Podul de la parterul Străzii Lăpușneanu

Dumitru GrumăzescuExistă un miraj de care ne atingem cu delicată bucurie: cel al sipetelor, al lăzilor îmbumbate, cu armătură de Brașeu, al cutiilor de carton ceruit de parcă însuși timpul și-a topit lumânarea deasupra. Mirajul podurilor mai ales cele aparținătoare caselor bătrânești, caselor boierești, adică ceva mai înținate față de peisajul imobiliar împrejmuitor. O altă miune, superbă minune cu unicitate ieșeană, este Podul coborât la parterul Străzii Lăpușneanu. Acest pod cu nenumărate amintiri așezate pe amprenta lucrurilor, înscrisurilor de vechime, vechimea însăși putând fi astfel pipăită, mirosită, restaurată pe fractaliile poveștii mereu diferite de la un ochi la altul, de la o experiență la alta. Poate de aici, din această provocare oarecum poematică s-a născut pasiunea profesionalizată a domnului obligat printr-un pariu să poarte zilnic haină sau bluză sau cămașă sau pantaloni ori ghete roșii. Mai are de suferit doi ani de om la roșu și miza pariului va adăuga nu atât câștigul material cât mai ales victoria unei încăpățânate neabdicări de la propriul cuvânt. Dumitru Grumăzescu este spurcat prietenește cu atribute de care nu se mai sperie, ba chiar se amuză: metaforist, colecționar, negustor, patron, anticar, președinte și iar președinte ca să nu fie acuzat de filantropii necuvenite branșei.

– Dragă prietene ai uitat esența: sunt om al Ozanei lui Creangă, un împătimit al poveștii cu miez, că nuca seacă nici nucă nu se poate numi. Rostogolit prin viețile atâtor oameni am strâns un ghem imens de întâmplări de nu mi-ajung câteva vieți să le depăn. Și le pun în lucru fiindcă, zic eu, harul unui om de a face ceva este dat de la naștere. La mine e cu folos, alții știu ei ce și cum. Dar dacă mai ești și conștient de valoarea ta, de ce trebuie să lași în urma ta, ești în desenul rotundului. Și fiindcă mă tot întrebi și tot îți răspund de câteva zeci de ani, adunat și pieptănat, mă face să cred că tot ce am făcut eu nu a fost o lucrare de unul singur ci dimpreună cu toți cei care m-au iubit, m-au înțeles, m-au încurajat, m-au apreciat dar, în măsură egală, și împreună cu toți cei care nu m-au iubit, nu m-au înțeles, nu m-au încurajat și nu m-au apreciat. Și pe reversul aparent nepotrivit așez obligata încăpățânare de a face ce trebuie, cum trebuie și cât trebuie pentru a-mi convinge neprietenii că sunt bun, că mă ridic peste valoarea desconsiderărilor lor. Iar viața mea de anticar a început de la Eminescu. Plecând pe urmele lui – ce aventură superbă – am ajuns să descopăr lucruri extraordinare la care s-au adăugat și alte efigii, alte obligații asumate pe parcurs. Iar totul a venit din iubire de am ajuns să fiu cel care se îndrăgostește de ceva sau altceva și de zece ori pe zi. Dacă găsesc o cutie de chibrituri, un alt obiect care îmi spune ceva, o poveste poate invizibilă altor ochi, mă bucur și devin fericit.

– Dincolo de stricnelele bășcălioase ale unor gazetari ratați în orgolii analfabete, știindu-te, fiind în asemănarea unor întâlniri esențiale, parcă scoase din istoria, din geografia culturii române, crezi că asiguri pe deplin temei toate, dar toate cutumele impuse nu meseriei, nu serelisticii, ci profesiunii, artei de anticar – anticarist? Că ai ajuns să deții secretul armonizării eseistice a necesarului (negustoria) cu eseul (povestea)și enciclopedia ( o altă gaură neagră a timpului de viețuire)?

– Obligatoriu un anticar, profesionistul de care vorbeai, trebuie să fie și enciclopedist, un precursor special al lui Google. Este obligat la asta de oamenii care așteaptă ambalajul acela virtual al informației și, uneori, însăși informația este cea care ”vinde” obiectul. Pentru că informația satisface povestea cumpărătorului, orizontul lui de așteptare. Anticarul scormonește, caută, asumă fără odihnă alte și alte informații. Uite: cartea. Trebuie să-i cunoști istoria, vitrina lumii în care a apărut și dacă ai avut șansa să pipăi câteva capodopere ale domeniului, ferecăturile, spre exemplu, cărturarii deschizători de taine, de drumuri puțin umblate, atunci ești robit prin pasiune anticăriei. Eu sunt printre puținii care au avut marea șansă să fie discipoli ai lui Radu Sterescu: cărturar, bibliotecar, anticar al Curții Regale. Mentorul. Mentorul contează în viața fiecăruia.

– Cel care îți pune mâna pe umăr, sabia de înnobilare, sigiliul.

– Mentorul te obligă, sigur că mereu zonat de alte condiții, să-i calci pe urme, să nu-i micșorezi altitudinea recunoscută, să-i recompui în propria ta existență condiția de mentor.

– Și uite că-mi revine din serialul dialogurilor noastre despre Japonia gestul, uimirea ochilor de anticar japonez la atingerea profesionistului venit din Iașul românesc, dintr-un spațiu pe care unii abia că-l ating și habar nu au că și există. România se construia în mentalul aceluia din respect, admirație și plusul de informație pe care îl primea la el acasă.

– Mulți călătoresc, puțini văd. Eu am avut șansa să fac expoziții Eminescu la Consiliul Europei, la Strasburg, la Bruxelles – la Parlamentul Europei, mereu invitat, încurajat de mari personalități. Am ajuns și în Japonia datorită fiicei mele. Am vizitat Tokio, am urcat pe Fuji, la 2220 de metri. Peste tot am întâlnit oameni de care m-am legat în prietenie. Uite, deasupra norilor, alături de o familie din Praga le-am construit dorința de a veni în România. Și anual cehii ajung aici, la Iași,  un altfel de Fuji, spiritual, văzut, simțit de aceia mult mai profund decât majoritatea viețuitorilor autohtoni. Cât despre anticarul japonez, acela a rămas uimit de complexitatea domeniilor asumate de mine, un breslaș român, spre deosebire de ei, unde specializarea este strictă; carte-carte, obiecte tradiționale japoneze – obiecte tradiționale japoneze, porțelan-porțelan, păsări împăiate – păsări împăiate, bronzuri – separat, icoane, tablouri iarăși separat. Și de-al naibii am vizitat câte anticariate s-a putut și am reușit la examenele la care nimeni nu mă obligase.

– Plus parcursul diplomatic. Cel asumat, fără obligații. 

– Am ajuns acolo în preajma lui 1 Decembrie și am fost invitat la Ambasadă unde am avut un recital de poezie românească. Dar marea bucurie a fost să întâlnesc și să cunosc preotul care, într-o Japonie fără nici o biserică de-a noastră, avea misiunea de a coagula un centru de închinare și rugăciune acolo. Ne știam demult, mi-a spus, fiindcă iubitor fiind al lui Eminescu, se atinsese de prezența și de preocupările mele.

– Da. 1 Decembrie – Ziua Națională – într-o țară unde, gunoi luat de val, unii vor să deslipească atributul suveranității, al statului național român, unic și indivizibil…  Ori tocmai de aceea și pentru aceea, într-un Iași încă simțit ca o capitală culturală a românilor, punctul zero l-aș așeza, chiar greșind, aici, pe Strada Lăpușneanu, poate alături de Galeriile Anticariat, fiindcă, cum spunea și scria un împătimit cercetător al adevărurilor netrucate, fiecare centimetru de stradă oferă șansa scrierii a sute și sute de pagini. Cercetătorul, scriitorul plecat în Arhivele Raiului, se numea Ion Mitican. Iar în răscrucea intimă a Galeriilor, an de an, de mulți ani, personalități distincte ale culturii și civilizației române și nu numai își asumă obligația de a fi prezente în varii forme.

– Dacă dăm la o parte colbul vremii și răsfoim cu pioșenie, respect și atenție cartea domnului Mitican, ”Strada Lăpușneanu”, se adeverește că pe această stradă a fost frământată, gândită, nu doar istoria Iașului ci a Țării. Aici s-a aflat Cuza, aici s-au fotografiat uluitoarele personalități ale clasicismului românesc (Eminescu, Creangă, Alecsandri, Caragiale și nu numai) la Atelierul Nestor Heck.

– Aici s-a aflat nucleul de rezistență românească din primul război mondial. S-a construit Unirea cea Mare.

– Da. Strada Lăușneanu poate fi privită ca o Instituție a Culturii Naționale. Și deloc întâmplătoare este pulsația evenimentelor de la Muzeul Unirii unde colectivul valoros, doamna Aurica Ichim, coordonatoarea lăcașului, oferă lumii mărturii de o valoare nestricabilă. Da. Strada Lăpușneanu trebuie învățată piatră cu piatră pentru a înțelege intrarea României în modernitate.

– Te ascult, domnule Dumitru Grumăzescu și, din jocul spiralei mașinii de tocat carne, în gol, conform principiilor nepotului de trei ani, Rafael, cade între noi tocmai spirala. Sunt cercetători, arhivari care abia respiră, se înneacă  sub viitura de documente, zapise, urice și ce mai e pe acolo. Spirala îi scufundă ca într-o mină la care apar noi și noi galerii mai în adânc. La dumneata spirala te obligă să atingi cerul. De aici și efortul restaurării, al modernizării spațiului astfel încât, prin vechimea și valoarea sa temporară, obiectul să primească șansa repirației în viitor, a armonizării, a parabolei de care fiecare are nevoie.

– Chiar rămân uimit de câtă lume apelează zilnic la anticarul care sunt plimbându-mă, prin întrebări, în cotloane informaționale pe care le părăsisem. Sunt întrebat de rostul și așezarea în timp a numerelor pe casele din Strada Lăpușneanu. Și toți se miră că blocul Expres și anexa Bibliotecii Eminescu încă aparțin de Strada Lăpușneanu. Am achiziționat cu ani în urmă un album din 1899 cu fotografii de acelea superbe, lucrate pe carton, coperțile sunt cu cheiță, colțare argintate. O piesă extraordinară. L-am răsfoit odată și iar și de multe ori fără să am presiunea unei premoniții. Și cum nu prea am somn, într-o dimineață, intrigat de o anume imagine, îl iau subțioară și unde crezi că mă duc? In cimitir. La Eternitatea. De ce? Să-ți spun. In tinerețe obișnuiam să învăț în cimitir. Morții cu mormintele, cavourile lor, eu cu banca mea, că aveam una acolo. Dar bănci erau mai multe și tot acolo programam întâlnirile cu fetele. Am mai și încurcat bănci, întâlniri. Mda. Deci cu albumul deschis la o anume fotografie m-am dus la o anume cruce și astfel am aflat ce familie a deținut acel album și am clarificat identitatea la cam un sfert din personaje. Deci e nevoie de fler, de ceva înnăscut pentru a face meseria. Dar asta nu mă împiedecă să am un anticariat deschis, în vitrină. La mine vin trupe de teatru, copii de mare talent muzical, societăți culturale, studenți care n-au bani de chirie pentru așa ceva. Le-am făcut și o scenă.  Și știi ce mă bucură? Faptul că, invitându-i să se aventureze în propriile trăiri, în sufletul lor, pentru a se cunoaște, pentru a-și defini limitele, orizontul, menirea reală, nu se supără. Mă acceptă fiindcă au nevoie, și asta pentru că le lipsește, de un anume fel de mentor, de cineva care să-i scuture fără să-i rănească. Dimpotrivă.

– Ne atingem de mulți ani. Și mulți ar putea să spună că Dumitru Grumăzescu, este un om cu izbucniri de vulcan, intempestive în anumite momente  sau, spun alții, e ca o mișcare marină cu flux și reflux, prietenoasă, care liniștește în îmbrățișare. Eu și ceilalți credem că, din pasiune profesională, Dumitru Grumăzescu a ucis în sine un poet, un narativ de valoare, actorul, memorialistul… Dă-mi sufletul să-i privesc cicatricile.

– Nu continuăm. Refuzul este răspunsul acestui moment, prietene. Dar fiind susținător al Academiei Libere Păstorel – și ce umoriști de valoare îmi calcă pragul! – să ne fardăm cu zâmbet. Odată, cu ani mulți îndărăt, trecând pe Strada Lăpușneanu,  cam pe aici, dar aici era o cofetărie, o bijuterie, un magazin foto. Era toamnă, studențimea la început de an universitar și trebuie să adaug că pe atunci eram și prezentator de spectacole la Casa Studenților. Deci eram cu soția și brusc, de neunde, un stol de gureșe studente mă înconjoară, mă iau la desenat în rujuri și mă răstoarnă la o masă din cofetărie și mă dedică diabetului prin prăjituri.  Vorbe, de-ale lor, vorbe și gata, când să ies din cofetărie îmi dau seama că, înainte de întâmplare, eram cu soția. Iar soția lipsă. O găsesc acasă. Cazan sub presiune. Ce să-i spun? Exact ce ai spus mai înainte: Dragă, tu omori în mine un spirit de poet boem, de artist. Și oridecâteori sunt ieșit din desen o aud: Artistule, ce faci?

– Domnule artist, întâmplarea dumitale trage la plombagină o altă imagine și suta de ani este insuficientă ca diferență. Aici, pe Lăpușneanu, la celebra cofetărie despre care scrie același Ion Mitican, nu aveau voie să intre decât doamnele și demoazelele. Singurul bărbat care a avut derogare ba și un anume loc de odihnă era Mihai Eminescu.

– Maiorescu a fost primul bărbat care a predat la o școală de fete la Iași. La Oltea Doamna. Apoi Eminescu a ținut niște cursuri de germană. Poate de aici și derogarea profesorală.

– Detractorii, delațiunea ca atare se cultivă. Oameni care lipsiți de interes, de fecunditate culturală, nu s-au istovit în a căuta ceva care să adauge, să întregească partea nevăzută a lunii, iar noi vorbim de biografiile unor mari scriitori, sar la grumazul Grumăzescului țipând: Ce face ăsta? De ce se vrea eminescolog? Și ce dacă a strâns manuscrise, scrisori, ediții princeps, mărturii ale Eminescului? În nevrednicia lor sunt unii deranjați de plusul de pasiune, de interes al anticarului.

– Vreau să te opresc, stimate prieten și să spun un lucru simplu la care m-a aprobat și domnul Constantin Ciopraga, (este acolo, undeva, Sus) – nu mai spunem de domnul Alexandru Husar, domnul Gavril Istrati, care încă este… Eu am spus așa: atâta timp cât în această țară superbă nu avem un Institut de Cercetări Eminescu, nu avem o catedră Eminescu, iar singura Casă memorială (căci Eminescu nu a avut casă niciodată) este la Ipotești și arată cum arată, (am auzit că vor să renoveze pe acolo și ar fi foarte bine) noi în România nu putem numi pe nimeni eminescolog. În Anglia există catedră Shakespeare, în Germania există catedră Goethe, Schiller, în Italia catedră Dante… nenumărați oameni viețuiesc  pe  seama lui Dante de sute de ani. Unde ați auzit dumneavoastră de un Institut de cercetări sau o catedră Eminescu în România lui Eminescu?! Nicăiri. Singurul care poate fi numit eminescolog este Perpesicius. Lui îi dăm derogare pentru că a pus bazele editării operei complete Eminescu. Și-a pierdut vederea, sănătatea studiind manuscrisele lui Eminescu cu o seriozitate extraordinară. Cînd vezi că apare la televizor un mititel și spune că trebuie deshumat Eminescu, să se vadă că a fost împușcat, că are o gaură în cap, simți o duhoare din gaura gurii nenorocitului de la televiziunea aia fantomă! Și am dat telefon ălora.

– Domnilor, înhumați-l pe ăsta, că-i rău de prost! 

– Nu, le-am spus că de ce să mai umblăm cu mâinile astea murdare la osemintele sfinte neamului românesc, să-l supărăm pe Martirul Limbii Române, cel care a suferit atâta pe acest pământ. Să nu-l tulburăm. Dumneavoastră, cu capetele întregi, fără găuri, veți rămâne praful și umbra umbrei fiecărei litere din cuvântul Eminescu.

– Da. Sunt mulți impostori a căror operă este un șir infest de ”Nu”. Singura lor cultură este cea a măselariței, a vitriolului dramelor de mahala literară.

– Nu trebuie să credem că ultimii bulgări căzuți pe racla lui Eminescu  au anunțat și dispariția detractorilor lui Eminescu. Dimpotrivă. S-au înmulțit. De ce? Pentru că atâția impotenți spirituali forțează ușa istoriei culturii cu ”gurile de lup” ale nemerniciei. Și nu sunt deranjați doar de Eminescu ci și de Veronica, de Creangă. Fiecare literatură din lumea asta a avut un cuplu. Nu poate fi, la noi, categoric, doamna Beniuc cu domnul Beniuc sau doamna și domnul Arghezi. Mihai Eminescu și Veronica Micle. Atât.

– În acest context eu vă așezam în munca aceea robace, devotată, (și mă gândesc la Torouțiu, cel care a publicat din corespondența lui Eminescu) pe articulația unei rugăciuni pentru Eminescu. Și îmi închipui că este greu să mai găsești pagini, scrisori ale Poetului Nepereche  după atâta amar de timp.

– Mulți, să le zic așa, oameni de bine, au năvălit către mine spunându-mi: Domnule, ai citit atâta Eminescu, ai pipăit atâtea lucruri atinse de Poet,(am un Lecturariu de Aron Pumnu răsfoit de Mihai Eminescu la Blaj – și l-am achiziționat de la Brahariu, de la Cluj, exemplare din Familia), de ce nu te apuci să scrii o carte despre el că, uite, te susțin material, ți-o public ca editor. Dar toți aceștia nu știu că eu îmi știu măsura. Eu nu am forța să scriu o carte despre Eminescu. Singurul lucru pe care mi-l arog, poate să scriu o carte despre istoria unei frământate colecții. Pentru că știu pentru ce m-am născut, pentru ce am văzut lumina zilei a doua oară. Să pot să descopăr. Îmi știu darul, harul, flerul, mirosul, să ajung acolo unde niște documente, niște cărți, niște lucruri sunt chiar în pericol.  Și uite, ca să nu tac, să-ți spun cum aici, în Iași, am cunoscut întâmplător o doamnă pe o vreme de ger și zăpadă și cum, gest normal, am sprijinit-o și am condus-o până acasă la dumneaei. Înăuntru am văzut o bibliotecă de 2 metri înălțime și un metru pe lat. Erau cărți de valoare, mai ales dicționare. După ani și ani, parte din ele mi le-a dat să le valorific la anticariat. Și uite că, de la o mașină de gătit cu gaz lampant, a izbucnit incendiul. Puteau să ardă și acele cărți dar se vede că Dumnezeu a făcut să intru în povestea ei și să salvez cărțile de la distrugere.

– Suferință. Există felurite feluri de suferință. Eram la Casa Hogaș, la Piatra Neamț și, între altele, m-am împiedecat în evantaie. Multe, superbe, cu armătură din lemn aromatic și desene explorând Asia, Europa. Cultură. Iar acum văd că marea majoritate a doamnelor și domnișoarelor se uzinează cu pandative, amulete de serie, minciuni plastifiate, străluciri false în carate, în durată, în reprezentarea, în exteriorizarea unui respect al valorii autentice. Cum, ce fel de imagine transmit celor de peste 100, 200 de ani?

– Înainte oamenii lucrau pentru oameni. Acum oamenii lucrează pentru existență, pentru bani. Valorile sunt înlăturate. Și uite că anticariatul, da, are și funcția aceasta a recuperării respectului valoric. Că vin unii să cumpere ceva și pleacă cu exact altceva. Tinerilor le spun: nu vă înconjurați cu tot felul de scoică din care rămâne praf de cretă. Căutați lucrul de valoare fiindcă astăzi ești pe val, mâine, cine știe? Și dau și pot să dau exemple foarte multe fiindcă eu am călătorit și călătoresc prin atâtea case, prin viețile atâtor oameni care au strâns, au agonisit sau dau de urmași care, inconștienți, distrug și nu-i interesează fiindcă pur și simplu nu-i interesează.

– Acidul, dizolvarea  din neputința de a iubi lăsând mesaje, chiar materiale, moștenitorilor.

– Exact: tu ce pui în loc?

– Sunt și oamenii licurici din jurul închipuitei lămpi a lui Aladin. Cei care te cheamă să reduci distanța sau pur și simplu din nevolnicia trupului. Astfel de situații sunt periculoase negustorului din anticarist, părții care trebuie să echilibreze pașii de existență.

– Am călătorit foarte mult prin țară cu expoziții Eminescu sau Creangă sau carte veche românească. Prioritar sunt chemat pentru Eminescu. Aflându-mă la Gura Humorului cu o astfel de expoziție, tocmai recitam Doina și, când am ajuns la final: Clopotele să le tragă, ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, trecea o înmormântare cu patru boi și cu tulnice în față (am văzut apoi convoiul) și brusc, pe versuri, au început să sune și clopotele unei biserici. Îți dai seama în ce stare imposibil de descris s-au circumscris oamenii aceia, publicul, eu însumi. Și tot acolo, lângă o sobă la care mă încălzeam, a venit Marius Vasileanu, un cunoscut specialist în antropologia religiilor de la București, humorean ca origine,  și-mi spune de existența unei doamne învățătoare care are acasă o statuetă Eminescu. Haideți s-o vedem. Și am mers împreună. Am strigat noi la poartă, nimeni. Am deschis portița și am pășit spre casa aflată mult mai departe, pe un dâmb. A apărut o doamnă în capot, cu o bidinea în mână. S-a scuzat și a revenit invitându-ne înăuntru, în camera de curat. In cinstea noastră, oaspeți neanunțați, pusese un covoraș de cordele. In dreapta, stânga, cei doi pereți luminați de geamuri iar în față, pe frontal, două icoane pe sticlă.   Sub ele o candelă care ardea. O poliță dublă și pe ea, pe două rânduri, colecția Eminesciana, creată de regretatul profesor Mihai Drăgan. Tot acolo se afla Biblia și pe Biblie un volum de Eminescu. Eu, care am văzut Țara Sfântă, am zis: Doamne, cum pot să nu fiu fericit dacă pe cartea numărul unu a omenirii este biblia limbii noastre, Eminescu, trebuie să fim mândri că poporul acesta crede în ceva sfânt. Alături era statueta, un individ cu haina pe umăr, cu o carte subțioară. Lucrarea avea cam un metru înălțime și era făcută de sculptorul Gheorghiu, cumnatul lui Toma Caragiu. Artistul era, se pare, un fel de rudă cu această doamnă. Statueta cred că avea o valoare sentimentală pentru doamnă, așa am simțit, și nici nu am încercat vreo discuție pe acest subiect. Plecam cu imaginea copleșitoare a așezării poeziilor lui Eminescu pe soclul de credință al Bibliei. Copleșitor.

 *

*                           *

Și nu întâmplător pe spațiul frontal, cel de duh, la galerii, se află același, perpetuul Eminescu. Iar alături, în similitudini definite, icoanele. Apoi cărțile, mai ales, monografiile, acele cărți de aur ale unei comunități cu de-a-ntregul victoriilor, lașităților, cu eroii încenușați pe dealurile Plevnei, pe câmpiile ruse, prin lagărele siberiene. Și cred că, necumpărând nimic de aici, pleci mai bogat cu o idee: să-ți faci acasă propria anticărie: cărțile moștenite, fotografiile celor duși, ale celor care respiră, speră, icoanele, obiectele pe care amintirea nu oxidează. Iar dacă nu ai spațiu, să faci anticăria în interiorul existenței tale vremelnice.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*