieră, termenii şantajului Federaţiei Ruse la Tiraspol: consecutivitatea retragerii Armatei a 14-a ruse de la Tiraspol faţă de recunoaşterea autoproclamatei republici nistrene”.

Implicarea Armatei a 14-a în conflict de partea separatiştilor a confirmat-o şi predecesorul generalului Lebed în funcţia de comandant al acesteia, generalul Iuri Netkacev, care, după ordinul de la Moscova, “de acţionare”, a permis recrutarea rezerviştilor, a completat divizia până la statele de război şi a desfăşurat-o, instruind totodată personalul. În acelaşi sens, s-a pronunţat şi un alt comandant al acestei Armate, generalul rus Iakovlev, care, “în mod aproape` făţiş, punea la dispoziţia separatiştilor din Transnistria armament şi muniţii”.

A fost de ajuns ca generalul rus Stolearov, aflat într-o vizită la Tiraspol, în ziua de 21 martie 1992, să declare că “armata republicii nistrene reprezintă interesele geopolitice ale Rusiei în zonă”, şi, practic, imediat, Divizia 59 din Tiraspol, împreună cu depozitul de armament 1411 din Colbasna, conţinând 2.700 de vagoane de arme şi muniţii provenite din arsenalele trupelor fostei URSS retrase din Europa de Est, a trecut sub comanda separatiştilor.

Un caz aparte, în această privinţă, îl reprezintă pătrunderea, la 14 martie 1992, a câtorva membre ale Asociaţiei femeilor din Transnistria, în frunte cu Galina Andreeva, în cazarmele din Parcani unde erau dislocate trupele ruseşti, de unde “amazoanele au luat nestingherite 1.321 automate Kalaşnikov, 155 pistoale Makarov şi TT, 1.200 grenade F-1 şi RGD-5, 15 aruncătoare de grenade RPG-7 cu întregul echipament de luptă, 30 lansatoare de rachete sol-aer, 1,5 milioane de cartuşe”. La 22 mai 1992, în timp ce unitatea militară din Parcani a trecut sub jurisdicţia rebelilor nistreni, aeroportul militar Tiraspol le-a “donat” separatiştilor trei blindate şi patru staţii radio mobile, iar până la 10 iunie, trupele paramilitare separatiste “au mai pus mâna” pe 10 tunuri de 100 mm, din aceeaşi sursă.

O altă modalitate de imixtiune a Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse, o constituie transferul, coordonarea şi susţinerea, sub diverse aspecte, a trupelor speciale ale KGB-ului rusesc care, după ce au înăbuşit mişcarea de eliberare naţională din Ţările Baltice, au fost angajate în aparatul enclavei separatiste nistrene. E vorba despre fostul colaborator al miliţiei letone Vadim Şevţov, care, schimbându-şi identitatea, sub numele de Vladimir Antiufeev, a fost numit în funcţia de ministru al securităţii al autoproclamatei republici nistrene, şi despre fostul colaborator al Ministerului de Interne al URSS în problemele coordonării activităţii trupelor din interior şi a miliţiei cu destinaţie specială în Ţările Baltice, Nicolai Matveev, care, având gradul special de general de miliţie, sub numele de Nicolai Goncearenco, a exercitat funcţia de prim-viceministru de interne al pretinsei republici.

Pentru a justifica, în anumită măsură, intervenţia trupelor ruse în conflict şi transferul de armament către separatişti, unii demnitari de la Moscova, utilizând pe larg propaganda, învinuiau România de furnizarea armamentului către autorităţile de la Chişinău, afirmând că cetăţeni români ar fi luptat pe fronturile din Transnistria alături de combatanţii moldoveni. Astfel, în cadrul unui buletin informativ al Companiei Ostankino, din 8 martie 1992, a fost difuzată informaţia potrivit căreia în România au fost trimise 28 de sicrie cu cadavrele cetăţenilor români căzuţi în luptele de pe Nistru. În acelaşi context se pot include şi afirmaţiile ministrului apărării al Federaţiei Ruse, generalul P. Graciov, conform cărora România ar fi vândut armament Chişinăului, acesta susţinând că este informat şi despre existenţa în Moldova a unor “consilieri militari români”. Însă, din câte ştim, la acea vreme, frontiera de pe Prut era apărată de grănicerii Rusiei, şi, deci, acest lucru nu putea fi posibil. Cu atât mai mult, mai târziu, atât autorităţile de la Chişinău, cât şi cele de la Bucureşti, au dezminţit afirmările referitoare la participarea cetăţenilor români pe frontul din Transnistria.

Astfel, conflictul nistrean, reprezentând o consecinţă directă a imploziei Uniunii Sovietice şi demonstrând intenţia demnitarilor imperiului rus de a nu pierde controlul asupra acestui cap de pod spre Balcani, de o importanţă geostrategică greu de subapreciat, a luat dimensiunile unei probleme internaţionale, periclitând suveranitatea şi independenţa noului stat Republica Moldova, recunoscut de organisme internaţionale.

Intervenţia militară a armatei a 14-a în conflictul din Transnistria

La 19 mai 1992, încercând să explice “pericolul” la care, chipurile, sunt supuse familiile ofiţerilor Armatei a 14-a, trupe ale acesteia au părăsit garnizoana din Tiraspol, deplasându-se la peste 50 km şi implicându-se în conflictul armat în apropierea oraşului Dubăsari, în această zi, pe câmpul de luptă găsindu-se tancuri cu însemnele Federaţiei Ruse. Adresând preşedintelui Elţin şi Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse o telegramă de condamnare a agresiunii Armatei a 14-a şi cerând retragerea necondiţionată a acesteia din Republica Moldova, preşedintele M. Snegur i-a informat pe şefii statelor membre ale C.S.I. despre acest act de agresiune, menţionând că “intervenţia militară a Armatei a 14-a a Rusiei în zona conflictului zădărniceşte începutul realizării înţelegerilor convenite la 6 şi 17 aprilie a.c. (1992, n.n.), la Chişinău, în cadrul întâlnirilor celor patru miniştri de externe – ai Moldovei, Rusiei, României şi Ucrainei – şi creează un pericol real de escaladare a confruntării militare pe continent”. În apelul către poporul Moldovei, din 20 mai, preşedintele Snegur menţiona: “La 19 mai, ora 18.00, Armata a 14-a a Rusiei a ieşit din cazărmi şi ocupă Transnistria”.

De fapt, în afara sprijinului indirect şi a transferurilor de armament, s-au înregistrat şi intervenţii directe ale Armatei a 14-a în conflict, de partea separatiştilor. Astfel, Pavel Graciov i-a transmis lui Iuri Netkacev (pe atunci, comandant al Armatei a 14-a) o telegramă în care îi ordona “completarea trupelor şi deblocarea unităţilor pentru a face posibilă deplasarea tehnicii de luptă”, ordinul în cauză constituind, de fapt, declanşarea intervenţiei militare a Armatei a 14-a în război. În consecinţă, a fost eliminat mecanismul cvadripartit de negociere a soluţionării crizei din Transnistria, ulterior, prin negocieri directe, pacea fiind încheiată de Chişinău şi Moscova.

La 20 mai 1992, înştiinţat de faptul că din garnizoana oraşului Tiraspol sunt trimise spre Dubăsari 22 tancuri, iar spre Dnestrovsk – 5 tancuri, separatiştilor fiindu-le predate de către regimentul 183 al diviziei 59 10 tancuri T64B, 11 maşini blindate, tehnica militară a 2 baterii şi mari cantităţi de muniţii, preşedintele M. Snegur, adresând un Apel către poporul Moldovei, declara: “A venit ceasul celor mai grele încercări pentru poporul nostru paşnic. Duşmanul a săvârşit împotriva Republicii Moldova o nouă agresiune. În ziua de 19 mai, la ora 18.00, Armata a 14-a a Federaţiei Ruse a ieşit din cazărmi şi, folosindu-se de tancuri, maşini blindate şi de altă tehnică militară, a început să ocupe raioanele din stânga Nistrului ale republicii. În pericolul de moarte se află independenţa şi integritatea statului nostru. Ocupanţii de ieri vor să-şi restabilească puterea asupra noastră, să ne pună din nou în genunchi”. În aceste momente critice, relata preşedintele, fiecare cetăţean este dator să contribuie prin toate mijloacele la respingerea agresorului, chemând cetăţenii să fie “vigilenţi şi gata de a răspunde în orice clipă la apelul Patriei”.

În urma emiterii, de către “preşedintele” separatist, I. Smirnov, a “decretului” cu privire la trecerea Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse sub jurisdicţia “republicii nistrene”, la 21.05.1992, sub controlul separatiştilor au trecut unităţile militare ale diviziei 59 (garnizoana Tiraspol), depozitul de muniţii nr. 1411 din satul Colbasna, raionul Râbniţa, unde se păstrau 2700 vagoane cu muniţii şi armament adus din ţările est-europene, iar comisariatele militare din stânga Nistrului au fost antrenate în mobilizarea rezerviştilor şi premilitarilor. În aceeaşi zi, preşedintele M. Snegur a expediat o altă telegramă preşedintelui B. Elţin încare îl avertiza pe şeful statului rus că “istoria nu uită şi nu iartă asemenea lucruri”. Relatând că adevărata misiune a Armatei a 14-a este “cea de ocupaţie”, Serviciul de presă al Preşedintelui Republicii Moldova, arătându-se îngrijorat de tirurile necontenite ale artileriei şi aruncătoarelor de mine soldate cu “numeroase pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei paşnice”, anunţa opinia publică internaţională că “Armata a 14-a a Federaţiei Ruse îşi îndeplineşte cu osârdie satanică adevăratul său rol – cel de a transpune în viaţă opera leninist-stalinistă de contopire a naţiunilor prin lichidarea popoarelor nesupuse”.

În adresarea către participanţii la reuniunea de la Budapesta a şefilor delegaţiilor parlamentare în Adunarea CSCE, difuzată la 22.05.1992, Ion Hadârcă, vicepreşedintele Legislativului de la Chişinău protesta, “în numele Moldovei, în faţa întregii lumi civilizate” şi a reprezentanţilor acesteia din sală, “împotriva agresiunii perfide pe care o întreprinde Armata a 14-a, armată ce face parte din sistemul militar al Federaţiei Ruse”, agresiune, ce are “drept obiectiv evident separarea prin forţă a raioanelor din stânga Nistrului ale Moldovei”. Relatându-le celor din sală despre faptele folosirii de către separatiştii smirnovişti a mijloacelor tehnice militare “dintre cele mai sofisticate, inclusiv tancuri, blindate, rachete radioghidate”, despre atacurile podurilor de pe Nistru, bombardarea hidrocentralei de la Dubăsari, atacuri soldate cu “un mare număr de morţi şi răniţi”, Hadârcă protesta categoric “împotriva utilizării unor astfel de metode şi împotriva tendinţei de a rezolva prin recurgerea la forţa brută, problemele teritoriale care pot fi soluţionate în cele mai bune condiţii prin metode paşnice şi politice”, arătând, totodată, voinţa neschimbată a Moldovei “de a soluţiona pe cale paşnică toate problemele care o privesc”. “Îmi permit, deci – declara Hadârcă – să vă rog să condamnaţi această agresiune absolut nemotivată şi neprovocată şi să votaţi o moţiune în care să i se ceară Federaţiei Ruse să ordone comandantului Armatei sale a 14-a să înceteze neîntârziat acţiunile agresive într-o zonă ce nu se află sub suveranitatea Federaţiei Ruse, zonă ce aparţine incontestabil Moldovei. Astfel, Federaţia Rusă ar avea prilejul să facă dovadă neutralităţii sale totale în acest conflict.”

În acelaşi context, în Ordonanţa semnată de preşedintele Republicii Moldova, se dispunea, în perioada desfăşurării acţiunilor armate, executarea comenzii “unităţilor şi formaţiunilor militare respective ale Forţelor Armate, Ministerului Afacerilor Interne şi ale Ministerului Securităţii Naţionale ale Republicii Moldova”, care “participă la acţiunile de menţinere a integrităţii teritoriale şi independenţei statului”, de către “Statul major pe lângă Comandantul-şef al Forţelor Armate ale Republicii Moldova”. Împuternicind ministerele de forţă cu elaborarea şi realizarea unor măsuri “de apărare a statului împotriva agresiunii armate făţişe” a Armatei a 14-a care a trecut de partea separatiştilor, preşedintele a recomandat Procuraturii Republicii Moldova “să intensifice supravegherea asupra respectării de către toate întreprinderile, instituţiile, organizaţiile şi de către cetăţeni a legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova în problemele militare”.

Adresând, la 23.05.1992 un mesaj Secretarului General al ONU privind implicarea Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse în conflict, preşedintele Snegur venea către acesta cu rugămintea de a informa minuţios Consiliul de Securitate al ONU asupra situaţiei din republică, relatând că “în cazul în care Federaţia Rusă nu încetează imediat” agresiunea împotriva Moldovei şi “nu îşi retrage forţele sale armate angajate în conflictul din stânga Nistrului, Republica Moldova îşi rezervă dreptul de a sesiza oficial Consiliul de Securitate al ONU pentru a dezbate situaţia creată în urma acestei intervenţii militare străine”.

Examinând, în cadrul conferinţei pentru ajutorarea noilor state independente, din 24 mai 1992, la Lisabona, situaţia din Transnistria, miniştrii de externe ai Republicii Moldova, Federaţiei Ruse, României şi Ucrainei, “profund îngrijoraţi de agravarea situaţiei şi relatând despre necesitatea preîntâmpinării escaladării conflictului pe teritoriul Moldovei”, au decis următoarele măsuri de urgenţă: respectarea strictă a încetării focului; întoarcerea tehnicii blindate în Armata a 14-a; întoarcerea tuturor formaţiunilor şi a tehnicii militare în locurile de dislocare permanentă; asigurarea securităţii Centralei electrice de la Dubăsari şi a altor obiective importante de asigurare a vieţii; continuarea desfăşurării activităţii misiunilor observatorilor militari în locurile de conflict. Comisia mixtă urma să pregătească, în regim de urgenţă, un raport despre următorii paşi în vederea reglementării diferendului.

În perioada 25-27.05.1992, la Chişinău a avut loc şedinţa extraordinară a Parlamentului R. Moldova consacrată situaţiei din republică, în legătură cu intervenţia armată străină, la care a fost reiterată propunerea de reglementare paşnică a conflictului. La deschiderea şedinţei, speakerul A. Moşanu a menţionat că în cadrul acesteia urmează să se identifice soluţii determinate de agresiunea armatei a 14-a împotriva Republicii Moldova, a cărei intervenţie “reprezintă principala cauză ce împiedică soluţionarea pe cale paşnică a problemei păstrării independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei, întreaga răspundere pentru vărsarea de sânge” revenind “organizatorilor ei din afară şi lacheilor acestora de la Tiraspol”. Pronunţându-se pentru necesitatea apelării către organele oficiale ale Rusiei “să pună capăt agresiunii militare, să retragă imediat Armata a 14-a de pe teritoriul Moldovei şi să nu se amestece sub nici o formă în treburile ei interne”, şeful Legislativului “i-a chemat pe deputaţi la unitate şi la căutarea unor soluţii constructive pentru rezolvarea problemelor existente”. În cuvântarea sa, preşedintele M. Snegur a informat Parlamentul “despre activitatea desfăşurată de conducerea republicii pentru reglementarea conflictului prin mijloace paşnice”, menţionând că toate încercările conducerii republicii “nu au condus la restabilirea păcii şi liniştii” din cauza lipsei de dorinţă a liderilor tiraspoleni, susţinuţi de forţele proimperiale, de a rezolva problemele pe cale paşnică.

În Apelul către parlamentele şi popoarele lumii, adoptat, la 26 mai, cu ocazia “periclitării mortale a suveranităţii şi integrităţii Republicii Moldova”, Parlamentul venea către acestea cu rugămintea de a-şi exprima, conform normelor dreptului internaţional, dezaprobarea faţă de agresiunea militară împotriva Republicii Moldova, întreprinderea unor măsuri de rigoare în vederea opririi agresiunii şi pronunţarea în favoarea cererii legale de retragere imediată şi necondiţionată de pe teritoriul Moldovei a Armatei a 14-a a Rusiei şi a detaşamentelor de cazaci şi mercenari ruşi.

În interviul acordat, în a doua jumătate a zilei de 28.05.1992, ziarului londonez “Financial Times”, preşedintele Snegur a menţionat faptul agravării situaţiei din cauza implicării în acţiunile de luptă a Armatei a 14-a aflate sub jurisdicţia Rusiei. Calificând declaraţia Preşedintelui rus Elţin în vederea retragerii acesteia de pe teritoriul Moldovei drept “un triumf al raţiunii la care am apelat în atâtea rânduri”, Snegur şi-a exprimat speranţa că procesul în cauză nu va mai fi “blocat de forţe ostile” şi că “ministrul apărării Graciov şi ministrul afacerilor externe Kozârev vor duce la bun sfârşit această declaraţie a preşedintelui rus în cadrul întrevederii celor opt miniştri”. Referindu-se la liderii rebeli din stânga Nistrului, “care consideră că vor trage foloase de pe urma negocierilor, mizând pe posibilitatea de a menţine portofoliile de conducători ai unei republici fantomă”, Mircea Snegur relata că “mai devreme sau mai târziu, locuitorii din aceste raioane îi vor trage la răspundere pentru acţiunile criminale la care s-au dedat. (…) Eu nu aş dori ca ţara mea să fie acel punct iniţial, de unde ar începe un eventual război de proporţii”, declara preşedintele, exprimându-şi speranţa în vederea soluţionării paşnice a conflictului datorită conlucrării miniştrilor apărării şi de interne din Republica Moldova, România, Ucraina şi Rusia.

În discursul preşedintelui Republicii Moldova intitulat “Unitatea naţională cimentează independenţa”, discurs rostit, la 1 iunie 1992, la Radioteleviziunea Naţională, în cadrul emisiunii În faţa poporului, şeful statului, adresându-se întregului popor, a analizat situaţia actuală din Republică, relatând despre eforturile conducerii statului în vederea ameliorării acesteia, eforturi, care, cu regret, se loveau “de obrăznicia celor ce încearcă să prefacă pământul Moldovei în cap de pod pentru continuarea jocurilor imperiale ale fostei Uniuni şi ale succesorului ei juridic – Rusia”. M. Snegur propunea o serie de măsuri pentru depăşirea crizei, în special: mobilizarea eforturilor tuturor forţelor politice din republică, indiferent de orientare politică, în vederea creării “unei atmosfere de unitate naţională, înaltă disciplină şi disponibilitate de a veni în apărarea Patriei”; “susţinerea pe toate căile a funcţionării normale a economiei”, ruinarea căreia este prevăzută de planurile cercurilor imperiale prin prelungirea războiului; “intensificarea eforturilor diplomatice pentru a atrage atenţia opiniei publice internaţionale la agresiunea armată a Rusiei” în Moldova; intensificarea eforturilor propagandistice din cauza pierderii războiului informaţional.

În concluzie, intervenţia militară a Armatei a 14-a în problemele interne ale statului suveran Republica Moldova a generat o reacţie negativă a forurilor internaţionale. Deşi autorităţile de la Chişinău au încercat să mediatizeze problema intervenţiei militare, adresând, în această privinţă, numeroase apeluri către populaţia republicii în vederea mobilizării pentru apărarea suveranităţii şi integrităţii statului, totuşi, intenţia respectivă, nefiind dusă la bun sfârşit, nu s-a soldat cu rezultate scontate.

România, prima ţară care a recunoscut, imediat după proclamare, independenţa tânărului stat Republica Moldova, a făcut tot posibilul pentru aplanarea conflictului transnistrean, însă eforturile considerabile, preponderent pe căi diplomatice, ale acesteia au fost eclipsate de politica proimperială a Kremlinului şi a separatiştilor din stânga Nistrului.

Implicarea în război, de partea rebelilor nistreni, a militarilor Armatei a 14-a, alături de multiple elemente criminale din Transnistria şi din întreaga Rusie, a fost speculată, de nenumărate ori, în discursurile impostorilor nistreni, care astfel au reuşit să-şi menţină poziţiile şi să se eschiveze de pedeapsa cuvenită.

Retragerea Armatei a 14-a de pe teritoriul Moldovei suverane nu s-a încheiat nici după semnarea armistiţiului din 21 iulie 1992. Astfel, Igor Smirnov, încă în 1994, la doi ani după încheierea războiului, a declarat că “Armata a 14-a se va retrage de la Tiraspol doar cu comandamentul şi cu steagul de luptă”, restul structurii urmând să se integreze în trupele armatei separatiste. Actualmente, trupele ruse dislocate în Transnistria, “continuă să rămână unul dintre cele mai mari pericole pentru securitatea Republicii Moldova, constituind suportul politic, material şi moral al separatismului transnistrean, un factor de continuă presiune asupra Chişinăului”.

Implicarea Armatei a 14-a în conflictul din Transnistria în memoria colectivă

E binecunoscut faptul că interpretarea obiectivă a evenimentelor istorice presupune distanţiere temporală. În acest sens, prezintă un deosebit interes faptul că, după mai bine de un deceniu de la declanşarea conflictului transnistrean, implicarea Armatei a 14-a în problemele interne ale Republicii Moldova se prezintă în memoria colectivă. Problema în cauză nu reprezintă nicidecum o întrebare retorică, constituind chintesenţa fenomenului respectiv.

Dacă, pentru un segment beligerant, războiul din Transnistria a reprezentat o aventură (pentru liderii separatişti şi acoliţii acestora), interese geopolitice (Rusia), pentru populaţia Republicii Moldova acesta a constituit un război pentru păstrarea integrităţii teritoriale şi identităţii naţionale, astfel explicându-se sensibilitatea discursului celor din urmă. O altă dimensiune a discursului, ţine de accesul la informaţie, funcţia socio-profesională, nivelul de pregătire intelectuală a intervievatului.

Interpretarea caracterului conflictului transnistrean în perioada postbelică se prezintă printr-o optică analitică, de înţelegere a dinamicii evenimentelor şi erorilor elitei politice, în plan intern şi internaţional: “a fost faza, să spunem aşa, când Federaţia Rusă asigura consolidarea potenţialului militar al regimului separatist de după culise. Aceasta se manifesta prin crearea grupelor teritoriale de autoapărare, ofiţerii formal plecau din Armata 14, formal erau angajaţi la întreprinderile din Transnistria şi imediat după aceasta se încadrau în trupele acelea paramilitare. Aceste trupe paramilitare transnistrene, practic, au fost o subunitate a Armatei 14, o parte componentă a acesteia, dotate cu armament rusesc, iar Federaţia Rusă, de după culise, menaja acest proces. Atunci când a început faza fierbinte a conflictului, faza deschisă, când trupele subordonate Federaţiei Ruse deschis au intrat în luptă de partea unui regim anticonstituţional pe teritoriul altui stat. Deci, acesta e un act de agresiune. Alta e că, atât structurile de stat ale Republicii Moldova n-au folosit această definiţie şi această situaţie pentru a obţine susţinerea adecvată din partea structurilor internaţionale, cât şi structurile internaţionale de pe atunci nu erau gata să perceapă în mod realist ceea ce se întâmpla în spaţiul ex-sovietic. Toţi erau surprinşi de această ruinare a Uniunii Sovietice care se desfăşura în ochii tuturor, şi nu erau gata să reacţioneze adecvat. Unica excepţie au fost Ţările Baltice, unde comunitatea internaţională n-a recunoscut nicicând ocuparea lor şi unde (…) a exercitat presiuni dure asupra Federaţiei Ruse ca să lichideze prezenţa militară. Şi mai e o componentă – în Ţările Baltice cultura civică era mult mai înaltă decât în Moldova (politica societăţii), şi nu s-a admis apariţia unor asemenea regimuri separatiste din faşă. (Oazu Nantoi) Petru Lucinschi, ex-preşedintele Republicii Moldova (1996-2000), consideră că: “acesta a fost mai mult un război al politicienilor care nici nu-şi imaginau consecinţele posibile”. La nivelul de percepţie al soldatului de rând, lucrurile se desfăşurau altfel: “ băieţii ăia tineri, în tranşee, ziua împuşcau unul în altul, iar seara – se duceau şi beau vin împreună, unul la altul”. Pentru unii combatanţi, războiul din Transnistria a fost “contra ruşilor”, (Parfene) “contra căzăcimii, contra mercenarilor”, (X) “contra gardiştilor… cazacilor”. (Grigore) “luptau… garda din Transnistria cu forţele care erau create în Republica Moldova – poliţia şi forţele Armatei Naţionale”, (Nicolae Petrică) “un război între Armata Republicii Moldova şi Armata a 14-a”, (Nicolae Dabija) “forţele statale ale Republicii Moldova se confruntau cu aşa-numiţii separatişti, gardişti, cazaci – e o categorie aparte, voluntari de diferite mâini şi diferite ţări şi localităţi, şi, mai târziu – Armata a 14-a”. (Alexandru Gorgan) “Contra separatiştilor, contra elementelor venite din Rusia – am avut prizonieri cazaci. Erau foarte pestriţi, şi cu o pregătire înaltă militară, erau foşti combatanţi din Afghanistan, erau ofiţeri din statele Armatei a 14-a, erau cazaci care, de fapt, erau elemente declanşate şi criminale venite din Rusia, mai erau şi romantici (am avut un asemenea prizonier), care au venit să lupte pentru eliberarea pământului străbun rusesc”. (Valentin Varta) Există şi opinii conform cărora “dacă armele nu ar fi nimerit în mâinile populaţiei, nu s-ar fi ajuns la un conflict militar”. (Vasile Şova) Astfel, imaginea adversarului, pentru intervievaţi, s-a plasat în memorie, grosso modo, graţie cunoaşterii acestuia în contextul confruntărilor politice, militare etc.

Un rol aparte în declanşarea conflictului din Transnistria l-a avut Armata a 14-a, care pentru unii intervievaţi a deţinut: “rolul principal” (Viorel Vieru), “naşul” (Anatol Ţăranu) în declanşarea conflictului – “sub paravanul acestei armatei şi s-a creat republica separatistă”. (Anatol Ţăranu) “Transnistria era susţinută de Armata a 14-a cu tot: şi cu tehnică şi cu efectiv, şi cu obuze etc.” (Nicolae Petrică) Alţii, dimpotrivă, consideră implicarea Armatei a 14-a în conflictul din Transnistria nu doar un factor de destabilizare a situaţiei social-politice din interiorul Republicii Moldova, ci şi având o amplă rezonanţă internaţională. Ion Hadârcă, fostul prim-vicepreşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, în perioada disensiunii teritoriale, consideră imixtiunea Armatei a 14-a nu doar un termen de o anumită simbolistică în discursul politic. E vorba chiar de intervenţia armată şi a mecanismelor securităţii moscovite şi de alt ordin, care au promovat, prin această prezenţă militară, aici, prin amestecul lor, au stimulat şi au animat, într-un fel, forţele gardiste din Tiraspol, formarea gărzilor transnistrene, formarea mecanismelor statale cu prezenţa armatei. Şi rezoluţiile europene, rezoluţiile internaţionale care cer retragerea efectivului militar, de fapt, sunt, în prim-plan, un pas spre reducerea acestei prezenţe, care ar avea menirea tocmai să schimbe raportul geopolitic din zona respectivă. Adică, ceea ce zicem noi şi presupunem a fi Armata a 14-a care deja a fost, într-un fel, modificată de către Moscova – are un contingent militar redus, acuma. De fapt, este, încă, o formulă destul de obscură. Cu ajutorul forţelor promoscovite care sunt acum la guvernare în Republica Moldova, se încearcă legitimarea prezenţei Armatei în acest spaţiu. Aceasta este lucrul cel mai primejdios, inclusiv pentru zona europeană, pentru sud-estul Europei, pentru procesul de extindere a Blocului nord-atlantic, în această zonă. Pentru că, de fapt, în cazul extinderii, în cazul aderării şi a României care, de fapt, este un lucru deja demonstrat, aproape că realizat, dar şi a extinderii Uniunii Europene, Uniunea Europeană va avea de furcă cu o forţă armată, cu un vecin foarte surprinzător şi foarte nedorit, chiar sub coasta ei, acolo, în zona aceasta, la gurile Nistrului. Aceasta este primejdia pe care trebuie să o sesizeze întreaga Comunitate Europeană.

Pentru autorităţile de la Chişinău, implicarea Armatei a 14-a în războiul din Transnistria a fost un fapt surprinzător. Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova în perioada invaziei militare, rememorează faptul că, iniţial, “nimeni nu putea presupune că se va implica Armata a 14-a, rusească, în conflict. Una e să vină separatiştii înarmaţi, şi alta – să treacă tancurile Armatei a 14-a podul, episoade care au fost demonstrate întregii lumi”. De fapt, dacă se făceau anumite concluzii referitoare la experienţa istorică a Rusiei (Uniunii Sovietice), nu putea fi o derută faptul implicării militare a acesteia în regiune. Tendinţele de menţinere a Uniunii Sovietice prin diverse căi n-au fost intruse Kremlinului, până în ultima fază a descompunerii imperiului.

Un aspect aparte îl constituie componenţa militarilor Armatei a 14-a. Pe lângă participarea la lupte a soldaţilor de diverse naţionalităţi, care nu sesizau intens implicarea armatei pe un teritoriu străin, alături de aceştia au fost şi români basarabeni, care, graţie anumitor contexte, au fost recrutaţi: “Am aflat despre izbucnirea războiului când mă aflam în Armata Sovietică, în Nikolaev. Din Nikolaev, pe toţi moldovenii i-au transferat la Tiraspol, în Armata a 14-a. A fost un ordin, acolo, la Nikolaev, ca moldovenii să fie transferaţi la locul de baştină. Apoi, în Tiraspol, am nimerit în plutonul de cercetaşi. Acolo, s-au început conflicte mari cu băştinaşii, împotriva Armatei a 14-a, băştinaşii cereau armament de la Armata a 14-a pentru a face toată această treabă. Tot atunci, a apărut şi Dnestrovskii batalion (Batalionul Transnistrean, n.n.) – voluntarii din Armata a 14-a, ei se înscriau în acest batalion. Toţi erau înarmaţi, patrulau prin oraş, erau pregătiţi”. (Mihai Cercel) Astfel, drept consecinţă a jocului politic dirijat de Moscova, un segment al Armatei a 14-a s-a pomenit implicat într-un război fratricid, aceştia fiind nevoiţi “să ia în vizorul armelor” luptătorii pentru integritatea statului.

Referitor la capacitatea de luptă a ofiţerilor şi soldaţilor Armatei a 14-a, Ion Costaş, ex-ministru de interne şi al apărării al Republicii Moldova în perioada conflictului din Transnistria, menţionează că aceştia erau: “pregătiţi şi înarmaţi foarte bine, foarte bine instruiţi”.

Ca şi în orice conflict militare, în cel nistrean, s-au aplicat diverse metode, destul de grave, netradiţionale pentru mediul civil. Astfel, forţele proseparatiste au asigurat şi aplicat participarea în război, contra combatanţilor moldoveni, şi a reprezentanţilor lumii interlope, eliberând, din penitenciarele Rusiei, special cu această ocazie, puşcăriaşi, cu condiţia ca aceştia să lupte de partea rebelilor nistreni. “…chiar la gara feroviară Chişinău erau reţinute persoane suspecte care aveau certificate de eliberare din puşcăriile Rusiei şi erau îndreptate să lupte în Transnistria. O parte din ei, bineînţeles, erau înrolaţi. Noi luam prizonieri care recunoşteau că au fost trimişi, eliberaţi din penitenciarele Rusiei pentru a participa la război. O parte din ei, eliberându-se, doreau nu atât să participe la război, cât să se ocupe de jafuri, să acapareze averi. Foarte mulţi au fost anume cu antecedente penale eliberaţi, cu pretextul de a participa la război. Sau singuri veneau pentru a-şi continua activitatea criminală”. (Victor Catan) “Deţinuţi din penitenciarele aflate pe teritoriul Transnistriei, într-adevăr, au luptat contra poliţiştilor. (…) În prizonierat au fost luate persoane din locurile de detenţie ale Rusiei, care au fost trimise de către Direcţia principală a securităţii Rusiei. Chiar la gara feroviară a oraşului Chişinău au fost reţinute persoane, care au dat mărturii în legătură cu scopul sosirii lor în Moldova. Pur şi simplu, ei au încurcat gara. Trebuia să nimerească la Tiraspol, dar au nimerit la Chişinău. Al doilea caz: a fost găsit un cadavru, lângă Coşniţa, asupra căruia, în urma percheziţiei, au fost găsite scrisori în care erau fixate diverse probleme ale statului moldav, diverse batjocuri la adresa statului. Analizând tatuajele de pe corpul acestuia, era clar că el era Lioha de la Ural, astfel era scris şi pe mână”. (Nicolae Moraru) “La Televiziune au fost prezentate câteva filmări cu personaje reale, adică care au fost invitaţi de serviciile de securitate, de acolo, din Rusia, luaţi din puşcării, tineri, inclusiv, şi lor li se puneau la dispoziţie bani, pistoale, erau urcaţi (în tren), li se dădeau bilete… Principalul: câţiva au obţinut bilete, şi atunci trenul a fost blocat un timp – calea ferată era blocată la Bender, şi ei au venit prin Chişinău, se duceau în Tiraspol. Şi mulţi au trecut aşa, dar când Chişinăul a înţeles, a mai făcut inspecţii, pe câţiva i-au capturat şi i-au adus la dialog. Noi, undeva, la Televiziune, aveam imagini, cum au fost anchetaţi câţiva din ei, şi au recunoscut că au fost chemaţi, li s-a dat şi li s-a spus: te vei afla acolo o lună-două, şi dacă scapi viu, se consideră că s-a anulat decizia judecăţii de a mai rămâne 5-6-7 ani la puşcărie. Deci, oamenii câştigau 5-10 ani, mulţi erau criminali care avuse şi până atunci vieţi omeneşti pe conştiinţa lor.”( Constantin Pârţac)

Conducătorii armatei a 14-a şi liderii separatişti, potrivit celor intervievaţi, au fost şi sunt, de asemenea, implicaţi într-o serie de acţiuni subversive: “ofiţerii Armatei a 14-a au făcut parte din grupe deja implicate în crime din Bacu, Tbilisi.” (Vasile Zaiaţ) “După ce se încheie la Haga Procesul Miloshevici, ar trebui să se lanseze Procesul Smirnov-Antiufeev-Maracuţa şi toţi ceilalţi. Fiindcă, de fapt, ei se fac vinovaţi şi de genocid, şi de acţiuni anticonstituţionale, şi de uciderea, din indicaţie, a foarte multor oameni”. (C. Pârţac) Imaginea liderilor adversari e un fapt binecunoscut, întotdeauna a fost analizată printr-o prismă negativistă. Dacă pentru poporul de rând este echivalentul Necuratului, propaganda oficială îi va prezenta ca pe nişte conspiratori împotriva ordinii. Aceeaşi chestiune o găsim şi în literatura forţelor separatiste despre Armata Naţională şi liderii Republicii Moldova. Interesant, în acest context, pare observaţia istoricului Anatol Petrencu: “sunt memoriile lui Lebedi, Alexandru Lebedi, care a fost comandantul Armatei a 14-a. El a calificat regimul lui Snegur drept unul fascist şi s-a comportat respectiv, potrivit acestor declaraţii. Adică, s-a comportat cu autorităţile (de la Chişinău), care nici pe departe nu erau de orientare fascistă (să fim serioşi! ) Dar el aşa considera. Astfel, el şi-a justificat acest amestec. Lucrurile sunt clare.” (Anatol Petrencu)

Războiul din Transnistria şi implicarea în acesta a armatei a 14-a şi-au lăsat o amprentă deosebită în memoria colectivă. Presiunea militară, politică pe care o exercită implică în sine şi un factor de presiune psihologică şi de criză a identităţii cetăţenilor R. Moldova: “plecând Armata a 14-a, noi devenim, într-un fel mai liberi”. (Grigore Vieru)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*