Mai lentă la popoarele primitive, dar mai accentuată ‒ uneori până la mutaţii esenţiale ‒ la popoarele moderne, evoluţia credinţelor şi datinilor care le urmează pune în evidență inclusiv răspunsurile unui nou orizont spiritual simplificat până la schematism. Adevărul acesta se vede inclusiv în secvența solemnă de la capătul vieții, contextualizată încă și astăzi în comunitățile mai mici unor credințe încărcate de căldura umanismului, iar în marile aglomerații urbane mânată sub presiuni eterogene tot mai reci spre modele industriale, gândite tot mai evident în termeni de producție și profit.
Mi-am reconfirmat concluziile acestea săptămâna trecută într-un cimitir bucureștean de pe Calea Griviței, undeva în apropierea mormântului lui Constantin Nottara, când am condus pe ultimul drum o rudă ajunsă la venerabila vârsta centenară. Cinci decedaţi care nu se mai grăbeau, dar care prin număr și prin frigul din capelă făceau parcă presiuni inclusiv asupra slujbei de înmormântare, au fost distribuiţi (orânduiţi) spre figurile (locurile) unde aveau să-și înceapă eterna netulburare. Ce se întâmplă totuși dicoace de acest schematism și cade în culpa morală și mai apoi penală a celor care își asumă roluri funebre e tot mai greu de asemănat cu modelul inițial al ritualului funebru păstrat, dacă nu chiar adăugat cu noi profunzimi emoționale, în lumea satului românesc contemporan.
Despre prețurile practicate de firmele bucureștene de pompe funebre s-a scris adesea, însă tot în zadar, chiar dacă s-a scris și mai documentat. Lăsate doar sub controlul beneficiarilor înseamnă că sunt lăsate la cheremul liberului arbitru, fiindcă unii știu să își prețuiască și morții, dar și banii, iar alții pur și simplu nu au curajul să mai pună întrebări. Devizul lucrării unei astfel de firme urca săptămâna trecută la 4.800 lei și consta în pregătirea defunctului, sicriu, transport, 20 de pachete de parastas, 20 de batiste, două prosoape, două lumânări și tămâiatul până la 40 de zile. Surprizele aveau să vină după ce firma și-a luat banul și a plecat. Plata preotului e o cheltuiala separata, cioclii care duc sicriul din capelă la cavou se plătesc separat, descoperi apoi că tămâiatul trebuie plătit unei persoane din anturajul groparilor. Când se deschide însă cavoul, se constată că au fost furate plăcile din beton și zidurile laterale trebuie refăcute la urgență. Cine a putut să fure din moment ce cimitirul e păzit e greu de investigat, dar nu e greu de presupus. Urgența este însă urgență și nu e vreme de anchete. Se mai scot încă 2.000 de lei și groparii remediază dauna şi se dă startul eternităţii sub capacul cimentat. Trec printre morminte să țin un moment de reculegere la mormântul lui George Vraca și la cel al lui Constantin Nottara, iar cel care mă conduce îmi arată, știindu-mi mâhnirile, mai multe cavouri de la care autori necunoscuți au furat decorațiuni din bronz sau din aluminiu la adăpostul lipsei plângerii prealabile și a acesteia din lipsa părții vătămate.
Adevărul este că Biserica își încetează obligațiile în afara serviciului religios, dar legislația impusă de pietatea pentru cei răposați ar trebui să opereze prin autosesizarea celor care se ocupă cu administrația cimitirelor, dar și a celor care se feresc ca diavolul de tămâie să exercite un control mai riguros asupra firmelor de pompe funebre. Ori, din câte se știe, această industrie mortuară bucureșteană este destul de profitabilă și nu de puține ori prosperă chiar sub protecția unor nume bine înfipte în ierarhiile zilei.
Lasă un răspuns