La 1 mai 1915, Octavian C.Tăslăuanu, aflat în Sanatoriul din Mehadia, pentru a-şi reface sănătatea şubrezită de pe urma celor trei luni de război, în linia întâi, pe frontul din Galiţia, ca ofiţer în armata austro-ungară, a trecut munţii, în România, stabilindu-se la Bucureşti. Acolo s-a alăturat celorlalţi români ardeleni în acţiunea de a determina Guvernul României să intre în război alături de Antanta, pentru eliberarea Ardealului. Acţiunile desfăşurate în perioada neutralităţii(1914-1916) au fost cuprinse în primul volum din ciclul ,,Din vârtejul războiului”: ,,Sub flamurile naţionale”, tipărit la Editura ,,Miron Neagu” din Sighişoara. Celelalte volume memorialistice din ciclul menţionat au rămas în manuscris.
În articolul de faţă mă voi referi doar la volumul al II-lea al ciclului: ,,La Corpul IV Armată Oneşti”, mai ales din două motive: primul, pentru că memorialistul s-a aflat, timp de un an, prins direct în acea ,,horă a războiului”, în care Armata română a fost angajată într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte cu invadatorii germani şi austro-ungari; cel de al doilea, fiindcă memorialistul a avut şansa de a se afla sub comanda directă a unui mare comandant de oşti, generalul-erou Eremia Grigorescu. Volumul este cu atât mai valoros cu cât autorul declară, cu sinceritate: ,,În aceste note nu cruţ pe nimeni, nici pe mine. Spun adevărul întreg asupra oamenilor şi evenimentelor, aşa cum le-am văzut şi trăit pe front”.
Mutat de la Comandamentul Diviziei a VII-a, unde fusese numit prin Ordinul nr. 321 al MCG, din 14 octombrie 1916, la Comandamentul Corpului IV Armată Oneşti, abia înfiinţat, Octavian C.Tăslăuanu şi-a luat postul de şef al biroului de informaţii în primire pe data de 21 februarie 1917, când s-a prezentat generalului Eremia Grigorescu, comandantul corpului.
Chiar dacă nu ştia prea multe ce şi cum trebuie să fie un birou de informaţii al unui corp de armată, conştiincios şi ordonat, cum era, Tăslăuanu şi-a propus ca în cel mai scurt timp să ştie totul despre informaţiile militare şi să facă din biroul pe care îl conducea un model pentru toată Armata a II-a. S-a pus deci serios pe treabă. Mai întâi a studiat temeinic tot ce a putut găsi în legătură cu informaţiile militare. Apoi şi-a întocmit un plan amănunţit de activitate şi a căutat oameni capabili pentru completarea schemei de încadrare. ,,Lucrez până ce cad jos de oboseală. Simt că trebuie să înving greutăţi care cer încordare şi nervi. Îmi adun toate puterile şi caut să le înving”, notează Tăslăuanu.
La puţine zile, în 28 februarie, a avut ocazia să-şi înceapă activitatea, prin interogarea a doi prizonieri, doi unguri din regimentele 5 şi 7 honvezi, care i-au declarat că mor de foame în tranşee. Unul, originar din Kecskement, când a auzit că Ungaria se va împărţi, iar graniţa cu România se va stabili pe Tisa ,,s-a înroşit ca o paprică ungurească şi a declarat mânios: decât să piardă Ungaria o palmă de pământ, mai bine să piară toţi ungurii”!
La 7 martie, Tăslăuanu nota: ,,Adie vânt de primăvară(…) Mi-e dor de aer, de dragoste şi de viaţă liberă(…) Biroul de informaţii funcţionează strună”. Uneori îl năpădesc amintirile dureroase, iar sufletul său mai este încă răvăşit de amintirea tinerei şi frumoasei sale soţii, Adelina Olteanu Maior, cu care se căsătorise, fulgerător, în 1906, la Sibiu, decedată în 1910, la numai 33 de ani.
În 19 martie 1917 s-a reîntors din linia întâi o brigadă din Divizia VIII-a, cea care a purtat greul bătăliei de la Oituz (octombrie, 1916), comandată atunci de generalul Eremia Grigorescu. Octavian C. Tăslăuanu notează: ,,Pe vitejia acestor ostaşi se reazimă celebrele vorbe ale generalului: ,,pe aici nu se trece”! Generalul Grigorescu le iese în întâmpinare, mândru, sever, dar cu ochii plini de duioşie. Dă ordin să defileze, pentru ca privirile lor să se întâlnească cu cele ale şefului lor(…) Cu hainele rupte, mânjite şi zdrenţuite, dar cu sufletul cald, defilau mândri că şi-au îndeplinit datoria către ţară.” În acea noapte pe frontul Diviziei a VII-a s-au dat lupte grele. Patrulele inamice au ajuns până la gardul de sârmă ghimpată, însă au fost respinse.
În 22 martie, regele Ferdinand a inspectat trupele Diviziei a VIII-a, la Răcăciuni. Adresându-se ostaşilor, le-a spus: ,,V-aţi apărat pământul cu vitejie şi să ştiţi că pământul pe care l-aţi apărat va fi al vostru. Vă dau cuvântul meu de rege”! După cum se ştie, regele şi-a respectat cuvântul dat, iar prin marea reformă agrară din 1921, ţăranii au fost împroprietăriţi cu peste 6 milioane de hectare de pământ.
Începând de miercuri, 5 aprilie, pe frontul din Moldova s-a aflat în inspecţie prinţul Carol, la primirea căruia a participat şi generalul rus Berkman, comandantul Corpului 40. Abia plecat prinţul, pe front se anunţă vizita reginei Maria, sosită miercuri, 12 aprilie, pentru inaugurarea spitalului din Oneşti, care-i purta numele.
În însemnările făcute între 14 şi 22 aprilie, Octavian C.Tăslăuanu se referă la ,,noua armată română” de pe frontul din Moldova. ,,Armata nouă de pe frontul din Moldova a ieşit ca din pământ. Noi de noi ne miram de unde au fost recrutaţi atâţia oameni, de unde s-au luat echipamentul şi armele. Au apărut pe front şi tunurile grele, spre bucuria noastră, a tuturor. Această armată este singura noastră nădejde, căci în ruşi, de la început, n-aveam nicio încredere. Ruşii se pot retrage pe Prut, pe Nistru, chiar şi mai departe, dar noi unde să ne ducem, dacă pierdem Moldova? Conştiinţa că treimea de ţară ce ne-a mai rămas trebuie apărată până la ultima picătură de sânge trăia vie de la comandanţii superiori, până la cel din urmă soldat”.
Între timp, biroul de informaţii al Corpului 4 s-a mai completat cu un agent de siguranţă, având misiunea de a organiza acţiuni de informaţii în spatele frontului inamic. A venit şi Aurel P.Bănuţ, vechiul prieten şi colaborator al lui Tăslăuanu, de la Budapesta, cel care a editat, începând din 1 iulie 1902, pe cheltuială proprie, revista ,,Luceafărul”. A fost încadrat pe un post de translator şi interpret.
Inamicul nu stătea nici el degeaba, când era vorba de acţiuni de spionaj. Într-o bună zi, soldaţii români au prins trei ţărani români din Covasna: Ion Olteanu, Ion Papuc şi Dumitru Lungu. Ameninţaţi cu spânzurătoarea, ei au fost siliţi să se infiltreze în spatele frontului românesc, spre a organiza acţiuni de spionaj.
Alte însemnări ale lui Tăslăuanu se referă la starea de anarhie şi haos ce domnea în unităţile şi marile unităţi din armata rusă, în urma evenimentelor petrecute în Rusia. ,,Ruşii, împodobiţi cu cocarde roşii, manifestă şi cântă pe străzi. Nu salută şi nu se feresc din calea ofiţerilor români(…) Comandantul Armatei a IX-a rusă a plecat, după ce a dat un ordin de zi, în care spunea: ,,Plec din fruntea armatei pe care nu o mai pot conduce. Divizii întregi nu sunt dispuse la ofensivă, ci vor să stea pe loc până la încheierea păcii. Pe front, ostaşii ruşi fraternizează cu inamicul”.
Haos şi în capul unora dintre politicienii basarabeni. În 4 mai Tăslăuanu este vizitat de un oarecare Murafa, care se declară lider al românilor de peste Prut. Acesta îi spune că îi va organiza pe basarabeni în regimente separate, la Odesa, iar ,,comitetul moldovenilor” va proclama autonomia Basarabiei, la care vor urma apoi să se alipească celelalte provincii istorice româneşti: Moldova, Muntenia, Bucovina şi Transilvania, spre a forma o confederaţie, condusă de Basarabia. ,,Mă uit la el, ca să mă conving că nu-i ţicnit”, notează Tăslăuanu.
Lasă un răspuns