E mult de atunci și parcă a fost ieri! Vechile documente și istorii ne vorbesc de vremurile când oamenii Îl socoteau pe Dumnezeu mult mai prezent în lume decât astăzi. Mii de ani, Dumnezeu a fost socotit stăpânul absolut al lumii, al popoarelor, al țărilor și al făpturilor. Pe vremea aceea, poporul nu era o ,,turmă” bună de muls de o clasă politică oarecare, ori de un stăpân sau altul, indiferent de funcția pe care o ocupa. Poporul era o ca o ființă mai mare, alcătuită cu știrea și cu voia lui Dumnezeu, menită să împlinească în istorie o anumită parte din planul lui Dumnezeu cu lumea. Poporul avea un rost, o menire, un ideal înscris în Cartea Veșniciei lui Dumnezeu. Fiecare popor primea, la zămislirea lui, un înger sau un arhanghel ocrotitor din partea lui Dumnezeu. La judecata de la sfârșitul veacurilor, judecata universală, nu vor fi judecați numai oamenii ca indivizi, ca persoane, ci și popoarele. Poporul apărea în istorie, își juca rolul pe care i-l destina Dumnezeu și apoi dispărea din istorie. Că își împlinea sau nu menirea, asta rămânea să fie judecat la sfârșitul veacurilor.
Conducătorul statului din vremea aceea nu putea să fie decât cel ,,uns” de Dumnezeu, cel ce ,,prin mila lui Dumnezeu” primea mandatul de a conduce ,,poporul lui Dumnezeu”. Toate documentele domnești, inclusiv ale vechilor cancelarii domnești românești, au această formulă sau una asemănătoare, dar care îmbracă aceeași credință, aceeași concepție: ,,Eu, Mircea/Mihai/Ștefan, prin mila lui Dumnezeu, domn al Țării…” Așadar, domnul se smerea din start, dintru început. El avea conștiința că va fi în fruntea poporului atâta timp cât va vrea Dumnezeu, atâta timp cât va face voia lui Dumnezeu. Judecățile și hotărârile el le lua cu conștiința că vorbea ,,în numele lui Dumnezeu”, nu în nume propriu. Avea, ce-i drept, un ,,divan”, adică un grup de sfetnici cu care se consulta, dar ultimul cuvânt îl avea domnul. Când pornea la luptă, el apăra pământul dăruit de Dumnezeu poporului care i-a fost încredințat. În luptă participau și trimișii lui Dumnezeu, îngeri și arhangheli. Dacă ieșea victorios, însemna că Dumnezeu S-a îndurat de neamul acela și i-a dat victoria. Nu era victoria domnului sau a poporului, ci victoria lui Dumnezeu, a Binelui asupra Răului. Dumnezeu agrea războaiele de apărare, nu pe cele de cucerire. În cazul în care era atacat un alt popor, o altă țară, faptul trebuia să aibă tot o motivație religioasă: fie se recupera o bucată de pământ ruptă din trupul țării cu oarecare timp înainte, fie se răspândea credința religioasă la cei care aveau altă credință sau erau, pur și simplu, păgâni. Musulmanii ajunseseră una dintre forțele cele mai puternice din lume la un moment dat. Cucereau țară după țară și popor după popor, fiindcă ei răspândeau astfel religia musulmană și ,,salvau” pe cei cuceriți de la pieire. Ei luptau pentru Alah și în numele lui Alah, iar cuceririle i le închinau lui Alah. Că se făceau uneori și greșeli uriașe, e foarte adevărat. Și europenii au plecat la luptă pentru eliberarea Locurilor Sfinte din Palestina, convinși că Dumnezeu îi va ajuta. I-a ajutat Dumnezeu până la un anumit punct, dar de multe ori cruciații au uitat pentru ce plecaseră de acasă. Așa, bunăoară, unii n-au mai ajuns la Ierusalim, ci au cucerit Constantinopolul și o parte din Imperiul Bizantin. Altădată, entuziasmați de cauza măreață, europenii și-au trimis copiii la luptă, organizând o cruciadă a copiilor. I-au luat turcii ca pe o turmă de miei, i-au crescut, i-au educat în legea lor, i-au făcut spahii și ieniceri și i-au trimis apoi în Europa să lupte împotriva părinților și fraților lor!
Soldații care luptau în vechime într-un război, luptau pentru o cauză religioasă în primul rând. Pentru ei domnul sau împăratul erau ,,unșii” lui Dumnezeu. Eu luptau pentru Dumnezeu în primul rând. Luptau să apere pământul dăruit de Dumnezeu acelui popor, pământ în care era sângele și oasele străbunilor; luptau pentru ca să-și apere familiile și în primul rând copiii, care erau tot darul lui Dumnezeu; luptau pentru ca să apere bisericile, care, de fapt, erau ,,casele lui Dumnezeu” pe pământ. Soldații japonezi intrau în rachetele cu care erau lovite obiectivele dușmane și le dirijau până la țintă. Pur și simplu se sinucideau, dar alegerea pentru o asemenea misiune era o mare cinste și cei mai mulți doreau s-o primească. Era sacrificiul lor pentru împărat, iar împăratul era trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Cel care murea în război era un martir și mergea direct în locul de fericire de după moarte, rezervat sfinților și prietenilor lui Dumnezeu.
Fiecare plantă era darul lui Dumnezeu dat oamenilor pentru ca să-i ajute să-și câștige traiul. Pădurea era sfântă, rezervorul de lemne de unde luau oamenii cât le trebuia pentru foc, pentru construcții de tot felul, dar era și cetate de apărare și de scăpare la ceas de cumpănă și de bejenii.
În momentul în care s-a trecut de la această conducere și concepție numită teocratică (=conducere de către Dumnezeu) la conducerea democratică (=conducerea poporului), lucrurile s-au schimbat. Poporul, cu o mândrie și o ambiție luciferică, a luat locul lui Dumnezeu în istorie și în viață. El și-a ales conducătorii, el a hotărât totul. Divanul a fost înlocuit cu parlamentul, legile au fost ale poporului și numai ale lui. Țara a devenit un bun oarecare, din care se pot înfrupta toți cei care se pot sustrage legilor, care poate fi vândută dacă este cazul. Bogățiile țării au devenit niște mărfuri de piață, care pot fi exploatate și jefuite fără frică de Dumnezeu; armata a devenit ,,de profesioniști” salarizați, angajați ca orice muncitori la o firmă oarecare. ,,Participarea la război” a devenit obligație de serviciu, înscrisă în fișa postului militarilor. Poporul însuși a pierdut conștiința unei misiuni, pe care i-a dat-o Dumnezeu în istorie. ,,Domnul” este ,,produsul maselor”, un funcționar cu un salariu mai bun, pe care acestea îl aleg la oarecare intervale de timp. Domnul nu mai are nimic sfânt în el, poate să fie orice lichea, important este să aibă mai multe voturi decât contra-candidații săi. Cum voturile se pot măslui, se pot fura, iar rezultatele se pot schimba după cum vrea puterea, înțelegem cât de sănătoasă este alegerea. Se poate renunța la valorile sfinte ale neamului, precum istoria, religia, limba, portul, cântecul, conștiința de sine ca popor, sau acestea se pot păstra ca ,,particularități etnice”. Oricum, țara trebuie să se înscrie în procesul de ,,globalizare” sau mondializare, astfel că se va ajunge într-un final să nu mai fie țări, popoare de sine stătătoare, cu conducători și guverne proprii, ci toată populația globului să formeze un singur popor, în fruntea căruia să fie un ,,guvern” mondial, al cărui domn sau prim-ministru să fie dracu. Mai mare ispravă a lui Scaraoțchi decât asta, zău că nu s-a mai văzut în istoria omenirii!
Cât mai este vreme și Dumnezeu mai are răbdare, ar fi bine ca lumea să se trezească la realitate și să facă ce se mai poate face într-al douăsprezecelea ceas! Dumnezeu să ne ierte!
Lasă un răspuns